Azi chiar n-aveam chef s-o văd pe Claudia. Deși prezența ei îmi e dragă. E singura care mă pune față în față cu mine însămi, arătându-mă cu degetul, punându-mă la colț din două vorbe. Prefer sinceritatea ei dezarmantă vorbelor măgulitoare sau tăcerilor politicoase, atunci când cineva trebuie să-și exprime un punct de vedere în ce mă privește.
Deși mai tânără decât mine, pare că știe ce vrea, e – cum s-ar zice – cu picioarele pe pământ, lucru cu care eu nu mă pot lăuda.
Mă strigase de pe partea cealaltă a străzii: „Emilia! Emilia!”, făcându-mi semn să nu traversez. Am așteptat-o.
Nu pot s-o sufăr! E-atât de frumoasă și de sigură pe ea! O siguranță pe care mi-aș fi dorit-o și eu. O privesc traversând și îmi cășună că femeile șatene cu ochi verzi sunt cele mai reușite exemplare. Îmi vine să-i scot ochii. Și s-o tund. Nu e permis ca cineva să aibă un păr atât de frumos. Îi spun și râde:
- La cât de înverșunată pari, dacă mai erai și urâtă, aș fi dispărut din calea ta, de teamă că ai fi trecut la fapte.
- Ce te face să crezi că n-aș trece?
Mă privește lung.
- Femeile frumoase se acceptă între ele. Au chiar un soi de compasiune reciprocă. Știu ele ce grea povară poate fi uneori frumusețea și ce compensații negative crează de cele mai multe ori.
Tace, întristându-se brusc. Am chef s-o șicanez:
- Hal de coană preoteasă, cu fusta scurtă!
- Am fost preoteasă, e mult de-atunci. Acum nu mai sunt nimic.
- Cum nu ești? Ce spun elevii când te văd așa sexi?
- Păi doar așa pot să-i fac să amuțească, să m-asculte.

Mă ia pe sus într-o cafenea și-mi povestește ultimele proiecte în care e implicată, activitățile artistice, cu elevii. Pare încântată de munca ei și nu mă pot abține s-o invidiez iarăși. Recunoaște că asta o ține departe de gândurile negre în plasa cărora ar cădea, dacă ar avea timp să se aplece asupra propriei singurătăți.
E doar o iluzie, Claudia, o tristă și meschină fugă din fața adevărului!
După ce-mi înșiră vrute și nevrute, devine brusc interesată de mine:
- Tu? După cine mai suspini? Tot după N, de la...
- ...Nobody.
- Nu, de la Nemernic. Care va să zică tot nu vrei să-mi spui cum îl cheamă...
- Nu.
- Câtă discreție! Dar ce importanță are, dacă tot ai zis că nu-l cunosc?
- Are.
Mă prefac interesată de aroma cafelei și de traiectoria fumului de țigară, ca să nu fiu obligată s-o privesc în ochi. Îmi pare că nu i-ar lua mult să înțeleagă. Și chiar nu vreau.
Mă întreb ce-ar spune, dac-ar ști. Dacă ar ști că N este nimeni altul decât bărbatul de care și ea a fost îndrăgostită cândva. Nu cu multă vreme în urmă. Când eu îl cunoșteam numai din poveștile ei și, dacă n-aș fi știut-o realistă, aș fi crezut că visează, atât de frumoasă era lumina în care mi-l prezenta. Mi-a dat de înțeles că erau doar prieteni, singura dată când a fost pe punctul de a se da de gol (probabil sătulă să țină relația ascunsă), în momentul când a realizat, a schimbat elegant macazul: „A! Doar nu crezi că...” „Așa mi s-a părut că te-ai exprimat”. „Nu, nici vorbă! De altfel, în scurtă vreme se însoară. Așadar are un singur defect, și ăla major. Și doar știi că eu privesc bărbații însurați ca pe niște eunuci, ba chiar îmi impun să-i consider astfel, să mă asigur că nu voi cădea vreodată în plasa în care cad cele mai idioate dintre femei.”
Aici avea dreptate. Până la întâlnirea cu N, și eu dădeam lecții, țineam chiar conferințe întregi. Cuvântul „eunuc” îl consideram blând de-a dreptul. Bărbații însurați erau mobile, numai bune să te sprijini de ele când ți s-a rupt tocul la pantofi. Atât. Așa că, știind-o pe Claudia pe același făgaș, am înghițit lesne minciuna ei, cum că relația dintre ei doi se baza strict pe prietenie. Abia mai târziu, după ce l-am cunoscut, am început să derulez clișee, să lipesc frânturi și să ajung – dincolo de ce-mi striga rațiunea – la concluzia că fusese mai mult.
