agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-08-08 | | Înscris în bibliotecă de Gabriel Nita
***
Așadar, era la începutul verii. O seara plină de vântul albastru al stepelor. Pe o insulă în mijlocul râului revărsat – o fâșie îngustă, ierboasă, cu o izbă năruită și rămășițele unei livezi, câțiva meri în spuma albă a florilor. Departe, în pâcla aurie a asfințitului, se înălța taigaua pornind chiar de la râu, relectându-se în oglinzile întunecate ale apei, ajunsă până-n ungherele-i umbrite. Mica insulă înota în luminozitatea serii. Murmurul apei și freamătul vântului se topeau în ramurile înflorite. Valurile mici și reci, insistente, clipoceau în lemnul vechii bărci pe care o legasem de cerdacul inundat al izbei. Ziua se stingea lent, lumina devenea mov, liliachie, apoi violetă. Întunericul părea să purifice armonia vie a sunetelor. Se auzea hârșâitul ușor al bărcii de stâlpii cerdacului, tânguirea senină a unei păsări, freamătul mătăsos al ierbii. Eram întinși sub meri, sprijiniți unul de celălalt, cu privirea rătăcind printre primele stele. Amândoi eram goi, iar vântul cald ne învăluia trupurile în răsuflarea-i plină de aromele stepei. Deasupra capetelor noastre, atârnat de niște ramuri groase, contorsionate, se legăna încet în vânt un hamac. Da, îi rămăsesem fideli lui Belmondo până și-n micile detalii ale decorului amoros. Ne urcasem în nacela instabilă. Încercam să rămânem în picioare, îmbrățișându-ne, pierzându-ne deja capul... Numai că, fie dorința mea era prea frenetică, fie nu stăpâneam încă arta erotică a Occidentului... Ne-am trezit în iarba ninsă cu petale albe, abia dându-ne seama că am căzut. Credeam că ne continuăm căderea, zborul, credeam că ne iubim în zbor... În acea cădere aeriană, trupul ei mlădios aluneca, se depărta. Nu izbuteam s-o rețin. Prin mișcările mele frenetice, îl împingeam pe iarba alunecoasă spre hotarul efemer al insulei, la liziera apelor. A trebui să-mi înfășor pumnul în pletele ei. Precum cazacii de odinioară în iurtă, pe blana de urs. Dorința mea își amintise gestul acela...
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate