Volodia Macovei - http://www.volodiamacovei.com

Frica


roman


Motto:
„Stăpânul fiecăruia este cel care are putere asupra celor dorite sau nedorite de cineva, pentru ca să le producă sau să le împiedice. Așadar, cel care vrea să fie independent nici să nu râvnească, nici să nu respingă ceva din cele ce stau în puterea altora. Dacă nu face astfel, în mod obligatoriu, devine sclav”
EPICTET, „Manualul”



Preludiu

Pentru Gingașul Apeiron viața, așa cum s-a împleticit ea printre picioarele lui, nu a însemnat mare lucru. Și asta datorită nefericitului de cerc ce i-a răsucit stihiile, fără să-i lase timp să înțeleagă ceva. Povestea Gingașului Apeiron nu reprezintă altceva decât o colecție găunoasă și haotică de întâmplări cu semnificații greu de dibuit. O alcătuire deloc temeinică, un soi de alergare de nori pe un cer și-așa destul de plumbuit. Toate celelalte ființe și lucruri petrecute prin acest traseu existențial lipsit de rost s-au arătat atât de îndepărtate, atât de transparente încât nici acum nu știu dacă ele au existat aievea sau au fost mici fulgurații, himere ce pot fi dobândite ușor atunci când individul se dovedește a fi un corp universal lipsit de orice fel de legături. Uitându-mă în urmă și recitind însemnările Gingașului Apeiron înțeleg din ce în ce mai puține lucruri și, paradoxal și disperat, mă regăsesc în cenușa acestor povești din ce în ce mai adânc.
Povestind cu mintea aiurea, Gingașul Apeiron aproape seamănă, într-o măsură, cu Vasili Rozanov și Apocalipsa lui pusă deasupra timpurilor. O hartă a minții cu mari pete albe între mari pete cenușii. Scrijelituri pe coji de săpun, însemnări pe talpa bocancului, bilete de tramvai încrețite cu pixul, scremete imature pe leațuri vechi din fundul grădinii... așa mi se arată acum povestea Gingașului Apeiron și nu știu cum s-ar putea schimba lucrurile, sau dacă mai apuc eu să văd așa ceva. Nici faptul că l-am cunoscut întrupat, în vreo două ocazii, nu mă poate face să cred sau să înțeleg altfel. Doar că individul ăsta, cu ochii mereu holbați la lume, mai mult din cauza miopiei, cred, ei bine acest individ, prin filosofia sa păsărească, numai bună de amețit suflete slabe, are un efect ciudat asupra oamenilor... Mă rog, asupra mea, cel puțin... Melanjul de viață trăită pe fugă, spaima descoperită în preajma virgulei și a punctului, încrâncenarea de a se feri și de propria umbră, lumea redesenată cu ciudă și pic de înțelegere, toate astea pot cauza traume majore unor personaje atât de liniștite și împăcate ca noi, toți ceilalți. A face parte din povestea Gingașului Apeiron se dovedește a fi mai rău decât moartea: înseamnă faptul că nimic din ceea ce vezi, nimic din ceea ce crezi nu există, înseamnă absența umbrei, înseamnă să devii peisaj cenușiu așezat de-a dreptul în vid și înghițit tot atunci de acesta.
Povestea Gingașului Apeiron, mai bine zis snopul de întâmplări pe care am încercat, inconștient, să le pun într-o oarecare ordine este atât de lipsită de temeiul sigur și bineștiut al lucrurilor și înțelegerii încât trebuie să reprezinte ceva. O asemenea lipsă de noimă trebuie să aibă un temei mult mai adânc și tocmai de aceea m-am gândit să-i las și pe alții să-și zdruncine zilele. Nu de alta, dar mă simt tot mai singur de când împărtășesc această nebunie doar cu mine însumi.

Teleute,
martor credibil, într-o joi a acestui an de după Hristos



Visul de pe munte

Așa m-am gândit eu să numesc o atare experiență, din care înțelege fiecare ce vrea. Chestia cu visul e discutabilă, pentru că eu, Gingașul Apeiron, n-am visat niciodată, așa încât toate întâmplările mele se înțelege că s-au petrecut aievea și tocmai de aceea nici n-am simțit nevoia să înfloresc pe ici, pe colo, povestea. Numai că visul dă bine la cititor. Mai ales când acestuia i se pare că este tras pe sfoară, înșelat adică de cel ce vine cu asemenea întâmplări. Tot visul face bine atunci când nu ne convine realitatea, când nu ne mai suportăm pe noi înșine. Nu-mi place cum urlă femeia, mă gândesc că visez, că atâta amar de zgomot și supărare lipsită de sens fac parte dintr-o altă realitate, din paralela de coșmar a vieții de zi cu zi. Văd cum trec anii fără sens, cum se așează cenușiul pe plete și calc mai rar? Cu siguranță e un vis și mă-ndemn a da în mintea copiilor, ori povestesc obositor ce prăpădit vajnic eram în cătănie. Partea pozitivă a visului, partea eroică, măreață, când mă văd cățărând avioane și țocăind puzderie de femei nu există. E numai frica îndesată, gătită la cuptorul mereu încins al lipsei de maturitate, un soi de poezie șchioapă despre nimic. Tocmai pentru asemenea rațiuni, Gingașul Apeiron, adică eu, nu visează în nici un fel, dovadă a unei maturități depline... așa cum se va dovedi, fără echivoc, în cele ce urmează a fi spuse. Să revenim.
Realitatea (sic!) este că urcam pe munte. Fără vreun rost anume, ori poate că simțeam nevoia să mă uit la lume de undeva, de sus. Pornisem de dimineață, cu un IMS hârbuit și drumul n-a fost altceva decât o încercare nereușită, din fericire, de a ne prăbuși în râpele adânci peste care treceam. Aveam ca tovarăș de călătorie un necunoscut, un individ înalt, tăcut, cu palmele și labele picioarelor uriașe. Cu așa înzestrări, dacă ar fi luat-o pe jos, cred că ajungea cu mult înaintea noastră. Mai era și șoferul, un țăran vesel care-și mușca mai mereu buza de sus și strângea volanul în brațe ca pe o păpușă gonflabilă. Din două ceasuri de mers nu m-am ales decât cu imagini de hăuri și-un tremurici în josul coloanei vertebrale. Poate doar discuția, ruptă, frământată de hurducături să fi adus ceva interes.
- Pe-aici umblă ursul... Și lupii... Că nu le mai pune nimeni pielea-n băț să facă steag!... Lupii, de lupi vorbesc. Dar noi suntem mândri, nu spun... Că știm și noi ceva carte, un pic de istorie, nu așa multă ca la oraș, că nu-i vreme, dar cât de cât, ne mai deșteptăm, mai umblăm...
Șoferul încearcă, între două gropi, un gâjâit care aducea a hohot de râs. Necunoscutul de lângă mine strâmba din nas și-și arcuia nările.
- Istoria e alta, reuși el să arunce, dregându-și vocea.
- Și, mă rog, care ar fi acesta?, încerc eu.
- Cum te numești dumneata?, mă chestionă individul.
- Gingașul Apeiron.
- E numele dumitale?
- E numele meu.
Câteva secunde se lăsă tăcerea.
- Ei, vezi, de aici provine eroarea.
Recunosc, bouche bee, că individul m-a lăsat cu mintea crăcănată la soare. Am fost nevoit să îmi încerc răbdarea preț de două spaime și-un hău, până să revenim la discuție.
- Vezi dumneata, domnule, fiecare dintre noi are o istorie personală, pe care o poate folosi în viața de zi cu zi, în familie, la crâșmă, pe câmp, în piață sau te miri pe unde. Marele nostru vis este ca această mică istorie să se ridice în picioare și să-și facă loc în marea istorie. Nu aia scrisă în cărți, ci aceea ce ar fi trebuit să se scrie... că nici Biblia nu e decât străduință de scribi și interpreți... Problema apare atunci când ne apucă sinceritatea și recunoaștem, în vis sau deasupra lui, faptul că mica noastră istorie nu e altceva decât marea noastră ficțiune, adică un soi de croșet pe amintiri pe care nu vrem să le dăm dezgolite, ci cu hăinuțe noi, dacă se poate eroice. Așa încât, atunci când vine vorba de intrat în marea istorie, ne apucă jena, jalea și tot felul de astfel de sentimente, altfel pornind din ceva brumă de onoare și cinste... Și, cum nu ne vedem prea repede în marea istorie, nescrisă și aia, cum spuneam, mai adăpăm la mica noastră păcăleală bună de liniștit vecini și de curtat femei mai slabe de înger și înțelegere.Poate tocmai de asta nu se poate scrie marea istorie. Tocmai de asta...
Necunoscutul se liniști, își fixă privirea undeva, într-o râpă deasă și așa rămase. Eu mă îndesam înspre el, dar era mai mult ca sigur că nu se sinchisea prea mult de insistența mea. Așa încât mi se păru mai înțelept să tac, deși mă mânca cerul gurii.
- Tocmai de aici provine eroarea.
Revenise la fel de brusc precum își îndesase privirea în natură.
- Dumneata spui că ai acest nume, Gingașul... și mai cum spuneai. Păi Gingașul nu e nume, nu poate fi nume. Cum nu e nume Tarzan sau Filofteia... Dar dumneata continui să te amăgești cu această mică minciună din care ți-ai construit ditamai viața. Și te crezi și deștept, pe deasupra. Realizezi, dumneata, cât ești de fals, de mincinos, de subțire?... Știi dumneata cum încurci, chiar și puțin, scrierea adevăratei istorii? Știi dumneata că, datorită unor oameni care îți seamănă și care formează majoritate, lumea este un haos? Dumneata îmi faci rău, cu bună știință. Dumneata mă obligi să consider lumea asta o simplă poveste. Dumneata ești promotorul și susținătorul apocalipsei pe care o trăim de dinainte de a te naște... Așa ești de cumplit, încât nu știu de ce îmi mai răcesc gura de pomană, oricum nu vei pricepe nimic... Unde să mă mai ascund de hoți de istorie ca dumneata, dacă nici acum, când vreau să mă ascund pe munte nu scap?! Dumneata ești de-a dreptul penibil, domnule!
Individul începea să mă enerveze. Mă stăpâneam cu greu, dar nici nu vedeam rostul unei discuții cretine în preajma prăpăstiilor din jur. N-am reușit să-mi înec chiar tot năduful.
- Adică dumneata, domnule, ești singurul posesor al adevărului? Cum te numești, dacă îmi este îngăduit să aflu?
Pocnindu-și palmele uriașe, necunoscutul se holba la mine, parcă nevenindu-i să creadă. Mormăi un timp, apoi se liniști.
Nu ai înțeles nimic, dumneata, domnule, așa-i? răbufni el. Nimic nu pricepi din rostul lumii acesteia, pentru că nu îți pricepi propriul rost. Habar nu ai! Te amăgești că îți știi numele și crezi că viața e aia la care te holbezi acum, fără fărâmă de minte. Și vrei să afli numele meu? Păi nu am nume, nu am de unde să am un nume atâta timp cât dumneata continui să crezi că ești Gingașul... și cum mai spui. Dumneata ești răul îndesat al lumii, care nu mă lasă să exist, care nu mă lasă să port un nume, care mă oprește de la intrarea simplă, firească în istorie. Dacă nu ai fi dumneata, aș avea ce să las în urma mea, aș ști ce să pun deoparte pentru ceilalți și ce să îmi opresc mie. Dumneata, domnule, fără supărare, ești ucigașul numelui și istoriei mele. Dintotdeauna. Dumneata ești ucigașul, iar eu sunt mortul perfect.




Preambul la o naștere timpurie


Există un paralelism definitiv
între traseul vieții și cel al morții. Dacă
nu cumva avem de-a face cu ditamai
identitatea. Dacă nu cumva nici una
din ele nu există.
Gingașul Apeiron

Înainte de a intra în Încăpere, gingașul Apeiron știu că sunt oameni, dincolo. Că au o veșnică obișnuință de a se uita unii la alții, lung ori pieziș, de a-și da coate frământându-și mâinile din greu, așezând palmele lipite la numai un deget de bărbie, strângându-și genunchii până la transpirație. Cu ochii bulbucați ori abia mijiți departe de sprâncene, oamenii pe care îi va întâlni au ceva în sânge.
Îi vor arăta lucruri grele, motive de supărare, un colț de sărăcie, un ghiul nemernic de aur turcesc, un lanț de câine cu botniță, câte o femeie transpirată - fără emoții -, ceva din fiecare. Răi cu el, gingașul Apeiron, oamenii nu se vor arăta deloc la fel de amarnici cu propriile ființe. Vor aduna rânjete unii de la ceilalți, vor ciupi mărunte bucurii de poponețe minuscule, vor desena case cu pridvor și mușcate plictisitoare, vor vorbi, uneori, din obișnuință.
Nu era mare lucru să refuze intrarea în încăpere. Își luase cu el, gingașul Apeiron, o funie lungă și groasă din care mai trăgea sevă În vremuri de deplină plictiseală. Și-o putea rupe și înfășura în jurul gâtlejului alegând calea-ntoarsă. Putea, la fel de bine, să fugă - deși locul nu-i era cunoscut și s-ar fi putut pierde ușor. Sau putea alege varianta inerției, a așteptării - variantă care avea, însă, viciul de a-i rezerva și surpriza unui șut îndreptat cu sârg chiar înspre încăpere.
Timpul îl obliga, însă, spre alegere. Orice ar fi hotărât, socoteala trebuia să bată cu timpul. Trecuse vremea când știa suficient de puțin pentru a nu aștepta nimic. O vreme de-a dreptul fericită, în care rezistase, eroic, în jocul bezmetic cu ideea. O idée largă, moale ca o plastilină, o idee generoasă, fără modele definite, o idee-jucărie, o idee veselă, dintotdeauna veselă și ușor de modelat. Timpul avea să vină mult mai târziu.
O fi fost, pesemne, o mare curiozitate la mijloc, ori o mare plictiseală în preajma jucăușei idei! Ori o anume fatalitate a măsurilor, a cauzelor ce puseseră ideea la lucru, la adunare și împărțire. Ori însăși furia ideii, veșnic nemulțumită de spiritul plăpând și inert căruia i se dăruia cu atâta amar de fantezie. Cert este faptul că lucrurile au Început să capete formă, să se realizeze unul pe celălalt, să se împingă, să se arate unul pe celălalt, să-și poarte de grijă, aducând În mintea gingașului Apeiron un gând înspăimântător: eu, eu ce caut aici?
Așa se trezi Apeiron, gingaș cum era și sălbăticit de toanele ideilor cu care crescuse, drept în fața ușii. Cu întreaga știință a omului. Și a răului ce-l paște amestecându-se între ei. Singura fericire care-i mai alina spaima cumplită era dispariția ideii. Nici umbrele colorate nu mai rezistaseră. Undeva, poate măruntă, era totuși prima sa reușită. O astfel de desprindere poate semăna extrem de bine cu zborul. Cu libertatea. Cu mișcarea în jurul celor care, până acum, se tăvăleau prin preajma sa fără să le dea de urmă. O astfel de desprindere poate aduce putere cu nemiluita. Și virtutea vederii înspre înafară. Întregul însuși își poate găsi loc într-o astfel de reușită. Natura, însă, are o singură balanță în care încarcă ființele, pentru a echilibra singura contra-greutate de care dispune: FRICA!


Viața

Cuvânt de întâmpinare, despre Vrednicul Apeiron

Mă privea mijit, extrem de ciudat. Nu eram chiar în apele mele. Și nu mi se trăgea nici de la drumul, infernal, cu trenul, nici de la oboseala amestecată cu puțină vodcă și vreo două guri de vin din damigeana unui oltean. Infernalul drumului nu adusese cu el nimic dantesc. Doar jumătate plină de zi, aproape într-un picior, sprijinit în coji de semințe, saci inutil de mari, un geam soios și transpirația pedepsitoare a zecilor de chinuiți dornici s-ajungă acasă. În plus, un ungur simpatic și pornit, vreme lungă, la propășit poemele
rurale ale lui Pettofi - într-o maghiară aproximativă. Cum luxul de a-ți lua o bere din vreo gară, în care ne proptea Dumnezeu ca pe sfintele moaște de sărbători, rămăsese strict un lux, drumul în noapte se dovedise a fi un coșmar ridicul.
Și-acum? Un mijit strâmb, prea puțină mulțumire, nici măcar un soi de condescendență. Pentru doi oameni care împărțiseră mai mult de un deceniu cam tot ce se putea împărți era, totuși, prea puțin. Mă așteptam la astfel de primire, dar speram ca timpul care ne-a împrăștiat, întocmai sporilor prea slab roditori, să mai fi temperat din supărarea vremurilor. Poate că n-am avut de împărțit lumea împreună, dar am visat, într-o vreme, amândoi, la asta. Și nici măcar n-am fost atât de departe de asemenea țintă.
Pe numele său Apeiron, omul meu construise, la o vârstă fragedă, o casă. O casă întreagă, de locuit, cu căpriori târâiți din pădure și chirpici frământați în tălpi. O casă care mai ține și-acum, chit că nu-i locuită. Și lucrul ăsta n-ar fi fost de pomină, dacă vârsta copilului de-atunci și potrivnicia vremurilor n-ar fi scos în față o astfel de vrednicie. Pentru că Apeiron a pus osul la asemenea operă după ce casa bătrânească, în care crescuse alături de vreo unsprezece frați ai săi, fusese, în câteva clipe, înghițită de adâncul pământului. Cu toată agoniseala unei familii vrednice, dar prea rar îndestulată, iar mintea și brațul lui Apeiron au năzuit la casa din vârful dealului.
Prima oară când l-am cunoscut pe vrednicul Apeiron, mi-a tras o bătaie sănătoasă pe care nici acum n-o pot scoate din moalele creștetului. Și, pentru că am plâns și m-am văitat la tot ce omenește întâlneam în drum, și pentru că purtam același nume, însă nu cu aceeași vrednicie, mi s-a spus: gingașul Apeiron. Mai întâi cu dispreț. Apoi, cred eu, și cu puțină înțelegere și cu un dram de dragoste - mai ales din partea femeilor, mai îngăduitoare cu brațele-mi sfrijite dar îndemănoase la condei. O viață de om am ciocănit piatra și am
frământat greutățile, dar nimic nu s-a schimbat și Apeiron - simplu și bărbătește - nu mi s-a spus niciodată. Că așa sunt vremurile: primul e și cel dintâi.
Apeiron ăsta mă iubea. Bătăi am mai luat, numai că vârsta m-a învățat să separ apele, să pricep că dragostea, în puterea ei, deschide sufletul omului însă îi trece mintea printr-o sită frântă, cu multe ochiuri. Acolo unde se nasc legături adânci, la fel de adâncă e patima care ne fierbe în a explora măsuri care par fără sfârșit.
Undeva, și bătaia și dragostea au o sursă comună. Nesfârșita reîntoarcere la o supărare originară, la o mare singurătate de la care am pornit și de care ne aducem aminte doar atunci când nu dăm cu ochii, în jur, decât de nimeni și de nimic; o astfel de reîntoarcere poate întuneca minți oricât de breze.
Doar a pomeni de singurătatea din care venim și e destul pentru un capăt de viață. Bătrânii spun că doar ei pot pricepe o astfel de rădăcină a lucrurilor. Probabil trecerea vremurii te ajută să uiți de sentimentul înfiorător al singurătății tinere, al singurătății în preajma celorlalți. Putința blestemată de a te simți doar cu tine însuți în mijlocul unei întregi omeniri în mișcare. Tu însuți un ballot de paie inert pentru ochiul mulțimii și atât de agitat în a-ți împrăștia și împărtăși necazul dinlăuntru.
Că dragostea e întocmai, nu-i mare lucru de potrivit. Sfânta ei împărtășanie durează atât cât marea singurătate de care vorbeam; se poate împărți la doi. A aduna ori a lua din astfel de singurătate înseamnă a da fiecăruia ceea ce deja a avut.
Așa se face că bătaia nu e nimic altceva decât micul război al omului cu adunarea și scăderea.
Și vrednicul Apeiron mă privește mijit. Pe mine! Sunt mulțimi de mătuși, unchi, verișori, frați În jur. Nici unul nu mă privește așa. Unii m-au prins făcând curte puștoaicelor, ori trăgând din țigară prin balcoane ori podul șurii. Alții au vrut să mă-nsoare de când eram puber și rușinos ca iarba sub coasă. Doar de privit, așa, mijit, nu-mi amintesc să mă fi privit vreunul. Ori, poate mă amăgesc.
Așa gingaș cum sunt, am eu un fel de a ocoli părțile moi ale vieții. Un soi de resort intim care pune în mișcare un burete mare, alb, ce-mi șterge cu grijă amănuntele nefiresc de amare ce mi-au umplut sufletul. Până și apelativul ăsta cretin, de gingaș, nu mai are valoare, nu mai cântărește amarnic în orgoliul meu. I-am pus, peste timp, o etichetă nobilă, un puf aristocratic, o aură filosofică, i-am construit definiții demne de un adevărat sistem. I-am convins pe cei din jur - slabi la asemenea perfid capital - că pierderea este a lor, nu a mea, a celui care și-a îndrituit numele în a da reprezentare subtilă
vânosului creator.
Așa reușesc să uit tot ce s-ar dovedi purgativ în ditamai bine-hrănita minte de om. Numai vrednicul Apeiron poate trece de mult-încercata mea mască de lut. Privirea lui îmi răstoarnă teoriile și mă face să mă simt gol, pustiit, vulnerabil, prins în plasa disprețului colectiv. Așa mi-a făcut întotdeauna. Și nici din sicriu nu-mi dă pace…


*
- Ești un evreu neamț!
Cine Dumnezeu putea urla în halul ăsta, într-o astfel de adunare simandicoasă? Gingașul Apeiron privi, cu grijă, în jurul său. Oameni pașnici, bine hrăniți, bine îmbrăcați, bine educați. Cine să scoată din gură asemenea răcnet absurd? Pe rotofeiul de lângă el nu-l putea bănui de nimic: înghesuit de o damă veselă și un spătar de scaun tapițat, cu fălcile ocupate de o felie uriașă de șuncă, era greu de crezut că poate depăși parametrii unui rânjet vesel. Perechile transpirate lipăindu-și sarea În bezna din mijlocul sufrageriei, nici atât nu păreau dispuse la comportament articulat. În rest, băutorii de bere, băutorii de vodcă, băutorii de vin, femei nădușite așteptându-i la capătul băuturii și el, gingașul Apeiron, blestemând ideea de a se lăsa invitat la un chef cu autori necunoscuți. S-ar fi lipit și el de vreo femeie, măcar să-și pună capul pe umărul ei, să se integreze, să pară de-al casei nu un…
- Evreu neamț! Nu te salut!
Deja mirosea a nerușinare. Cineva își bate joc de el. Cineva îi calcă nervii încordați de plictiseală și ține, cu tot dinadinsul, să-i fărâme și bruma de liniște în care abia își îneacă năduful. Iar cineva-ul ăsta nu poate fi oricine.

*
- Cala, Cala! Uite, uite! Cala, Cala!
Nu-și putea găsi loc mai bun decât vârful unui stâlp negru, de lemn, din gard. Aproape de poartă. Dincolo nu avea voie. Nici nu putea trece în stradă. Nu chiar stradă, un soi de ulicioară în mijlocul orașului. Treceau țiganii, șuierând, mânând caii spre coada lacului. Stârneau pulberea drumului în toată mahalaua și dispăreau. Aveau cai mari, negri. Semănau bine cu caii lor. Cai albi nu aveau, dar gingașului Apeiron îi plăceau caii negri.
- Cala, Cala! Uite, uite! Cala, Cala!
Bunii creștini din împrejurimi își închideau, cu grijă, ferestrele. Unii trăgeau și obloane grele, din fier, cât treceau hergheliile țiganilor. Gingașul Apeiron se ascundea, din vreme, în magazie și ieșea la poartă odată cu sosirea cailor. Þiganii îl salutau fluierând. Câteodată îi dădeau jucării strâmbe din lemn, altădată acadele lungi cu roșu și alb. Gingașul Apeiron nu devenise încă un bun creștin, dar avea toate șansele de a Învăța, peste noapte, tainele hergheliilor. Numai că bidivii își măsurau viața dincolo de poarta grea și bine ferecată. De partea astalaltă viața avea alte măsuri. O singură dată își întrebase bunicul, cu jumătate de gură, dacă o să aibă și el un cal. Mai mic.
- Vrei să fii țigan, du-te cu țiganii! Ai să vii după aia să-mi cânți pe acoperiș, să-ți arunc cârnați și vin, să-ți înghețe oasele și să-ți dau cu bastonul pe spinare! Așa! Mâine te vând la țigani, să le mâi caii!
Ceea ce nu bănuia bătrânul era faptul că gingașul Apeiron s-ar fi vândut și singur țiganilor, pentru un cal negru și blând, dar nu știa cum.
Cum se lăsa pulberea drumului, bunii creștini de pe stradă deschideau ferestrele larg și își vedeau de lucru prin curte.


*
- Fugi la jidan și ia două degete de ulei, un pahar de făină și o jumătate de săpun. Și zi-i că vin cu banii pe cinșpe, când dă fabrica. Să nu primești nimic de pomană, că și-așa nu-ți dă!
Numai că gingașul Apeiron avea trecere la evreu. Căpăta turtă dulce și mere și le înghesuia în burtă ca pe apă, să nu-ntârzie acasă. Odată i s-a făcut rău de la trei linguri de marmeladă și doi biscuiți. Evreul îl mângâia pe cap și bodogănea trist.
- Specie rară, mă! Ptiu! Fugi acasă, că te mâncă bătrânul!
Se simțea bietul Apeiron ca un animal mic, dar extrem de rar în ochii băcanului. Își privea, de fiecare dată, trupul uscat în geamurile prăfuite ale magazinului și nu era tare mândru de ce vede. Așa că fugea acasă cu merindele, fără să uite a mesteca, pe drum, un dram de ulei din pahar. Așa descoperise el, într-o zi, că e tare bun uleiul, puțin mestecat și lipit de cerul gurii.


*
- Jidan hitlerist!
Asta-i bună! Prăpăditul ăsta de chef lâncezește, majoritatea sunt beți și cuiva încă îi arde de batjocură! Gingașul Apeiron luă gestul drept o ofensă personală și porni la periat încăperea. Știa un singur personaj, cel care, de altfel, îl chemase la sindrofie - era nu știu ce zi a unei prietene de-a unui amic de-al său - și era hotărât să-l găsească și să încerce împreună a-l dibui pe recalcitrantul declamant. Nu apucă să facă trei pași. Bezna puturoasă se rupse în două, izbucniră urletele vitejești ale băutorilor de ce se mai nimerea la-ndemână și o femeie veselă, roșie și împleticită fu zvârlită, fără prea multe menajamente, în mijlocul încăperii. Apeiron își frecă îndesat ochii, pentru a se obișnui cu bulgărele supărător împrăștiat de cele cinci becuri ale candelabrului.
După un “Mulți ani, trăiască!” anemic, răgușit și afon, cheflii trecură la cereri colective. “Tărăboi! Tărăboi! Chef! Chef! Chef! Cadâne! Cadâne!” Sigur obișnuit cu manifestările de gen, un chelios înțepenit lângă casetofon, știutor, pesemne, al pățaniei pianistului generic nord-american, a trecut în registrul oriental, punând muzică arăbească. Ca o păpușă mecanică, roșu- transpirata sărbătorită a început să-și împrăștie hainele de pe ea în urletele satisfăcute ale adunării. Până și gingașul Apeiron s-a ales cu un soi de bluză albastră, leoarcă de transpirație dar mirosind încă a parfum tare. Delirul s-a
încheiat în două-trei minute, în momentul în care cavalerul domniței sărbătorite a renunțat, deși huiduit, la propria cămașă pentru a-și înveli iubita și a o duce acolo unde, probabil, aceasta își ține dulapurile cu haine.


*
Trecerea cailor era urmată, la ceva timp după întoarcerea de la băcănie, de un eveniment mult mai important și cu rezonanțe mult mai adânci în sufletul gingașului Apeiron. Tocmai când soarele dădea să urce în creștetul cerului, Apeiron urca pe balustrada de beton, lată, din fața casei și aștepta. Doar zilele ploioase îl puteau lipsi de bucuria ce și-o dăruia zilnic.
Peste gard - nu spre stradă, ci chiar în vecini -, locuia una din familiile de țigani. Erau așa de mulți și cu nume așa încurcate, că gingașul Apeiron, cu toată mintea lui fragedă și curioasă, nu-i putea ști pe toți. Câțiva dintre ei, tinerii, intrau pe rând în pușcărie. Din când în când, apărea mașina poliției și mai lua câte unul. Nu stăteau mult pe-acolo, întorcându-se la trei sau șase luni acasă. Doar unul dintre cei mai bătrâni petrecuse după gratii vreo șapte ani. Pentru omor, sau așa ceva.
Dar nu pentru ei se pregătea gingașul Apeiron dimineață de dimineață.
Era ca o închinare. Bine știut, dinainte stabilit și respectat cu sfințenie de toate personajele. Nu mult timp după ce Apeiron se-ntorcea de la băcănie, cu burta plină de dulciuri și uleiul bine mestecat și lipit de cerul gurii, curtea de pământ bătătorit a vecinilor țigani devenea scena unui ritual ce nu se făcea a fi pierdut. Proțăpit pe balustrada de beton rece, gingașul Apeiron nu mai avea ochi pentru altceva. Nici minte, pesemne.
Cu o precizie de ceasornic, cea mai tânără dintre țigănci - Rafaela, sau cum i-or fi spus, că-și pun numele parcă în dușmănie! - ieșea în mijlocul curții, chiar lângă o pompă, veche, ruginită și strâmbă, de apă. Cu un lighean mare, cu smalțul sărit pe bună parte din locuri. Aducea țiganca, apoi, un taburet de lemn, scorojit, folosit, de bună seamă, și ca scaun și ca masă de mâncat ori de lucru. După ce umplea ochi ligheanul cu apă rece, de la pompă, tânăra țigancă se dezbrăca, încet, până la brâu. Stătea, un timp, așa, așteptând. Poate și știindu-l de față pe gingașul Apeiron, înțepenit pe balustrada de beton. Erau doar câțiva metri. Se vedeau unul pe altul. Se uitau unul la celălalt. După ce își lăsa la soare sânii mari, ridicați obraznic spre cer, țiganca își despletea părul și își afunda mâinile în apa rece. Începea, cu grijă, să-și spele brațele, până sus, peste umeri. Apoi fața și gâtul. Mai mult se oprea asupra sânilor, peste care umbla cu un meșteșug ce ar fi scos din minți firi mai puțin sensibile decât cea a gingașului Apeiron. Din când în când, țiganca se oprea, ținându-și mâinile încrucișate peste sâni și îl privea pe
Apeiron. Îndelung, fără grabă. După care își vedea de spălat.
Până-ntr-o zi… Abia întors de la băcănie, gingașul Apeiron dădu în stradă peste o mulțime de țigani veseli. O trupă pestriță de muzicanți cânta de mama-focului în fața curții vecinilor. În câteva clipe, o văzu pe tânăra țigancă urcată în picioare pe taburetul scorojit.
În ligheanul fără smalț, o țigancă bătrână aduna bani și ghiuluri de aur. Þiganca lui era îmbrăcată într-o rochie roz, împopoțonată cu tot soiul de funde. Un țigan mustăcios, mare, a luat-o în brațe, a azvârlit-o într-o mașină și s-au dus.
…Gingașul Apeiron n-a mai urcat niciodată pe balustrada de beton. Nici măcar în curtea vecinilor țigani n-a mai privit. Și nici țiganii nu i-au mai plăcut foarte mult, de-atunci. Poate numai caii.
- Cala, Cala! Uite, uite! Cala, Cala!


*
Dimineața, aproape neagră, îl găsi pe bancă, undeva aproape de cămin. O clădire înaltă, cu zece-unsprezece etaje, sinistră, lungă, lată, înșirată chiar în marginea șoselei. În fața stației de tramvai. Gingașul Apeiron se hotăra greu, de fiecare dată când era nevoit să intre. I se arăta întocmai unei leprozii. El fiind singurul lepros. Era norocos că nu locuia la ultimul etaj, “la vulturi”. Acolo viețuiau indezirabilii, spaima administratorilor. Și câțiva amărâți care nu satisfăcuseră pretențiile unui anume administrator mustăcios, curvar și pus pe căpătuială. “La Vulturi” se dormea, iarna, în dulapuri înguste așezate orizontal, cu ușile în sus. Ca într-un sertar îngust, îți puneai două pături, te înghesuiai, trăgeai salteaua deasupra și scăpai de îngheț. La ultimul etaj nu se mai puseseră geamuri la ferestre de câțiva ani. Nici acoperișul, fărâmat, nu primise vreo brumă de atenție. Dulapuri înșirate întocmai unor cutii ciudate de sardele, ligheane adunând scursurile de prin tavane și mereu mai multe sticle de alcool pe care nu se chinuia nimeni să le arunce.
Gingașul Apeiron era norocos. Locuia la primul etaj, într-una din camerele destinate barosanilor. Ajunsese acolo ca prin minune. Se nimerise în momentul potrivit, la locul potrivit.
La începutul anului, cu cinci sute de lei primiți de-acasă, ciocănea la ușa galbenă, murdară, a administrației căminului. Un mustăcios, pe jumătate beat, l-a măsurat din cap până-n picioare, l-a întrebat despre mamă, tată, venit brut, venit net, banii din buzunare. Și visele i le-a scotocit, fără a se alege cu vreun folos de pe urma prăpăditului care vroia loc în cămin.
- N-avem locuri, sfârșise prin a șuiera pe sub mustața brumărie, umedă. Trebuia să vii de-acum două săptămâni.
Apeiron știa că e prima zi de înscrieri la cazare, dar mustăciosul o ținea pe-a lui. Era dat naibii mustăciosul! Conducea căminul de multă vreme și asta îi conferea drepturi de proprietar. Soarta tuturor stătea în mâinile lui. Funcție de toanele lui, te puteai alege cu un pat de fier și-un rând de lenjerie, sau cu un șut în fund. De-a binelea! Gingașul Apeiron se și vedea dormind În parc.
- Poți merge la vulturi!
Zâmbetul aproape sinistru ivit sub mustața administratorului fu salvarea gingașului Apeiron, care refuză categoric, presimțind ceva nenorocire.
- Să știți că am fost șef de promoție la școala de cadre. Poate rezolv În altă parte.
Figura asta mergea de fiecare dată. Era o spaimă generalizată când rostea cuvintele astea. Mustăciosul nu mai zâmbea. Frământa cu ciudă un creion bont și răsucea hârtiile împrăștiate pe birou. Chiar și pentru un cadru de nădejde ca el, era prea mult. Nu supărase pe nimeni, nu clătinase încrederea cu care era investit nici cu un pai, așa că nu era momentul.
- Familiile modeste trebuie sprijinite!
Dacă nu era așa de beat, poate ar fi vărsat două-trei lacrimi. Începu să-și facă ordine pe birou. Își așeză zece dosare unul peste celălalt, își puse hârtia de scris deoparte, creioanele se văzură împerecheate și îndesate într-o cutie mică de nes.
- E greu. Mulți oameni, puține locuri. Asta nu înseamnă nimic. Sunt soluții. Întotdeauna am rezolvat. Mai ales familiile… familiile modeste, cu probleme vreau să spun, trebuie sprijinite. Căutăm. Găsim.
Mustăciosul avea remușcări. Învârtitul, cu mâna stângă, sub birou, al unei sticle pe jumătate goale de cognac, nu-i aducea liniște.
- Așteaptă aici. Să nu te miști!... Te rog!


*
Era mai bine așa, decât cu mobila în stradă, mâncând pe la vecini. Trei zile de somn sub cerul liber nu aduseseră nici plus de sănătate, nici prea mare veselie. Traiul domnesc în apartamentul nou, cu patru camere, la etajul unu, cu balcon dublu și vedere la stradă, se dusese pe apa sâmbetei. Apartamentul cu pricina fusese ambiția lui taică-său. Că nu-și zdrobea oasele de pomană! Să crape cârcotașii și rudele înstărite, de ciudă!
Ban cu ban se strânseseră, cu pâine mai rar și ciorbe mai lungi, fără pachet la școală, cu caietele împărțite tot la fiecare sută de file pe trei-patru materii. Nu era rău nici în chirie, dar să ai o casă a ta?! Când s-au mutat, toți vecinii au ținut să treacă în vizită: poate ajută cu ceva, poate o bere!?… Cine se muta în bloc nou, la patru camere, la etajul întâi, merita toată atenția. Toți copiii de pe stradă țineau morțiș să se joace cu gingașul Apeiron, să-i împrumute cărți și reviste franțuzești PIF cu benzi desenate, să facă cu el schimb de timbre și capace de bere nemțească adunate seara de pe plajă. O glorie de jinduit și la maturitate. Mamele își împingeau fiicele la petrecut vremea pe băncile de la scara unde, la etajul întâi, locuia gingașul Apeiron. Erau îmbrăcate cochet, cu codițe din cele mai fanteziste, aveau în buzunare nuci tari, bine uscate, care cereau priceperea și puterea unuia ca Apeiron. Inevitabil, dreptul prim și exclusiv de a alege era tot al lui. Cum să faci față la asemenea libertate, la ditamai putere?
Și lunile au trecut ca peste zi. O familie de turci, bătrâiori și încărcați de aur cam peste tot pe unde i se găsise loc, au venit în vizită, au măsurat, au cântărit, s-au certat, s-au împăcat și s-au dus. A doua zi, gingașul Apeiron trudea la scosul mobilei în stradă. Nu i-a ajutat nici un vecin, iar copiii de pe stradă erau închiși în apartamentele lor.
Prima noapte a fost mai grea. Nu era chiar rău să te tolănești peste sacii de polietilenă plini cu haine și să ronțăi mere privind cerul senin. Doar o brumă de ploaie a agitat spiritele. Era grozav, dacă n-ar fi fost droaia de vecini holbându-se de pe balcoane și din dosul ferestrelor. Ca la o înmormântare, nu se auzea țipenie de om lipăind pe caldarâm. Ca în preajma unei mari nenorociri.


*
Mustăciosul se întoarse victorios. Parcă încă mai beat, dar fericit. Completă, în grabă, două-trei formulare, îl luă de mână pe Apeiron și-l trase după el pe scări. Până la primul etaj. Holul lung, care părea fără sfârșit, era întunecat. Abia se zăreau șirurile de uși galbene, de-o parte și de alta. Se opriră undeva la mijloc. Mustăciosul ciocăni discret la una din uși. Ieși un personaj rotofei,
evident deranjat de vizită.
- Noul vostru coleg de cameră, îngăimă administratorul.
Urmă o scurtă dispută între rotofei și mustăcios. Gingașul Apeiron nu pricepu mare lucru din ce aveau de împărțit cei doi: “Tata a spus…”, “Regulamentul…”, “Nu-mi pasă. Am plătit…”, “Nu se poate…”
Gingașul Apeiron avea deja altă țintă pentru a da prea mare importanță discuției. Prin ușa întredeschisă a camerei se zăreau pereții tapetați discret, două-trei rafturi elegante burdușite cu cărți, o planșetă de desen și doi indivizi uscați, mânuind apatici zarurile de la jocul de table. Lumina dinăuntru se arăta veselă și întreg peisajul oferit de ușa întredeschisă contrasta izbitor cu întunericul și mizeria de pe hol.
După un timp, mustăciosul plecă furios, fără să salute, lăsându-l pe gingașul Apeiron față în față cu rotofeiul furios.
- Acum intră, ce stai ca momâia?
Apeiron strânse la piept geanta mare de pânză și păși cu grijă înăuntru. Se descălță grijuliu într-un mic antreu și rămase cu pantofii în mână, neștiind ce să facă cu ei. Cum nu-l îndemna nimeni în vreun fel, găsi un loc în spatele unui dulap și îi puse acolo. Ce întrezărise prin crăpătura ușii se dovedi a fi o ditamai încăperea, cochet mobilată. Păși cu grijă pe covorul gros, fără îndoială persan și rămase proțăpit în mijlocul camerei. Cei trei ocupanți ai încăperii nu păreau a-l băga în seamă. Se așeză pe singurul pat fără cearceafuri scrobite și perne de puf. Nici nu avea nevoie de mai mult. Nu dormise de două zile și căldura din cameră îl toropi în câteva clipe. Frunzări prin geantă, îmbrăcă un trening albastru cu vipușcă albă, își așeză lucrurile la picioare și se puse pe așteptat dimineața următoare, trăgând un pui de somn, sănătos.


*
Decât cu mobila în stradă, mai bine așa. Camionul trăsese cu spatele până în dreptul garajului. Care înghiți, rând pe rând, toată agoniseala familiei. Când s-a terminat cu descărcatul, garajul era plin. Abia se mai puteau închide ușile. Curtea era în spate. În față, doar o palmă de pământ bătătorit și gardul de fier cu stâlpi înalți și țepușe.
- Nu deranjăm mult. O zi, două, până se rezolvă.
Apeiron nu putea pricepe vocea plângăcioasă a mamei sale. Nu era un capăt de țară! S-au mai descurcat și altă dată. Proprietarul curții părea om de treabă. Era fotograf. Toți îl știau din parcul orașului, unde se proțăpea de cum dădea soarele, cu aparatul mare, cu burduf și trepied gros de stejar, găletușa cu substanțe și un urs jerpelit de pluș.
Gingașul Apeiron își vârâ nasul, o vreme, printr-un soi de atelier-laborator, plin de tot felul de unelte, pensule, tăvițe – mai mari sau mai mici -, două săpălige într-un colț și o masă mare de lemn. Fotograful nu-l luă în seamă, meșterind ceva la o cutie mare, rotundă. Lăsat de capul lui, Apeiron dibui, într-o cădiță de lemn crăpat, o mulțime de plăcuțe galbene. După ce șterse vreo două cu mâneca hainei, descoperi înăuntrul lor fotografii vechi, de la
circ. Cu lei, la trapez, cu un clown picat în fund… Mai toate aveau în centru un bărbat puternic, cu pieptul scos în afară, îmbrăcat cu un tricou marinăresc stând să plesnească pe mușchi.
- Alte vremuri!
Bătrânul fotograf vorbea de peste umerii lui Apeiron.
- Ãsta m-a scos din cărți, continuă omul, ciocănind în pulpa piciorului stâng ca-ntr-o bucată de lemn uscat.
Gingașul Apeiron luă și șterse cu grijă toate plăcuțele de plastic și le înșiră, potrivit, pe un capăt de masă. Toată treaba asta îi umplu timpul până la asfințitul soarelui. Era mirat și obosit. Bătrânul îl trase de mânecă chiar în momentul în care se vedea ațipit pe muchia mesei. Îl duse în fața garajului, îl lăsă acolo și dispăru câteva clipe. Reveni cu o scară mică de lemn și o sprijini de șifonierul proptit în pragul ușii.
- Urcă sus, e o saltea deasupra. Vezi să nu-ți sfărâmi tărtăcuța de grinzile din tavan. Mamă-ta vine mai târziu.
Mai bine așa, decât în stradă, cu ciudații ăia ascunși în dosul perdelelor!


*
Cum se trezi, dădu peste trei perechi de ochi holbându-se la el. Noii colegi de cameră nu se arătau a fi prea obișnuiți cu oameni, ori el, gingașul Apeiron, arăta de-a dreptul penibil cu ochii cârpiți de somn.
- Să nu te străduiești să-ți aranjezi lucrurile…
Era vocea subțire, gâfâită, a dolofanului.
- Locul tău era plătit. N-avem nimic cu tine, nu te știm, nu ne interesează de unde ești. Nu te lăsăm pe drumuri. Îți găsim loc în altă cameră.
Gingașul Apeiron era buimac de-a binelea. Ce cameră, ce loc plătit? Se strecură, împleticit, spre baie. Amintirile din seara trecută reveneau vag, acoperite de țârâitul leneș al dușului. Reveni în cameră de-a dreptul rușinat. Parcă violase intimitatea unei familii… Se îmbrăcă în grabă, fără să îndrăznească a-și privi colegii de cameră. Așeză, pe cât putu, lenjeria de pe pat, luă geanta mare de pânză sub braț și se-ndreptă spre antreu. Unul din colegi, uscățiv, cu trăsături de femeie și gesturi asemenea, îi tăie calea. Gingașul Apeiron se sperie de-a binelea.
- Unde pleci?
- Îmi pare rău.
- Nu-i nevoie să pleci așa, acum. Stai să rezolvăm. Unde o să stai?
- Mă descurc.
- Nu poți să pleci. Avem o responsabilitate.
Apeiron încremeni, cu geanta strânsă la piept. Câteva clipe mintea i se goli. După care izbucni în râs. Un hohot spart, de-a dreptul tâmpit. Pesemne molipsitor: toți izbucniră în râs. Veneau pe rând, îi trăgeau câte o palmă peste umeri și hohoteau zdravăn.
Multă vreme, gingașul Apeiron n-a mai fost nevoit să-și caute pat liber prin cămin. Râsul său, spart, tremurat, înmuiase trista aristocrație a camerei. Cu timpul, bufoneriile sale au devenit indispensabile. Pentru recitaluri de poezie, cântat la chitară, ascultatul confesiunilor și lecțiile de băut zdravăn primea țigări și bere. Colegii săi invitau prieteni și amante la spectacole interminabile. Gingașul Apeiron câștigase, însă, cel mai important avantaj la care putea spera: un loc, un pat la primul etaj al unui cămin, sinistru de altfel.
Într-o zi de duminică, simțindu-se tare singur, gingașul Apeiron se îndrăgosti de o fată de la căminul de peste drum. Care fată nu pricepu. Drept pentru care gingașul Apeiron se hotărî să privească, definitiv, lumea de la vulturi, în jos.



Moartea


*
În spatele blocului, spațiul verde cobora, generos, într-un soi de vale - neobișnuit de mare pentru înghesuiala dintre celelalte construcții. Poate că tocmai structura ciudată a locului împiedicase ridicarea unui alt bloc. Iarba multă și cele câteva tufe răzlețe făceau deliciul prichindeilor ce locuiau prin preajmă. Cum gingașul Apeiron abia se mutase în zonă, știința sa despre regulile jocului în verdeață se mărginise la ce putuse afla uitându-se, timid, pe fereastra de la bucătărie. Obișnuit cu mutatul dintr-un loc într-altul, de la o școală la alta, Apeiron nu s-a arătat grăbit să-și facă noi prieteni. Numai că ai lui nu dădeau semne că ar pleca de prin partea locului, așa că îndrăzni să-și face apariția în gașca zgomotoasă a cartierului.
Pricepu repede că cel mai grozav joc al celor câțiva prichindei de la bloc este cortul. Mai exact, pe rând, fiecare dintre ei trebuia să aducă din casă un covoraș de iută, ori o pătură mai mare. Cu o tufă pitică și vreo două lemne mai lungi, copiii încropeau de-un cort zdravăn și își petreceau timpul înăuntru, până se auzeau strigătele furioase ale părinților, care îi chemau la masă, ori la somnul de după-amiază.
Gingașul Apeiron se lipi, evident, de trupa celor de la scara lui. Încă un băiat, blond și agitat, și două fete, mereu furioase una pe cealaltă. Primul cort la care participă Apeiron avu nevoie de contribuția sa, ca nou venit. Trei zile a dus gunoiul, în fiecare dimineață, pentru a primi, preț de o zi, covorul de iută din dormitor.
Și-au instalat cortul departe de bloc, în vale, într-un loc strâmt, ascuns privirilor. Au intrat înăuntru pe rând, mai întâi fetele. S-au hârjonit o vreme pișcându-se și făcând-o pe adulții care își hrănesc odraslele. Până când una dintre fete, cea care locuia la etajul trei, cu mama sa și cu o soră mai mare, schimbă regula jocului.
- Ne jucăm de-a mama și de-a tata.
Într-o astfel de comunitate nu poate fi vorba de refuz. Ci doar de o nestăvilită curiozitate. Fata preluă comanda și copiii se treziră, în câteva clipe, goi pușcă.
- Tu, care ești mai nou, te așezi peste mine.
Gingașul Apeiron înțepeni. Și-așa abia se ascundea într-un colț cu fundul înfipt în tufa din marginea cortului. Privirile celorlalți îl convinseră că n-are-ncotro. Închise ochii și se așeză, puțin strâmb, peste conducătoarea jocului. Îi tremurau genunchii și brațele. Sări ca ars și se aciui, din nou, lângă tufă. Þintea cu ochii o piatră albă și simțea cum îi plesnesc urechile. Urmă același ritual, cu ceilalți, supunându-se regulii jocului. Gingașul Apeiron nu se mai urni din locul său.
- Hai, e rândul tău!
Era vocea altei fete. Apeiron rămase țintuit, cu ochii înșurubați în iarba de sub picioarele goale.
- Hai odată!
Picioarele nu i se urneau, gura îi era uscată și ochii atârnați, în jos, în gol.
- Dacă nu vii, mă duc și te spun luí maică-ta ce ai făcut cu ea!
Spaima l-a cuprins pe Apeiron pe toată șira spinării. Maică-sa! S-a supus întocmai unei vite înjunghiate. Un timp, a rămas pe spate, în iarbă. Copiii l-au zorit să se-mbrace. S-au alergat, veseli, până în scara blocului. Apeiron i-a urmat, târâind covorul printre tufele pitice de pe vale.


*
E greu de înțeles cum învățase gingașul Apeiron să fure conserve de carne, de pește, pateuri și pâine neagră. La fel cum e greu de înțeles ce anume îi provoca o asemenea poftă de mâncare. Pentru că fura și mânca tot. Mânca așa cum ai lua ultima masă din viață. Ca și cum n-ai spera să apuci încă un mic dejun. Pusese pe el vreo doisprezece kilograme, dar amănuntul ăsta nu-i stăpânea poftele și noile obiceiuri.
Cu o zi înainte de întâi mai muncitoresc, fusese avansat la gradul de sergent. Și tot În ziua aia s-a apucat de fumat. Rezistase, eroic, douăzeci de ani. Era vremea să devină bărbat. N-ar fi fost rău să înceapă șirul transformărilor cu o femeie, dar istoriile personale nu se scurg întotdeauna potrivit dorințelor. Ci, poate, chiar împotriva lor. În sfârșit, fumatul devenise principala ocupație a proaspătului sergent Apeiron. Gingașul sergent Apeiron, cum obișnuiau să-l alinte ofițerii, subofițerii și chiar trupeții.
Sărbătorind Întâi Mai cu tăbliță aurie pe umeri, gingașul Apeiron simți că viața sa lua o întorsătură definitivă. Prima decizie bărbătească pe care o luă, în timp ce molfăia la un Carpați fără filtru de Timișoara, fu aceea de a se spăla. Asta nu înseamnă că gingașul Apeiron descoperea pentru prima oară apa și săpunul. Nici vorbă. Mai ales că proaspătul sergent fusese opt luni de zile ținta glumelor colegilor săi - siderați de imaginea gingașului Apeiron, care își podea palmele, seară de seară, cu cremă hidratantă dintr-un tub mare și roz. Pentru prima oară, însă, Apeiron consimți să calce în picioare regulamentele militare și să-și însoțească ortacii la dușul special.
Cum baia săptămânală se rezuma la cinci minute de săpunit sub un duș cu apă rece - joia, după-amiaza -, cei mai isteți descoperiseră o variantă mult mai atrăgătoare. Chiar peste drum de poarta unității era căminul fetelor de la Institutul de Învățământ Superior. Un cămin cu trei etaje și o sută de fete-femei dintre care cel puțin nouăzeci meritau toată atenția militarilor de peste drum. O fugă peste gard, noaptea, un cățărat pe grilajele căminului și te puteai trezi sub un duș fierbinte, nu de puține ori condimentat cu surprize dintre cele mai plăcute. Cel puțin așa sunau povestirile pe care le înghițea, în sec, gingașul Apeiron, seară de seară. Așa că proaspătul sergent hotărî să afle, pe propria piele, cum stau lucrurile.
Trecerea dincolo de gardul unității nu era o mare filosofie. Mai ales acum, când grupul de câțiva soldați era însoțit de proaspătul sergent Apeiron. Toată povestea se reducea la o jumătate de pălincă donată, de însuși domnul sergent, soldatului din postul de santinelă dinspre șosea. Unul câte unul, treceau drumul, adăpostindu-se în spatele căminului de fete. Cum erau puține lămpi stradale care mai luminau, șansa de a fi văzuți era minimă.
În spatele căminului, departe de ghereta portarului, un grilaj metalic imens permitea accesul la etajul întâi al căminului. Era după ora două noaptea și clădirea era cufundată într-o liniște de mormânt. Odată ajunși sus, soldații s-au Îndreptat, în liniște, spre capătul unui coridor lung, la dușuri. Gingașul Apeiron scăpa, încet-încet, de spaima cumplită ce aproape îl țintuia în loc. S-au dezbrăcat liniștiți, au scos prosoapele și săpunurile și au pornit apa caldă la dușuri. Pentru Apeiron era prima baie cu apă fierbinte de mai bine de opt luni. Uită de frică, de oboseală, și se lăsă pradă apei care-i mătura trupul de jur-împrejur. Nu-i tihni multă vreme desfătarea apei fierbinți. Liniștea tulburată numai de pliciul apei fu spartă de chicotitul unor voci de femeie.
- Pot să vin și eu?
Gingașul Apeiron încremeni lipit de faianța peretelui. O siluetă, măruntă, de femeie, respira la numai câțiva centimetri de nasul lui. Ploua cu apă fierbinte și Apeiron se holba speriat la personajul care își freca, cu sârg, sânii și pântecul cu un săpun alb, mare. Întinse mâinile, cu ochii abia mijiți și pricepu că orice poveste are, înlăuntrul ei, un sfânt și binefăcător sâmbure de adevăr.


*
Vecina de la etajul trei îl chemă, într-o zi, pe gingașul Apeiron, sus, în vizită. Îl așteptă la ușă, îl sărută zgomotos pe obraji și-l împinse În bucătărie. Pe o canapea mică, îmbujorată, stătea pârâcioasa de sub covorul de iută. Apeiron o privi, din ușă, cu coada ochiului. Era frumoasă, cu codițele strânse aproape de vârful capului și zulufii împrăștiați pe umeri. Fata se mișcă puțin, parcă pentru a-i face loc.
- Așează-te lângă fată, că nu te mănâncă!
Vocea femeii l-a aruncat de-a dreptul pe canapea. Și femeia era frumoasă, învârtindu-se veselă prin bucătărie.
- Te-am chemat s-o ajuți pe fiică-mea să spargă niște nuci. Mi-a povestit tot timpul despre tine și m-am gândit că, la așa o treabă bărbătească, ești numai potrivit.
Gingașul Apeiron pricepu, nu se știe cum, faptul că zâmbetul șăgalnic al femeii - bine strânsă în șorțul de bucătărie - îi va rămâne întipărit în minte întreaga viață. Așa că se puse, hotărât, pe spart nuci.


*
În acea dimineață, gingașul Apeiron se trezi mai devreme ca de obicei. Înghiți, cu greu, două guri de cafea amară, mai mult zaț, rămasă peste noapte pe pervazul ferestrei. Mijea de ziuă la adăpostul unui morman de nori aproape negri. Prin fereastra deschisă nu răzbătea nici un zgomot. Îi deveni din ce în ce mai greu să respire. Plutea în aer un miros adânc, obositor, întocmai unei mari spaime. Frica îl împinse într-un colț al încăperii, departe de fereastră. Nu reușea nici măcar să tremure. Simțea broboane absurde de transpirație curgându-i spre unghii. Renunță la luptă și se prăbuși, inert, pe podeaua rece. Tavanul se arăta strâmb. Un ciob de oglindă reflecta, prăfuit, becul stins, atârnat de două sârme negre. Inima sărea aritmic, încercând parcă să iasă afară. Îi tremurau tâmplele și genunchii. E o bună ocazie să experimentezi moartea…
Teoretic mort, gingașul Apeiron încetă să mai tremure. Își urmărea bătăile inimii, așteptând s-o audă pocnind.




Notele Necunoscutului

*
Toate femeile l-au iubit. Cele mai absurde momente ale vieții s-au dovedit a fi, în fapt, surprize ale marii iubiri de care era înconjurat. Profesoara de română nu-și putea începe lecția până nu îi așeza, încet, cald, cravata albastră. Superba nevastă a căpitanului îl aștepta mereu într-un neglige perfect transparent, de fiecare dată când Apeiron fugea în misiune să ducă jumătatea de porc cuvenită cadrelor, la domiciliu. Îi turna cognac franțuzesc și-l mângâia îndelung, așezat. Fata cu acvariu și cai de mare fugea de-acasă pentru a-l ține în brațe, goală, ore în șir. Instructoarea de la teatrul de păpuși, antrenoarea de scrimă… Fata cu casă în fața institutului tocise cu el stâlpii grei, de fier, ai porții. Profesoara de franceză, îngânându-se, blând, cu concertul pentru vioară al lui Beethoven - fusese singura care pleca, în miez de noapte, să-I cumpere vin sau bere rece, la halbă. Atunci când îl omora setea.
Asistenta de la contagioase, cea de la interne, de la neurologie. Telefonistele. Femeia de serviciu de la scara vecină. Și fiica ei. Femeile de cenaclu, cele de cafenea, vânzătoarea de la alimentară. Femeile prietenilor buni.
Gingașul Apeiron simțise că nu se poate împărți nici măcar la doi. Așa cunoscuse disperarea și inerția iubirii. Tot ce putea împărți era o nesfârșită frică, o interminabilă părere de rău, o imposibilă înțelegere a lucrurilor.


*
Privită de pe podea, lumea se curbează ciudat. Își pierde forma și se amestecă, încet, cu varul de pe tavan. Poate că nu era decât un semn al trupului. Îmbibat în alcool, nici n-ar fi putut face altfel de semne. Poate, foamea.


*
Era o vreme a copiilor de trupă. Era mare lucru să ai hainele tale, bocancii tăi, gamela, chipiul și loc la masă. Mulți necăjiți și-ar fi pus odraslele în slujba patriei. Dar patria nu mai exista. Copilul de trupă era hrănit și al nimănui. Nu avea vârstă și nici scop. Gingașul Apeiron nu învățase, încă, ce e cu spiritul patriotic, iar acum era mult prea târziu. Și, oricum, părerea sa personală despre copiii de trupă nu interesa pe nimeni. El deveni, fără a-și fi decretat pasiunea, copil de reanimare. Supraviețuirea unei familii poate depinde, exclusiv, de blândețea cu care un pui amărât de om tratează vecinătatea urât mirositoare a morții.


*
Gingașul Apeiron încălecă fereastra și sări în grădina de zarzavat a vecinului de la parter. O altă ocazie l-ar fi făcut victima sigură a răpănosului de moșneag. Ar fi întâmpinat veșnica nemulțumire a celui care nu mai are alt scop în viață decât paza salatei și a bulbilor de ceapă. Un moșneag ca o ciorbă acră, fără sare. Apeiron nu se va mai întoarce, niciodată, acasă.


*
Cerul era de mult timp roșu. Și negru. Într-o lume difuză, prima problemă de rezolvat era aceea a locuințelor, temporare. Cineva care să-i îngăduie, fără prea multe întrebări și fără bani, să-și odihnească trupul pe un colț de saltea. Pentru astfel de țintă nimic nu e prea complicat de făcut. Cum toate femeile care îl iubeau pe gingașul Apeiron erau îndatorate sorții cu cel puțin o relație stabilă, locuința sa temporară va fi drumul. Numai că atunci când bântui străzile trebuie să consumi timpul de peste zi atât de aspru încât să poți apuca dimineața cu ceva suflet lângă tine.
Începu “La Matale”. O crâșmă strâmtă, cu excesiv de multă bunăvoință din partea gazdelor. O noapte trece ușor. Dar nu poți face, din asta, obișnuință. Doar că “La Matale” e un loc mai puțin obișnuit.
Primul vecin de masă acceptă, fără prea multe mofturi, să dea o vodcă. Și o bere, după. Povestea despre traduceri interminabile din cel mai important mistic rus… Poate Andreev? Dumnezeu știe, că și ăștia au nume prea apropiate!… Poate că locuința sa are, pe lângă sutele de volume cartonate în limba rusă, și un pat - mic, de scânduri sau de fier, poate cu așternut și destul de lung să-ți încapă picioarele. Nu are. Nici timp, nici răbdare și nici gingașul Apeiron nu e un cunoscător aspru de limbă și literatură rusă.
La două mese depărtare, după ora douăsprezece, e un bărbos adulat, prin filtrul unui pahar mare, de vin, de o femeie trează. Pesemne că figura obosită și mormanul de gânduri care pluteau undeva deasupra mesei avură efect. Femeia se ridică, încet, din preajma bărbosului, ceru încă un pahar de vin, la bar, îl șterse cu grijă, de jur-împrejur și îl aduse în fața gingașului Apeiron. Apoi, îl mângâie pe bărbos pe umăr și-i arătă ușa. Deloc mirat, omul își strânse lucrurile de pe masă, le îndesă într-o geantă mare, de piele neagră, și plecă fără să întoarcă privirea.
- Bea!
Nu părea să fi trecut de patruzeci de ani. Nici cearcănele nu schimbau prima impresie. Poate rochia, roșie, dreaptă, deasupra genunchilor, prea puțin decoltată, cu fermoar scurt la spate. Ori părul strâns într-un coc simplu, în vârful capului. Apeiron bău. Era vin bun. Deloc acru, poate prea dulce. Simți un val de căldură coborând din stomac și urcând apoi spre vârful urechilor. Trebuia să spună ceva politicos, două-trei cuvinte amabile, poate recită o poezie. Cum să plătești cumva un pahar de vin nobil oferit de o doamnă?
Reuși numai să mormăie și să mai toarne pe gât o jumătate de pahar de vin. Femeia îl măsură atent, mișcându-și capul când într-o parte, când în cealaltă. “La Matale” se cufundase în liniște. Fără motiv, barmanul oprise muzica și moțăia în spatele tejghelei.
- Nu sunt, neapărat, un băutor de vin. Ãsta-i foarte bun. Cred că e un soi grozav! Cred că a fost o vară lungă anul acela și… Nu prea mă pricep.
- Ai fugit, până la urmă?…
- …Așa vin!… De mult n-am mai băut așa un vin!…
- Puteai să lași ceva în urma ta. Un bilet, dacă nu chiar o scrisoare. Puteai să faci semne cu creionul chimic, sau cu ruj pe oglindă, pe faianță. Puteai să-ți lași ciorapii aruncați, la întâmplare, prin cameră. Puteai să…
- Am mulți prieteni cu bani. Nu rămân dator. Mâine dau eu… O sticlă. Să-mi spui ce vin…
- …Am aflat din ziare. Am umblat după tine și am aflat din ziare. N-am avut curajul să vin la înmormântare, dar am urmărit de pe balcon. Erai frumos acolo, întins, te odihneai, că eu nu te-am lăsat niciodată… Nu vreau să plâng, crezi că vreau?, dar mi-e ciudă. Și dacă te-ai întors, tot nu m-ai căutat, tot nu mi-ai scris un bilet, dacă nu o scrisoare. Am schimbat așternuturile și am gătit în fiecare zi altceva. Am aruncat toată mâncarea. Era bună, am mai
învățat, știu și sarea s-o drămui cum trebuie. Nici nu mai dau din gură așa mult. Numai acum, așa, doar din pricina vinului. E prea tare.
Femeia plângea în hohote. Își ștergea, nervos, ochii cu dosul palmelor, dar lacrimile veneau parcă mai amarnic. Gingașul Apeiron înțelese că e mai bine să tacă. Altfel lucrurile o luau razna.
Femeia fugi, câteva clipe, în spatele tejghelei și se spălă pe față în chiuveta barmanului. Reveni veselă, cu o sticlă de vin golită pe jumătate.
- Nu mai spun nimic. Acum bem vin… tu, mai bine tu bei vin și eu tac. De-acum, așa o să tac…
Gingașul Apeiron deschise gura și o închise fără a scoate vreun sunet. Poate visează și-atunci trebuie să tacă. Poate acolo unde doarme sunt și copii și i-ar putea trezi. Ori gazdele sunt nevoite să plece la lucru dis de dimineață și se odihnesc. Poți strica o mulțime de lucruri doar cu un singur cuvânt. Poate nici n-o să-l mai primească, o să-l considere bădăran. Atâta respect merită orice suflet care te ajută. Și dacă tot e vis, măcar sticla de vin să o bea, cine știe când mai prinde așa bunătate.
- Dacă nu ești supărat, poate vrei să te-ntorci acasă. Mâncarea de astăzi n-am apucat s-o arunc. Poate vrei să mai stai? Pot să te-aștept afară. Stau pe trotuar, nu mă deranjează. Sau acasă? Poate nu mai știi drumul. Adică, cum să nu-l știi? Să vrei, să nu-l mai știi! Să vrei să ți-l arăt! Să fie ca la început? Nu ca la început. Nu. Am îmbătrânit, dar mă îngrijesc. Mă fac iarăși frumoasă. Și rochia… Pot să-mi schimb rochia. Am mai multe rochii. Nici nu știu ce mi-a venit să îmbrac vechitura asta!…
Își rupse, nervoasă, una din bretelele rochiei.
- Vezi, e veche, e proastă! N-am vrut s-o îmbrac. Mi-a luat Dumnezeu mințile! Dar mă schimb. Acuma plec să mă schimb. Tu bea vinul și eu vin repede cu altă rochie. Poate cu una neagră? Poate nu-i bine neagră. Nu. În nici un caz… E o greșeală! Iar vorbesc aiurea…
Gingașul Apeiron își trase scaunul mai aproape și o luă în brațe. Femeia se cuibări strâns la pieptul lui. Apoi sări ca arsă, îl încălecă, îi desfăcu, febril, cămașa, și începu să-l mângâie. Gingașul Apeiron simți un nod aspru în coșul pieptului, apoi moleșeală. Reuși să mai ducă, încă o dată, paharul de vin la gură și adormi.


*
Se trezi, după o vreme, cu spatele înghețat și mâinile amorțite. Era întins pe o bancă strâmtă, de lemn. În față, crucea mare, de piatră, a unui mormânt și alte câteva cruci, luminate slab, în depărtare. Alături, pe o masă mare, de fier, femeia tăia o bucată mare de pastramă. Felii subțiri pe care le așeza pe un șervet alb. Era și o pâine mare și o sticlă plină cu vin. Stomacul i se chirci.
Înfulecă în grabă, bău jumătate din vin și adormi la loc.


*
Era scuturat de bocanci. Își simțea oasele înțepenite și mâinile ca niște pâini mari, abia scoase din cuptor.
- Cum dracuí nu-ți găsești și tu o casă de om? Măcar un pat… Adună porcăria asta și mută-ți fundul în biroul meu!
Gingașul Apeiron se ridică cu greu în genunchi, apoi se prăbuși la loc pe pachetele de ziare. Era încă noapte. O veioză chioară lumina o mașină de scris elecrică, un birou negru, scrijelit și o șubă mare, de șantier, trântită lângă picioarele lui. Își aminti de femeie. O căută în jur. Nimic. Doar o dâră de lumină ce trecea prin crăpătura ușii și vocea groasă a celui ce-i tulburase somnul.
Ajunse cu greu la masă și se trânti în scaun. Un morman de foi scrise mărunt zăceau împrăștiate lângă mașina de scris. Le răsfiră cu degetele. Nu pricepea nimic. Ceva îi părea, însă, extreme de cunoscut. Scrisul. Scrisul era sigur, sigur al lui. Și semnătura pusă pe fiecare filă. Numai că gingașul Apeiron nici nu-și mai amintea când pusese ultima oară mâna pe un stilou.
- Gingășelule!
Vocea groasă dădea semne de furie. Gingașul Apeiron își aruncă șuba pe umeri. Tremura din toate încheieturile. Lumina puternică din biroul furiosului îl trânti, cu ochii închiși, într-un fotoliu șleampăt, ros de șoareci.
- Bea o gură de vin și vino-ți în fire. Avem de lucru cât barba luí Berilă.
Apeiron recunoscu sticla mare, pântecoasă. Parcă și degetele unse ale femeii se mai zăreau, în jurul gâtului. Înghiți cu noduri și izbucni în râs. Un hohot spart care îi aduse o durere cumplită de cap.
- Miroși ca o parcelă de cimitir. Unde dracu te-ai mai… documentat? Știu. Cadavrele tale aduc creșteri importante de tiraj. Uneori sunt aproape convins că mai strângi câte o muiere de gât, să-ți iasă norma la plus. Am vorbit și cu șeful polițailor. Și el crede la fel. Știu... știu că ești blând și n-ai fi în stare. Am pentru tine o grămadă mare de personaje… Cu mirosul pe care-l ai acum, poți trece, fluierând, drept parte a celor duși.
În câteva minute, gingașul Apeiron află că a picat, din senin, un avion plin de cadre de nădejde, că de ani de zile e cel mai sinistru cioclu dintre jurnaliștii locali, că doarme exclusiv pe pachetele de ziare în colțul unei redacții, că e o femeie care îl caută în fiecare zi, la telefon, n-a văzut-o nimeni, că subiectul e comandat de Centrul Universitar de Partid, că cineva încearcă să acopere, altcineva vrea să știe adevărul, că polițiștilor le e frică, că nimeni nu găsește avionul, că cineva l-ar fi ascuns, că zeci de agenți camuflați perie o pădure de o noapte întreagă lovindu-se unii de alții, că s-a apelat la presă, că unii vor să priceapă, alții să știe de cine să se ferească mai abitir decât de dracu, că salariul mai întârzie o săptămână, dar a primit o primă grasă pe care o poate ridica la întoarcere, că nimeni nu va ști unde pleacă, poate în concediu.


*
Gingașul Apeiron se împrieteni repede cu șoferul ARO-ului. Omul părea să-l cunoască de-o viață. Apeiron pricepu că alcoolul te poate duce în locuri nebănuite, drept pentru care renunță la întrebări și ceru, doar, la plecare, o sticlă de vodcă. Primi două.


*
- Peste două zile vin să te iau înapoi. Ca pe copilul meu te iubesc. Dacă nu poți, ascultă la mine, fă-te că ai văzut și-ai auzit și nu poți. Stai două săptămâni la țăcăniți și te vezi om liber. Am un văr…
Gingașul Apeiron nu mai auzi urmarea. Prietenosul șofer pornise motorul și făcea calea întoarsă. Ploua mărunt și singurul adăpost era o foaie mare de cort împăturită sub rucsac. O așeză, jumătate peste o tufă, jumătate sub el și desfăcu o sticlă de vodcă.
Când ploaia se liniști și hotărî să intre în pădure, într-o direcție oarecare, dădu, cu piciorul, peste o bucată de fier-beton. Nu mai mare decât un creion. O aruncă și mai înaintă vreo câteva sute de metri. Mai găsi o bucată, ceva mai mare. Poate un metru, un metru și ceva. Când lumina deja spărsese perdeaua de frunze, găsi o poiană plină de bucăți de fier. Unele drepte și scurte, altele îndoite la capete, ca pentru armăturile de stâlpi. Își aminti de avion și simți miros aspru, de cauciuc ars. Nu știa cum miros morții, dar cauciucuri arsese, într-o vreme, cu nemiluita. Se grăbi spre o culme.
Din vârf nu se vedea decât verdeață, monotonă și fără capăt. Mirosul de cauciuc ars se asprea. Mai multe bare de fier îi apăreau înfipte, din loc în loc, parcă pe locul unor copaci. Vru să mai bea o vodcă, dar renunță. Mai avea de mers și parcă se arătau prea multe fiare pentru o pădure obișnuită.
Când se lăsă, deja, întunericul, barele de fier erau deja mai multe decât copacii. O vodcă și un pic de somn puteau schimba lucrurile. Pe patru fierătanii îndoite făcu un cort modest cu crengi dese de jur-Împrejur. Aprinse un foc mare care mirosea tot a cauciuc. Încercă să se îmbete și nu reuși. Stinse focul, strânse foaia de cort și porni în noapte, la întâmplare. Oricum nimic nu avea sens.


*
De la un timp, nu mai vedea copaci… Numai bare de oțel înfipte în pământ. Parcă mult mai înalte. Până într-o poiană largă. Aici toate barele erau înfipte în pământ, cum culcă iarba pe grindină.
Mergea din ce în ce mai greu. Îl ardeau tălpile și se-mpiedica la tot pasul. N-avea nici un chef să se oprească. Găsi capătul poienii, unde se deschidea o cărare largă străjuită de bare de oțel date în lături. Merse mult pe ea, până când auzi voci de femei. Una dintre ele i se păru cunoscută. Vocile se apropiau. Gingașul Apeiron încetini. Căută, fără spor, un loc în care să se ascundă. Înapoi, n-avea rost să se încumete. Păși cu grijă, ascultând vocile. Nu pricepea nimic. Doar chicotit. Care deveni vacarm. Cum s-ar rățoi o ceată întreagă de negustorese.

*
Prima, apăru femeia lui. Mă rog, ultima femeie de care își amintea. Îi ghici rochia roșie și breteaua ruptă, chiar dacă erau ascunse, sub o pelerină neagră. Și cocul, simplu, răsucit, i-l ghici sub baticul albastru strâns sub bărbie. Era urmată, la mică distanță de o femeie neobișnuit de frumoasă. Care urla în gura mare.
- N-a ajuns la timp, nu și-a luat patalamaua, n-a reușit să priceapă nimic. Mânca-i-aș urechile! Lasă-mă să-l strâng de oușoare, poate plânge, poate Învață ceva!…
- E al meu.
Cea de-a doua femeie nu părea convinsă. Agita brațele și strângea, spasmodic, din degete. Gingașul Apeiron căută vodka prin buzunarele hanoracului și n-o găsi. Se așeză, încet, așteptând apropierea femeilor. Din urmă, o mulțime de baticuri albastre se înghesuiau să ajungă primele, să îl vadă. Încercă frica și i se păru banală în atare situație. Închise ochii și mai căută, fără rost, sticla de vodcă. Simți mirosul femeii lui, mă rog, ultima de care-și amintea. Părea extrem de aproape, dar nu avu curajul să deschidă ochii.
Auzi un îndemn fioros al femeii neobișnuit de frumoase și strânse, aproape dureros, pleoapele. Apoi liniște. Doar mirosul femeii lui și un iz de vin nobil. Duse sticla la gură și bău încet, așteptând. Nu se schimba nimic.


*
Gingașul Apeiron se trezi amorțit. Un gust amar îi năclăia gâtlejul și îi ardeau găvanele ochilor. Se ghemui. Era frig. Mirosea a mucegai. Picuri de apă băteau undeva, aproape, pe o lespede de piatră. Voci de femei clipoceau surd, umede.
Ultimii ani trecuseră strâmb. Fără noimă, fără ritm. Poate că nu erau prea mulți ani. Diferența între zile se făcea după mers. Când oboseau picioarele și nu era vreme de odihnă, atunci puteai număra zilele din două în două. Altfel, timpul înțepenea odată cu amorțeala genunchilor. Femeile socoteau mereu. Obositor de des, se certau între ele, schimbând numele și locul lucrurilor. Gingașul Apeiron nu apucase să care de două ori aceeași povară. Când saci de făină, când pături de lână. Uneori, nu era nimic de cărat, semn de zi liberă, poate semn de trecere de la o săptămână la alta.
Femeia neobișnuit de frumoasă îl scutură zdravăn. O simți după miros.
- Nu spui nimic? N-ai opinii, astăzi? Nu schimbi nimic? Nu hotărăști? Crezi că n-am mers destul?
Gingașul Apeiron vru să-i găsească sânii. Cu ochii abia mijiți. Nimeri o bucată de piatră. Lucioasă, rece, mare. Mormăi, așteptă un răspuns, se ridică În coate și o văzu îndepărtându-se. Femeile erau adunate, ciorchine, dincolo de foc. Umbrele lor tremurau, uriașe, pe peretele mare, negru. Apucă să semene un soi de ramjet în colțul gurii, după care se chirci încovoiat de arsura de pe gâtlej.


*
“Nu văd altceva decât devenirea. Nu vă lăsați înșelați! În ochiul vostru, care nu răzbate departe, și nu în esența lucrurilor, stă vina dacă veți crede că vedeți undeva pământ, ceva ferm în marea devenirii și a petrecerii. Folosiți nume ale lucrurilor, ca și cum ele ar avea o dăinuire încremenită; dar chiar și râul în care coborâți a doua oară, nu mai este același de prima dată.”
- Pe grecul ăsta îl știu de undeva!… Bun motto pentru o scriitură deșteaptă! Hi, hi, hi!
Gingașul Apeiron pricepu că vorbește singur, femeia de lângă el lâncezea, șuierând a somn. Se îmbrăcă încet, coborî în fața blocului, cumpără o sticlă de vin de la chioșcul gării și porni către grădina botanică. Nu mai erau multe blocuri, doar mormane uriașe de gunoi și copaci obosiți prinși în chingi de fier. Dincolo, în cimitir, îl găsi pe bătrânul Sandu, așezat pe bancă și meșterind, din cuțit, câteva felii groase de șuncă. Noaptea era albă, luminoasă, aproape spumuită de franjuri mari de ceață.
- Am găsit leacul pentru cancer. Nu pentru un anume fel de cancer. Pentru orice fel de cancer. Pentru tot cancerul…
Vocea bătrânului se amesteca, încălzită, cu ceața. Răspundeau la liniște doar broaștele și greierii. Mirosea bine, a iarbă înaltă și grasă.
- Și când găsești leacul de cancer, înseamnă că ai găsit toate lucrurile. Ori leacul universal. Soluția tuturor problemelor de sănătate. Cheia fericirii trupului. Care, nu-i așa, aduce, dacă nu îmbelșugarea și traiul bun, măcar liniștea. Scapi și de disprețul, plictiseala sau chiar ura propriilor tăi copii. Care, nu-i așa, n-au chef să-și petreacă tinerețile printre borcanele tale de pilule sau golindu-ți plosca. Da, leacul ăsta trebuia găsit și eu am tras lozul cel mare!
Gingașul Apeiron trecu la ronțăit șuncă, după ce se osteni amarnic să destupe sticla de vin. Noaptea era în creștere.


Nimicul


*
Gingașul Apeiron își întinse brațele amorțit. Era întuneric. La mese picoteau câțiva necunoscuți. Locul era umed, mucegăit.
Barmanul își sprijinise picioarele de o ladă de bere și sforăia amarnic, trântit peste tejgheaua barului. Unul din necunoscuți se ridică cu greu, pornind în direcția veceului. Nu reuși să ajungă, așa că se ușură lângă prima masă de care se putu sprijini. Zâmbi tâmp, apoi se așeză la bar. Câți nu înțeleg întrutotul felul acesta de fericire?
Gingașul Apeiron simți mirosul necunoscutului și stomacul i se chirci. Deși, după ce turnă în el paharul de vodcă din față, i se făcu foame.
Necunoscutul începu:
- Spre deosebire de minte, care poate aștepta, în stare latentă, cine știe ce minune demnă de a fi luată în seamă, foamea se poziționează jos.
Gingașul Apeiron ciuli urechile.
- Da, da, continuă individul, suferința adevărată începe abdominal. Sec. Culorile naturale devin vii, strident de simple. Dacă e să fie întuneric, acesta se-ngroașă, devine păstos, fierbinte. Mirosul vine din pasta asta și nu e deranjat de nuanțele obișnuit grețoase.
Gingașul Apeiron strâmbă din nas. Necunoscutul își reluă zâmbetul tâmp, îl ghionti pe barman care se clătină strâmb, alunecă de pe bar, se lovi de marginea chiuvetei și urlă răgușit. Începu să alerge, derutat în spatele tejghelei. Lovi, cu cotul, un pahar, strânse cioburile nemulțumit, apoi se apucă să frece cu sârg tejgheaua plină de scrum. Alți doi necunoscuți se ridicară sprinteni de la locurile lor, se apropiară de primul, îl înșfăcară și ieșiră, fără un cuvânt. Gingașul Apeiron ceru o cafea, își aprinse o țigară și oftă.
- Asta-i primul pe ziua de azi, făcu barmanul indiferent. Cam devreme, nu?
Gingașul Apeiron ridică din umeri. La urma urmei, nu ora ci ziua era importantă. Mirosul individului rămăsese în aer, așa că stomacul i se chirci și mai înverșunat. Își cotrobăi buzunarele fără nici un rezultat.
- Rămâne pe altă dată!, îi șopti, complice, barmanul.
Lumina își făcea, încet, loc prin geamurile prăfuite. Afară se auzi o coloană de oameni mărșăluind. Necunoscutul se afla, în mod sigur, printre ei. Gingașul Apeiron scuipă înciudat:
- Îi bag în mă-sa!
Starea asta nu-l ținu mult. Va veni un moment în care va fi la fel. N-avea rost să exagereze…
Cei doi sosiră târziu, mult după prânz. Obișnuiau și astfel de lucruri. Îl lăsară să-și termine sticla de vodcă, după care îl adăugară în coloană, unde intră în grija altora, ceva mai simpatici. Din mers, aceștia îi puseră mai multe întrebări, la care nu găsi de cuviință să răspundă. Și nu era singurul care gândea astfel. Fu destinat unei anume femei. Care repeta mirosul știut.
Femeia îl luă tare din prima clipă.
- Da? Așa? La fund?Acum se vine?
Cei doi tipi ce-l însoțiseră rânjeau satisfăcuți.
- Du gunoiul și discutăm noi, după aia!
Cu ochii mari, părul despletit, spâncenele Încruntate și degetele fine, femeia asta aducea destul de bine cu maică-sa. Și vocea îi semăna, într-un anume fel. Gingașul Apeiron ridică găleata și-și aminti, brusc, de mirosul individului din bar.
- Eu sunt gingașul Apeiron!…, încercă el.
- Gunoooiul!, zbieră stafia maică-sii, după care îi întoarse spatele și coborî în pivniță.
Unul din simpatici îi înșurubă un pumn în stomac făcându-l să verse gunoiul pe care, apoi, îl adună cu multă grijă. Porni încercând să se strecoare în coloana care mărșăluia cu gălețile în mâini. Fu trimis, cu înjurături, la coadă. Coloana înainta cu greu prin mormane sinistre. Pașii țineau cadența unui murmur. Până departe, mormanele fumegânde nu făceau loc decât oazelor de pământ bătătorit unde erau plasate pivnițele. Gingașul Apeiron întoarse capul, dar nu reuși să afle pivnița din fața căreia plecase. Îl cuprinse panica.
În stânga, găsi un drumeag acoperit de hârtii. Îl urmă, instinctiv. Nu-l opri nimeni. Se trezi singur, lângă un tomberon ruginit în care ardea mocnit. Mirosea bine. Foamea, strânsă ca un bulgăre în vârful stomacului, continua să-și ceară drepturile. Vârî mâna, adânc, în tomberon, scoase câteva de-ale gurii și înfulecă fără să țină seama de fierbințeala care-i ardea gura.
- Nu crezi că ai putea să dovedești mai mult bun simț față de mine?
Femeia, aceeași, îi șuiera în ceafă - plăcut, de altfel, în atare situație.
- Găleata asta stupidă o să-mi mănânce zilele! Uiți de tine, de mine… te tot duci…
Gingașul Apeiron se liniști. Lucrurile nu puteau fi atât de grave. O să-i explice. O să-nțeleagă. Dacă nu-l oprise nimeni!… Vocea femeii se încălzea, odată cu ceafa gingașului Apeiron. Îi simți mâna pe pântece; cum dracu ajunsese acolo. Șuieratul devenea gângurit. E bine să fii sătul. Reacțiile se normalizează, deși un pic de somn n-ar strica. Răscoli gunoiul și scoase la iveală o scobitoare ciudat de albă. O folosi îndesat, puse mâna pe femeie și se miră de zâmbetul ei. În câțiva pași fură în gura pivniței, sătui, pipăindu-se fără să se vadă. Era, deja, întuneric.


*
Într-o zi, fugi. Alergă mult, pe unul din dealuri. Ajuns sus, gingașul Apeiron privi cu disperare în jur. Mormanele de gunoi se ghiceau, încă, undeva în spate. Femeia se cățăra cu greu. Îi întinse mâna și o trase lângă el. Tremura.
- N-o să mai rezist mult. Mai întâi găleata, nenorocita aia de găleată pentru care mi-ai mâncat zilele!
Vocea femeii lovea greu țeasta gingașului Apeiron.
- Gunoiul… Și-acum, pietroaiele astea sterpe, muntele…
Gingașul Apeiron știu că numai lipsa de trecut i-ar mai putea salva. Și femeia, care ținea cu dinții de el, de amintirea găleții în care păreau să se afunde cu viață cu tot. ca un șobolan gras, care le rodea mințile. O strânse la piept, simțindu-i răsuflarea greoaie, dezordonată. Urcaseră prea repede.
Oboseala și foamea, aerul lipsit de miros, femeia plângând – jocul absurd al limitelor, tentația aproape sfărâmată a trecerii dincolo. Gingașul Apeiron închise ochii. De acolo, de jos, totul părea atât de simplu. Își respectau programul, își îndeplineau scopul, se puteau bucura de somnul de la sfârșitul zilei, surprizele erau simple - pe măsura celor îngăduite de starea de lucruri. Mâncarea era mereu caldă, mereu din altă parte, întotdeauna suficientă pentru un ten gras și strălucitor. Prosperitatea ieșea la iveală de la o zi la alta; viitorul avea mai puțină importanță. Femeia îi povestea mereu alte și alte lucruri – la tot pasul dădeai de ele, nu te puteai lipsi de o astfel de cunoaștere.
Gingașul Apeiron miji ochii: de unde nebunia asta? Femeia se liniștise; adormise îngropată în pieptul lui și sforăia încet. Cine îi spusese de drumul ăsta? Erau fericiți, drumul însuși le dăduse o mulțime de argumente. Un puzzle cu fragmente din viețile lor trebuie să se fi jucat. Dar cine s-o fi făcut? Și acum? Gingașul Apeiron simțea dureros de exact piesele lipsă. Iar voința îi oscila după o lege pe care n-o putea pricepe. Numai o lege te poate atârna, într-un mod atât de absurd, de un astfel de drum. Totul e să nu te copleșească izul de hoit al inutilității.
Noaptea se așează repede. Cleioasă și rece. Gingașul Apeiron încropi un foc și continuă să strângă vreascuri. Femeia tresări. Deschise ochii, speriată.
- De ce nu mergem acasă?
Gingașul Apeiron îi așeză pătura sub cap și înteți focul.
- Apeiron, Apeiron!…
Ridicându-se în coate, femeia ronțăi încet câteva resturi din sac.
- Ai să mă omori! Da, da, ai să mă omori!
Gingașul Apeiron o strânse în brațe simțind cum se încălzește. Zâmbi stins. Apropierea asta îi făcea bine. Timpul lor rămăsese același. Doar se dilata, punctual, pentru a le încurca socotelile. Răbojul din care-și trăgeau aniversările și duminicile se topise într-un prezent continuu, care le făcea bine – în măsura în care nu se mai ivea afurisita aia de găleată, cu mizeriile ei cu tot. Gingașul Apeiron macera, cu grijă, conținutul, înlăuntrul întunecându-i-se și scuipând feluri de a fi de care nu avea cunoștință.
- Ce ne lipsește?
Femeia îl asculta cu atenție.
- De ce nu înțeleg lipsa asta? Cumva, ne uităm speriați în jur, încercăm toate
câte le vedem, ne încercăm simțurile, dar lipsa nu se justifică. Să fie undeva, înăuntru?
Gingașul Apeiron își apăsă, cu putere, fruntea. Femeia repetă gestul.
- Lipsa nu apare decât în mersul lucrurilor. Prinzi un fir - atunci când crezi că ai înțeles. Te înfășori în el până când imobilitatea te face să pricepi lipsa de semnificație a unui astfel de gest. Atunci vezi cum firele, oricât te-ar tenta, nu duc nicăieri. Nu firele. Foamea nu se poziționează jos...
Îl irită amintirea necunoscutului din bar.
- Nu foamea. De jos începe deschiderea, descoperirea. Și haosul. De acolo, mai departe, nimic nu mai prezintă certitudine. Numai voința se mai dovedește a fi un support - cât de cât. Dragostea își are, și ea, rădăcinile în haosul ăsta înghețat. Suntem împreună pentru că observăm lucrurile astea din același punct; și pentru că punctul ăsta se conține numai pe el însuși - în
mod sigur în afara înghețului, pentru că se mișcă odată cu noi. Dar nu văd lipsa! Un sistem cu două elemente: haosul și noi, care-l urmăm la pas - nu foarte convinși de finalitatea gestului. Drumul ăsta face parte din mișcare, din mobilitatea cu care suntem dotați fără voie. Și totuși am dorit asta; timpul a arătat că n-a fost dorința, ci prezența continuă care ne duce în locul unde-am fost dintotdeauna. Să nu spui nimic...
Femeia zâmbi. Gingașul Apeiron ridică sprâncenele și adormi cu nasul înfundat bine în pieptul femeii.
- Fac numai prostii!
Gingașul Apeiron își scutură pantalonii.
- Numai prostii!…
Trase aer În piept, adânc. Rămase cu privirea atârnată în gol. Ceva, înăuntrul său, se mișca repede. O pâclă deasă i se așeză pe ochi. Începu să transpire; toți porii se puseseră pe lucru deodată. Un cui înroșit îi sfredelea ceafa.
- Apeiron, Apeiron!… Ai să mă omori! Hai acasă, Apeiron!
Nu simțea durerea. Pricepu că femeia se află în preajmă și se liniști.
- Apeiron, Apeiron! …acasă, Apeiron, acasă!
Își mușcă buzele până la sânge. Nu acum! Nu acum trebuia să se-ntâmple! De parcă ar fi avut vreo logică toate astea! Încercă să ridice o mână. Nu reuși s-o găsească. Doar ceața, lăptoasă, plină și grea, persista. Și mișcarea dinăuntru: rece, vie și rece, undeva prin viscere. Doar mișcarea, înnebunitor de rece, îi scutura trupul stăpânit cu greu de femeie.
- Nu acum, trebuie să mergem acasă. Întoarce-te!
Vocea femeii se auzea de departe. Simți o piatră cubică, mare, pe care se putu sprijini surprinzător de ușor, ridicându-se și așezându-se pe ea aproape fără efort.
- Nimic rău, nimic rău!…
Nu-și recunoștea vocea; în același timp, știa că-i aparține.
- Înțelegi tu, femeie? E doar o proiecție a încercărilor prin care trecem. Nu e nevoia mea, e încercarea. Nu nevoia - încercarea. Prostiile astea, gunoiul și coloana… Amintește-ți lipsa! Pe-acolo haosul își face loc, se înmoaie, e al lor, fă-le loc: drumul duce înapoi. De aici nu se vede nimic. Nimic rău, nimic rău!…
Femeia se întărise pe umerii lui. Se încrâncenase. Mișcarea își îndeplinise rostul: trecuse.
Gingașul Apeiron scutură brațele, atât cât îi permitea strânsoarea femeii.
- Femeie…
Îi îndepărtă cu grijă mâinile și o așeză lângă el. Se dezbrăcă încet, punându-și hainele ude în bătaia soarelui. Rămase gol și se privi. Ceva îi spunea că trebuie să fie mulțumit. Surâse. O dezbrăcă, tandru, pe femeie. Ea fugi, înfrigurată, strângându-se în spatele lui. Încercă să se întoarcă - femeia continua jocul. O privi pe furiș, cu coada ochiului. Îi simți buzele topindu-se
în carnea lui, după care sânii și brațele.
- Apeiron, Apeiron!… …acasă, Apeiron, acasă!
O întoarse și o descoperi în sânge, minute în șir, făcându-și drum prin viscere, stăpânind locurile în care el însuși nu putea ajunge. Mirosurile se construiră încet, aducându-se unul pe celălalt, gustul își aminti puterea și discernământul. O simți desprinzându-se cu greu, obosind în desprindere,
clătinându-se în a se întoarce, sângerând și așezându-se în fața lui cu înțelegerea dinăuntru. Gingașul Apeiron pricepu lipsa ca definitive refăcută.


Judecata

Ultima dimineață îl prinse pe gingașul Apeiron alergând pe linia de centură ce ocolea orașul. Farurile se stingeau, rând pe rând, cerul roșu aducea cu tricoul lucios ce i se lipise de șira spinării. Nu-l urma nimeni. Află o rulotă mare, albă din care răzbătea un soi de muzică psichedelică. Iuți pasul, înconjură un morman mare de gunoi, făcu doi-trei pași de balet într-o baltă mică și neagră... Ajunse la gară și urcă în primul tren ce dădea semne să plece. Din ultimul vagon, își făcu loc cu greu și ajunse la locomotivă. Coborî la prima stație și o luă de-a dreptul peste câmp.
O țărancă uitată în mijlocul tarlalei își șterse fruntea în fața lui. N-avea timp de explicații, așa că o luă de-a dreptul printr-o pădure cu miros de șpan și cauciuc ars. Ajunse într-un luminiș tocmai potrivit. Se opri, se așeză pe un trunchi de copac retezat, mestecă puținele frunze acrișoare din preajmă și-și spuse că a ajuns numai bine și devreme la locul dinainte stabilit. Adormi fără griji și visă frumos.


*
Începu adunarea.
- Să presupunem că avem cu toții dreptate. Faptele sunt clare: fuga lui a început de la locuința personală, iar datele pe care le avem nu indică vreun motiv plauzibil pentru o astfel de comportare. A folosit drumul cel mai scurt către artera ce ocolește orașul. Întrebare: ce l-a determinat să aleagă drumul cel mai mai scurt? Tocmai acela care ne determină să credem că subiectul era perfect conștient. Că această parte a drumului - dacă nu fuga – era premeditat stabilită. M-ar mira să aflăm o altă explicație logică.
Bătrânul consilier privi amenințător spre cei doisprezece tineri judecători care notau de zor evitându-i privirea. Omul nostrum își lustruia pantofii în colțul amfiteatrului natural, scuipând din când în când pe bombeu, pentru ca apoi să frece cu sârg mâneca halatului de judecată de pielea încrețită a încălțărilor.
- Ajuns pe linia de centură, continuă bătrânul consilier, nu se afla nici în oraș, nici în afara lui. Avea, deci, statutul lipsit de sens al celui care nu există, atât pentru oraș, cât și pentru restul lumii. Întrebare: să fi fost un act deliberat? Probabil, atâta timp cât am stabilit prima parte a drumului drept premeditată. Deci și-a dorit să se autoexcludă! Logic, nu?
Bătrânul consilier deveni grav.
-De ce și-ar dori un membru al comunității noastre, de altfel atât de bine organizată, deci, de ce, repet, și-ar dori ieșirea din existență, din normă, din viață, din lege? Puțin probabil să nu se simtă bine într-o structură socială atât de bine concepută, în care libertatea individului e totală, bineînțeles după ce și-a definit foarte clar domeniul de utilitate! Înseamnă pericol?…
Bătrânul consilier coborÎ vocea, tremurând.
-De aici începe partea absurdă, de neconceput, a atitudinii omului nostru. Îmi permit încă a-l numi așa până la sfârșitul analizei noastre. Deși am stabilit modul aberant în care a acționat omul nostru, să ne dovedim flexibili în dreptatea pe care ne-o dorim și să presupunem că prima parte a drumului - anterior considerată premeditată - a fost făcută sub influența unui factor nociv, toxic, necunoscut sau în curs de cercetare. Da, să presupunem că s-a trezit pur și simplu în mijlocul liniei de centură: martorii susțin că ajuns acolo și a stat un minut sau două pe gânduri...
Bătrânul consilier deveni pasional.
-Să-l fi trezit deschiderea ilogică a unui drum ce nu duce nicăieri, sau conștiința apartenenței la comunitatea pe care tocmai o lăsase în urmă? Sau factorul nociv necunoscut să se fi trezit într-un spațiu cu o singură gazdă și acest lucru să nu-i fi convenit?! Cert este că trebuie să ținem seama de această ezitare din mijlocul liniei de centură: în fapt ea poate fi însăși cheia problemei noastre!
Bătrânul consilier zâmbi, șiret.
- Urmând firul relativ logic al evenimentelor, îl vedem pe omul nostru alergând într-un spațiu lipsit de variante, lipsit de personalitate, îl vedem alergând într-un spațiu în care dinamica de orice fel nu are nici un sens... Ca să spunem așa, un spațiu inerțial… Oriunde te-ai afla în el, orice modificare ai face, statutul personal rămâne același: nu exiști, nu aparții, nu ai legături, nu ai repere, nu ai distanțe sau locuri distincte.
Bătrânul consilier reveni la un ton certăreț.
- Împotriva oricărei logici, omul nostru află în acest spațiu lipsit de sens o rulotă albă, ba chiar aude un soi de muzică care-l marchează! Cercetările noastre exclud, evident, posibilitatea unei astfel de apariții în zonă, iar muzica a fost eliminată de mult din viața psihică a oamenilor noștri: sunt multe generații de-atunci. În consecință, va trebui să acceptăm aspectul halucinogen generat de acel factor nociv încă necunoscut. Apoi, grămada de gunoi... Aici înțelegerea noastră e depășită de evenimentul în sine: chiar halucinație fiind, gunoiul nu e de găsit nici măcar ca termen în vreuna din științele noastre normate, iar omul nostru a trăit în societatea noastră, o societate, cum bine se știe, sub incidența definitivă a științelor normate!... Ce poate să reprezinte gunoiul? Ce poate reprezenta o grămadă de gunoi? În paranteză fie spus, ar trebui să înțelegem alăturarea comunitară a elementului de bază: gunoi!
Bătrânul consilier continuă aproape fericit de logica sa.
- Apoi, renunțarea temporară la alergare în mijlocul unei surse de apă!... Și aici rămânem în sfera aberantă a lipsei... Să trecem mai departe. Deși în plină formă fizică, omul nostru folosește un mijloc de locomoție de care nu avem știre: trenul! Aflăm despre el că poate fi străbătut pe o direcție, deci este lung. Și-atât! În fine, omul nostru părăsește respectivul mijloc de locomoție și străbate spațiul, de asemenea lipsit de sens. Din acest moment nu mai putem scoate de la omul nostru nici o informație logică: e ceva cu întuneric, apoi lumină, apoi mai multă lumină și tot așa... În astfel de circumstanțe, judecata noastră trebuie să fie extrem de sensibilă...
Gingașul Apeiron înțelese, în sfârșit. Ridică privirea, surâzând, încălță pantofii, se apropie de bătrânul consilier, făcu o reverență, se întoarse spre cei doisprezece tineri judecători, făcu un semn cu degetele în sus... Urmă un zgomot surd. Gingașul Apeiron profită de momentul de neatenție, scoase din desagă o bucată de pâine uscată, o întinse bătrânului consilier și intră în pădure pe același drum.


sfârșit

Notă: unele titluri de secțiuni se scriu cu majuscule, dar aici e interzis!