În plasa de care vorbea, eu am căzut o singură dată. Și bine. Și chiar dacă nu-mi face plăcere, trebuie să admit că nu există cuvânt care să mă descrie mai bine decât cel rostit de ea – idioată. Desigur, numai eu am voie s-o spun.

Îl cunoscusem datorită ei. Mă rugase să-i duc o traducere pe care i-o datora, că tot aveam drum în orașul acela în care urma să susțin un examen. Mi s-a părut firesc s-o scutesc de un drum. Plecasem ca spre o obligație oarecare, măruntă și deloc deranjantă, ba chiar ușor exaltată de faptul că schimbam aerul și că urma să-l cunosc (o anume curiozitate mă stăpânise tot timpul, și nu știu de ce simțisem un junghi când înțelsesem – greșit chipurile – că ar iubi-o pe Claudia, apoi o mare ușurare când ea mi-a infirmat).
Firesc ni s-a părut și s-avem o conversație la terasă, pornind de la două-trei subiecte comune, printre care, evident, și Claudia. Nefiresc a fost numai ce a urmat. Ziua aceea nedrept de frumoasă, fascinația nelalocul ei care ne-a cuprins încă din clipa când ne-am zărit, firescul cu care ne-am comportat, ca și când...ca și când ne-am fi cunoscut de o mie de vieți.
Când te desparți de un om cu care destinul te-a adunat pentru scurtă vreme, te desparți și gata. Am fost părtașă la multe astfel de plecări – oameni alături de care am stat o vreme, în diverse situații, de care m-am atașat, m-am despărțit, ne-am pupat și gata. Apoi i-am uitat, cum uităm atâtea, sau doar i-am aruncat la „și alții”. Când însă a venit momentul să mă despart de N, după mai multe ore în care doar am vorbit - (cu-atât mai precipitat și mai disperat mă agățam de vorbe cu cât îmi dădeam seama că dincolo de noi alte glasuri își făceau loc și alte ițe se țeseau singure) – când a venit momentul acela, eu am simțit că mă sfârșesc fără motiv. Tăceam amândoi, privind în altă parte, simțeam aerul dens între noi și-un invizibil clopot de sticlă, care ne izola de lume.
Stația de tramvai în care mă lăsase îmi dă fiori de fiecare dată când mi se întâmplă să trec pe lângă ea. Și-mi readuce-n simțiri, aproape cu-aceeași intensitate, acea stare combinată de bine și rău pe care doar cei care-au trăit-o o pot recunoaște.
Au urmat câteva întâlniri scurte, umbrite de „necesitatea” plecărilor lungi și o veșnicie de așteptări zadarnice. Ultima dată când a plecat, mi-a reamintit o replică din nu știu ce film: „Bărbații nu sunt ca iepurii. Nu poți să-i prinzi, să-i legi și să-i ții lângă tine.” Ca și când eu asta aș fi vrut! Să-l leg! Să-l țin lângă mine! Mi-aș fi dorit numai să revină de fiecare dată cu același fior, fără să mă lase sa-l aștept prea mult, fără să aibă altă cărare și să-l simt plecând cu aceeași inimă grea ca atunci, în stația de tramvai.
Da! Numai femeile defecte de la natură și fără pic de simț al orientării pot iubi astfel și acceptă să fie iubite doar dacă li se oferă totul sau nimic. Desigur, și asta tot numai eu am voie s-o spun.
Astăzi am luat o decizie – am pus capăt. Unei preainutile iluzii. De-aceea nu vroiam s-o văd pe Claudia. Mă grăbeam să ajung acasă, să plâng în intimitatea camerei care mi-a fost martor la fericire și la durere deopotrivă.

- Emilia!
Nu mai pot s-o evit. Mă privește grav. Apoi încep să i se-aprindă sclipiri verzi în ochi și-o urmă de zâmbet melancolic-ironic îi înfrumusețează și mai mult fața.
- Să-i spui, când îl vezi, că-mi datorează o bere. De la un pariu.
- Pe...cine? Cui?
Întrebare fără rost. În momentul acela am avut certitudinea că știe.
- P „N” (și-i rostește numele întreg). Sau mă crezi tâmpită?
Izbucnește într-un râs în care, pentru prima dată, detectez o ușoară urmă de isterie.
- Încetează! Și spune-mi de unde știi?
- De la tine.
- ???
- Emilia, ce-ar fi trebuit să-nțeleg din faptul că, după ce te-ai întâlnit cu el, n-ai suflat o vorbă? Niciuna. Am fost tentată să te întreb ce impresie ți-a făcut. La ce bun? N-aveam nevoie de o minciună. Nici pe el nu l-am întrebat nimic. N-am mai vorbit de atunci. De fapt, mă așteptam dinainte la asta. Mă așteptam să vă îndrăgostiți. Ce zici, sunt deșteaptă?
Mie chiar nu-mi ardea de glume.
- Claudia, te-a părăsit pentru mine?
- Ha, ha! Crezi că mai aveai vreun fir de păr în cap, dacă se-ntâmpla asta?
Nu. Ne-am despărțit înainte, cam pe când s-a însurat. Eu am decis. Nu mai puteam astfel. În ce-l privește, nu l-ar fi deranjat dacă rămâneam așa o veșnicie.
- Dumnezeule! Cum n-ai murit atunci?
- Să taci! Să nu mă-ntrebi asta niciodată! Apoi...de unde știi că n-am murit?
Chiar așa!
Nu mai aveam ce să-i spun. Brusc am realizat că suferința mea fusese palidă pe lângă a ei. Știam cu ce dăruire era în stare să iubească. La fel ca și mine. Dar eu măcar luptasem într-o cauză dinainte pierdută.
M-am revoltat împotriva ei, încercând s-o scot vinovată:
- De ce nu m-ai prevenit? Dacă știai că mă pot îndrăgosti, de ce m-ai împins către omul de care nu trebuia să mă îndrăgostesc?
- Poate am vrut să-ți primești lecția. Cunoașterea teoretică nu-i decât o gogoașă umflată. Vezi, deformație de profesor...
- Să nu-mi spui că și pe elevi îi îndemni către aceleași lucruri!
- Ba da! Cum aș putea să le țin predici despre religie, fără a-i îndemna să-și trăiască experiențele? Cum aș putea să le spun elevilor mei, în prag de majorat, să faceți aia și aia și ailaltă, când eu n-am aflat care-i drumul?
- Cum nu te-au dat afară din învățământ?
- Stai liniștită. Plec singură. Oricum nu mă mai pot uita în ochii lor să le vorbesc despre bunătate și iertarea greșelilor aproapelui fără să mă gândesc că nu voi putea ierta vreodată pe N pentru a mă fi făcut să-l iubesc, pentru ca apoi să se întoarcă la o moacă ce-l aștepta de fiecare dată doar pentru că nu se găsea nimeni s-o curteze, la o iederă care a știut să-l înfășoare fără alt talent decât acela de-a accepta umilințe de tot felul pentru a-l avea. Cunoști genul. Acel gen de femei a căror singură virtute e că n-au nicio virtute, ceea ce convine de minune bărbaților orgolioși care-și caută nevastă, punându-se astfel la adăpost de pericolul de-a fi încornorați (cred ei; căci, la atâta frustrare adunată de-a lungul timpului, aceste iedere se-agață de prima ocazie pentru a se răzbuna).
- Claudia, oprește-te!
- O să-ți mai spun un singur lucru. Am sperat că măcar cu tine va fi altfel. Dar te-am simțit de la distanță trecând prin aceleași chinuri care m-au stăpânit și pe mine. Iar asta nu face decât să-mi confirme o teorie de-a mea, pe care tu încă nu vrei s-o accepți – cele ca noi, femei picate din alt veac, sunt sortite a rămâne singure, căci n-au învățat compromisul, n-au învățat adunatul firimiturilor.
Eu m-am obișnuit cu ideea, tu, dacă vrei, mai încearcă. Eu mă opresc aici.

Sunt drumuri pe care mergi o singură dată. Dar amintirea lor te bântuie toată viața.
De nu m-aș fi temut să mă implic cu ea într-o discuție cu conotații religioase (unde terenul era al ei), i-aș fi spus simplu Claudiei ce cred eu: anume că Dumnezeu a sădit într-un singur trup mai multe suflete. Care se pot dărui pe rând sau deodată în mai multe locuri, chiar dacă nu în egală măsură și cu aceeași intensitate. Asta a fost impresia mea, cunoscându-l pe N.