agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-03-14 | |
Nopțile lui Prometeu
(Fragment) Spre liniștea mea sufletească, nu cred că Prometeu a existat cu adevărat. Nu pot crede că între o mie de personaje absurde scoase la înaintare de omenire poate apărea o expresie atât de coerentă și logică încât pare să aibă la origine divinitatea. Consider că Prometeu nu este altceva decât tendința omului de a-și ucide în chinuri partea solară care i-ar da viabilitate în armonia cosmică. A pune acțiunea lui Prometeu alături de tevatura iscată în jurul filozofilor “cu sistem” și a “inițiaților” ar însemna contestarea sacrificiului lui Hristos – or omenirea n-a îndrăznit încă să anuleze formidabila prestație a martirului de pe Golgota. Eu spun că mitul în baza căruia se fandosesc atâtea “persoane importante ale culturii” este doar o metodă prin care oamenii s-au opus Cerului, comparabilă – dacă am insista în acest raționament – cu degustarea mărului primordial. Evident, specia umană nu numai că a greșit părăsind iubirea aproapelui în lanțuri pe un munte al cărui unic guvernator este un călău neînduplecat, nevorbitor de limbi omenești, ci a și savurat ideea că nu se întâmplă nimic dacă repetă acest gest. L-a repetat și în cazul meu, cel trimis pe niște creste înalte tocmai pentru a descifra rostul unor povești inexplicabile. Știind acum niște lucruri după care mulți filozofi au jinduit în taină de secole, îmi dau seama că nu sunt lăsat să dezvălui decât ceea ce omenirea ar putea asimila deocamdată. Marea problemă este însă succesiunea rapidă a evenimentelor care o orientează spre groapa comună. Tributară epocii mecanice și electronice (complicării), cu variantele comunicării universale blocate în formolul science-fiction-ului, agonizează în miezul putred al civilizației ei atât de golită de sens. Știu că, după ce voi coborî din munte cu această lucrare sub braț, o seamă de oameni pentru care frazele mele vor suna înfumurate și disprețuitoare, se vor grăbi să umilească ceea ce a mai rămas în mine uman. Și, de fapt, ce a mai rămas înafară de iubirea sfâșietoare pentru ultima femeie care-mi este permisă? Totul, totul mi s-a furat sau mi s-a confiscat, toate valorile materiale sau tendințele de realizare socială mi-au fost spulberate de ignoranța semenilor mei care, iată, au reușit să mă elimine din perimetrul speciei lor și m-au ridicat involuntar pe treapta de unde nu mai pot vedea decât Cerul. Ce va rămâne după ce voi face ultimul pas, ce poate rămâne după ce întâmplările de aici vor lua sfârșit? Voi lăsa moștenire unui popor care m-a trădat scrierile, muzica mea, formele eliberate din lemnul muntelui și multe renunțări, multe adăposturi părăsite în fugă pentru a-mi împlini menirea. Singur. Mi-e teamă că e prea târziu pentru aceste rânduri – sunt foarte puțini cei care mai pot fi iertați – misiunea mea de salvator al omului aproape că a eșuat și aproape că mi-am uitat cuvintele pentru scrierea ELIBERÃRII. Căci mai are vreun rost să te ocupi de o specie al cărei scop esențial a fost să-și pregătească în cele mai mărunte detalii dispariția? NOAPTE CU NORI. Când nu scriu și nu mă rog, cioplesc până târziu în noapte, bucăți de lemn căzut la pământ. Dacă în tinerețe am făcut diverse studii pentru a mă perfecționa în sculptură, acum conștientizez cu o naivitate copilărească și curiozitate de adolescent că forma nu trebuie decât eliberată din învelișul putregaiului. Într-o noapte, țintuit în piroanele dureroase ale gândurilor, am aflat că și forma umană urmează același drum al descompunerii numai pentru a elibera esența ascunsă în cărnuri. Mi-am reconfirmat ideea că îngroparea morților ar trebui să fie un spectacol al bucuriei, nu un prilej de jeluire. De fiecare dată când finalizez câte-o “eliberare” din lemn mă cuprinde mirarea: adevărul este că nici eu nu știu ce formă poate apărea dintr-o uscătură oarecare. Așa am învățat că fiecare om este în egală măsură filozof, artist, poet, pictor sau țăran și că mia de ani de pace promisă va aparține acestui “om nou” care-și conștientizează statutul pe pământ. NOAPTE ÎNSTELATÃ. Ce înseamnă, de fapt, transformarea Apostolului Petru în “piatra” pe care urma să se clădească Biserica lui Isus? Și de ce tocmai Petru? Ce biserică putea el construi după ce a dat adevărata măsură a lașității sale, a instabilității sale sentimentale? Eu spun că ordinul lui Hristos nu viza în nici un caz înălțarea altor temple (ceea ce din păcate s-a întâmplat și a dus, în 2000 de ani, la o întreagă industrie religioasă) ci popularizarea triplei lepădări, exemplul viu că adevărata Biserică este sufletul nostru care e bine să fie mereu curat și care, odată vândut, nu mai valorează nimic. Am avut două milenii la dispoziție pentru a învăța asta și pentru a studia științele corecte. N-am făcut-o – ne-am făcut, în schimb, de râs, în fața Universului. ÎNCÃ O NOAPTE SENINÃ. Doar pentru a reface în sens opus supliciul lui Prometeu, am lăsat călăul cu aripi să consume fără milă intoleranța pe care am folosit-o la scrierea lucrării “Condamnați să fim ca El” și am coborât mental până la originea terifiantei situații în care se zbate omenirea. Prăpăd. A plecat din peșteri și și-a construit zgârie-nori care se prăbușesc peste ea. A schimbat mersul pe jos cu mijloace de transport rapide care, dacă nu creează catastrofe feroviare, aeriene, navale sau auto, slujesc intereselor războinice ale unor descreierați. A exterminat pădurile pentru a face loc terenurilor agricole și acum se plânge că nu-i ajunge mâncarea, a abandonat comunicarea normală pentru telefon, frumusețea veșmintelor pentru goliciunea de lux a paradelor de modă, necesarul real pentru îmbogățirea nejustificată, îngerii păzitori în favoarea salariaților dracului. Nu te poți elibera de grija zilei de mâine decât rugându-te în Biserica sufletului tău, dacă ești conștient că există și dacă ai curajul să ignori limbuția preoților și predicatorilor pe care i-ai admis și i-ai crezut până acum. ALTÃ NOAPTE. Ca un fel de viziune completă a derizoriului, prin partea vârfului meu de munte apar turiști care-mi alungă ființele vorbitoare de alte limbi decât cele omenești. Am văzut în apropiere o cabană, cred că pe undeva trece un traseu turistic. Unele cupluri vor să facă sex în natură și atunci ocolesc micul meu sălaș pentru a se pierde printre pinii cuminți și binevoitori. Ambii protagoniști apar apoi fericiți, coboară muntele spre cabana unde îi așteaptă vinul, berea și grătarele. Nu le vorbesc niciodată iar ei mă ignoră. Mi-e dor de femeia mea – de gesturile și cuvintele ei calde, nu de trupul ei. Călăul nu renunță la truda lui nocturnă, îndepărtează conștiincios toate fărâmele corporale de pe aurul din care sunt alcătuit. Înafară de puținii despre care cred cu disperare că trăiesc prin alte părți ale pământului, sunt aproape convins că restul omenirii nu poate înțelege tortura de-a staționa suspendat între om și Dumnezeu, înlănțuit de patima umană și revendicat cu duritate de Cer. Desigur, întrebați-mă dacă plâng. Răspund cu sinceritate că da, există momente în care angajamentul lucid asumat mi se pare ori infernal de greu, ori stupefiant de ușor. Între aceste extreme se întinde, indiferentă și exactă, activitatea călăului ce nu uită că datoria lui este să ucidă fiara din mine. SINGUR NOAPTEA. Se văd de aici luminile câtorva orașe, sunt înconjurat de o sumedenie de mușuroaie de luminițe. Oamenii s-au înmulțit și în așezările lor se presupune că fiecare evoluează, luptă trup și suflet pentru binefacerile “civilizației”, are, fiecare, țel în viață: spre diferență de înțelepciunea furnicilor, truda lor individuală frizează aproape nimicul care are, și el, o durată de timp ridicolă. Totuși, fiecare noapte de aici nu egalează grozăvia celei ce urmează. Atâta înfricoșare conțin nopțile viitorului încât până și călăul meu devine o ființă tandră, încât mocirla umană este preferabilă acestor stări de grație. Întrebați-mă dacă rezist acestor frici care mă fac mai umil decât chiar firul de iarbă. Voi răspunde cu sinceritate că da: între iubire și întuneric nu există nici o relație, forța prin care aceste două cuvinte au fost asociate este incorectă – ele fug unul de altul precum magneții de semn identic. NOAPTE BUNÃ. Într-o zi, pe munte a poposit o echipă de muncitori și s-a apucat de spart stâncile cu târnăcopul, pickamerul, lopata. De la înălțimea așezământului meu le urmăream truda îndârjită, încercarea de-a supune cu orice preț echilibrul natural. Bieți neștiutori! Piatra se opunea furioasă, curentul electric folosit în scopuri atât de ciudate cum ar fi să te bați cu pietrele munților risca să depășească limita fondurilor investite. Ei nu cedau, asudau zilnic iar noaptea tremurau de frig într-un cort verde. Odată, careva a zis: “Cât s-a chinuit muntele ăsta să-și așeze pietrele astfel iar noi le stricăm”. Am crezut un moment că lucrurile se vor schimba, oamenii aceia vor înțelege inutilitatea muncii lor și vor pleca. N-a fost așa iar într-o noapte cu tunete și fulgere, unul din ei, care înjura mult, aproape că a fost electrocutat de un trăsnet ce s-a prelins, cu un bubuit înfricoșător, pe bățul metalic al cortului. Evenimentul a fost însă repede uitat, continua săparea a trei gropi ce urmau să fie baza unui pilon pentru primirea și transmiterea semnalelor radio-TV. Iată unde a fost îngropat limbajul Universului, unde s-au betonat pentru totdeauna puterile divine folosite de primii oameni ai lui Dumnezeu: pe vârfurile munților care n-ar fi trebuit sabotați ci binecuvântați de crucea lui Isus. NOAPTE RECE. Bărbatul n-ar trebui despărțit sub nici un motiv de femeia lui. Unul din muncitori poartă cu el o interesantă încărcătură spirituală și un dor năprasnic de o femeie. În general tace, intervine rar în discuțiile celorlalți și aproape că-l deplâng, așa cum se zbate în interiorul trupului obosit căruia nu-i prea acordă atenție. Într-o seară, pe când stătea și bea ceai singur în fața focului, i-am trimis niște pasaje din Ecclesiast, doar atât am putut face pentru el de la înălțimea schingiuirii mele. Îmi este limpede că, de-ar mai avea oamenii cui se adresa, de data asta ar pune corect întrebările. Gânditor, muncitorul acela a scos Biblia dintr-o geantă ponosită și a citit: “Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe cari le făcusem cu mâinile mele și la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deșertăciune și goană după vânt, și că nimic nu este trainic sub soare (…). Am ajuns acolo că m-a apucat o mare desnădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare. Căci este câte un om care a muncit cu înțelepciune, cu pricepere și cu izbândă, și lasă rodul muncii lui unui om care nu s-a ostenit deloc cu ea. Și aceasta este o deșertăciune și un mare rău. Căci, drept vorbind, ce folos are omul din munca lui și din toată străduința inimii lui, cu care se trudește sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, și truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea nu are odihnă inima lui. Și aceasta este o deșertăciune. Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce și să bea, și să-și înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că și aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce și să se bucure fără EL? Căci El dă omului plăcut Lui înțelepciune, știință și bucurie; dar celui păcătos îi dă grija să strângă și s-adune, ca să dea celui plăcut lui Dumnezeu! Și aceasta este o deșertăciune și goană după vânt.” NOAPTEA, DUPÃ TRECEREA CÃLÃULUI. Uitați-vă la România asta, oameni din alte părți, uitați-vă cum se târăște, lovită și scuipată atât de nomenclatura bunăstării materiale occidentale cât și de cea internă, mai arțăgoasă și mai feudală ca niciodată. Uitați-vă bine cum s-au stins artiștii ei cei mai puri – neștiind care le este rostul. Acești profeți ratați merită conservați sub cupole de sticlă spre veșnică aducere aminte. Spre diferență de mine, încarceratul pe acest munte, ei nu s-au lăsat devorați de incredibilul spațiu care stă între Dumnezeu și om. Au murit și mor încă fără a permite descinderea Înaltului în trupurile lor frumos construite. Confuzi, nedumeriți, neînțelegând ce caută pe lume și de ce sunt – neapărat – artiști, așa se duc. Acest lucru se întâmplă la nivel mondial numai că aici, în țara întinsă la poalele muntelui meu, tulburarea e mai dramatică și mai irezolvabilă ca oriunde. NOAPTE CU STELE PUÞINE. Muncitorii de jos fac foc în fiecare seară. O furtună violentă a scos din rădăcini brazii acestor înălțimi iar ei s-au grăbit să-i taie așa verzi cum erau, în ideea că lemnul verde păstrează cărbunii aprinși până dimineața. Nici unul nu sesizează lacrimile de rășină care se aprinde și strigă – în limba ei – că rădăcinile copacului mai aveau putere să-și reechilibreze ținuta. Pentru a limpezi situația, afirm că Omul n-are nevoie de foc, de apă, de pământ sau de aer, de toate utilitățile civilizaționare derivate din acestea: Omul este altceva, este altitudinea supremă a liniilor de forță ale iubirii iar asta face din expresivitatea lui trupească doar punctul material în care ele se întâlnesc. Dacă aș fi ascultat cu atenție și s-ar pune preț pe ceea ce spun, și-ar întoarce și Pământul fața spre specia aceasta debusolată, spre neliniștiții aceștia pentru care zboară avioane și pentru care tace energia nucleară. Dovediți-mi că mint. NOAPTE CU PLOAIE. Toți oamenii sunt făcuți din cuvinte, sunt transportorii unor sunete excentrice; spun excentrice pentru că rezultatul sunetelor emise nu este decât în mică măsură depozitarul intenției inițiale. Celălalt, destinatarul, aude ceea ce vrea sau ceea ce îi convine. Muncitorul acela, de pildă: știind că soția lui va veni pe munte, a făcut 30 de kilometri în 4 ore, pe un traseu măturat de ploaie și vânt puternic. Iată partea a doua, reversul medaliei, m-am gândit, știind că Mănăstirea Argeșului a supraviețuit datorită ideii de Ană, datorită acestui aparent ciudat și neomenesc reper. ALTÃ NOAPTE CU PLOAIE. Trăim în paralel, eu și muncitorul acela, o cutezătoare dramă: eu – condamnarea, el – absența femeii lui, o ființă mică și bună. Nu știe că l-am remarcat, că îl țin sub observație, n-a învățat că Cerul este sus și omul este jos, nu știe că fulgerele și ploile torențiale sunt creațiile naturii și se teme de frumusețea lor. Păcat, dacă ar exista mai mulți ca el s-ar putea, ipotetic vorbind, curma războiul omului cu omul. Din înălțimi, admir dezlănțuirea naturii, avertismentele pe care ea le dă muncitorilor tot mai insistenți. Chiar și protejatul meu credea că izolarea de aici nu va dura prea mult dar acum zilele fără jumătatea lui îi redimensionează viața. Scrisorile pe care i le scrie în limba omenească nu pleacă nicăieri, rămân în patrimoniul muntelui fără cutii poștale. Încet-încet, degetele lui primesc orientarea spre alte semne, diferite de literele general acceptate, pierd rutina caligrafiei umane. Omul acesta va sucomba alfabetic și asta nu poate decât să-mi aducă o fărâmă de bucurie înainte de vizita călăului meu. NOAPTE CU NORI. Dacă ar fi să-mi evaluez corect viața de până acum aș spune că mi-e milă și rușine de modestele sancțiuni primite. N-o fac, am fost pedepsit prea rar pentru înfumurarea de-a aduce în lume focul. Sunt la discreția Ultimului Judecător iar acesta a considerat că o pedeapsă mai mare decât a fi dat pe mâna oamenilor nu există. Un fel de masă rotundă a erorilor la care sunt chemat să particip și, cum nu mă pot nicicum scuza, sunt obligat să iau cuvântul și să mă auto-demasc. NOAPTE CU PLOAIE. Cum aș putea să-mi refuz calvarul când el este chiar piatra de hotar între cele două direcții existențiale care mă atrag, ambele cu aceeași putere? Cum aș putea avea impertinența de-a cere lui Dumnezeu să aplice regula lui “Dă Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu” dacă sunt doar o creatură bătrână și alungată de oameni, dacă nu am valori cu care să plătesc o astfel de indulgență? Cum aș reuși eu, înlănțuitul, să rup zalele fierului și să cobor cu biciul în templu? Eu, acest bătrân și slăbit eveniment, acest cocoșat și tremurător cerșetor montan? NOAPTE LUNGÃ. În zadar strig Cerului: “De unde, Dumnezeule, atâta singurătate pentru un Prometeu a cărui unică vină este cea de a Te ruga să ierți pământul acesta minunat și pe cei câțiva singuratici care Te-au descoperit – enorm de greu – dar Te-au găsit, totuși? Voi putea vreodată scăpa de prizonieratul în trupul acestui Prometeu sau voi sfârși nereușind să eliberez curata lumină? Cât voi mai locui pe muntele meu atât de tandru, împărțit și sfâșiat noapte de noapte?” Mă gândesc, de-a lungul grelelor ore de întuneric, la micimea întrebărilor pe care le pun și îmi dau seama că penitența nu s-a terminat nicidecum; se va termina numai în clipa în care voi pune întrebări cărora merită să li se răspundă. NOAPTE SINGULARÃ. Cu tot refuzul de-a mă sustrage ospățului oferit de Cer, conștientizez faptul că am fost închis între niște limite superioare. În zadar voi încerca să fac din om o creatură folositoare Înaltului, în zadar voi ajuta câteva zeci de oameni aflați la necaz, ei vor urmări în continuare etalonul numit de Biblie “Pilda robului nemilostiv”. Astăzi, o fetiță s-a oprit în fața adăpostului meu. Mi-a adus un buchet de flori simple, de munte. - Eu, când am venit aici, te-am văzut. Aveai o coroniță pe cap și stăteai pe băncuța asta. - Coroniță? Ce fel de coroniță? am întrebat-o. - Aveai coroniță, nu te mai preface. - Bine, ce culoare avea? - Avea… era neagră! - Coroniță neagră? Eu am crezut că era din flori. - Nuuu, era neagră… poate erau flori negre, a spus gânditoare. Am înțeles de ce copiii sunt atât de aproape de Rai, de ce văd ei ceea ce omul ignoră. Era fetița de trei ani a unei familii ce lucra la o stație meteo apropiată. Aproape zilnic, îmi aduce flori de munte. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate