agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1888 .



Miraculoasă, Dorothy Street
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [danezu ]

2007-03-31  |     | 



Miraculoasă, Dorothy Street
„Aceasta nu este proză.” veți zice. „Este un poem.”
O să vă dau dreptate.

Când mă întorc de la lucru și intru pe strada mea, parcă trec într-o altă lume; mă trezesc într-un univers paralel.
Chiar la momentul schimbării direcției de pe Westgate Avenue - o iau mereu la stânga - îmi pierd orientarea parcă. Două secunde ori trei, uneori chiar mai multe, nu știu exact unde mă aflu; pierd simțul direcției, nu mai știu unde este Nordul ori celelalte puncte cardinale.
Locul din mijlocul intersecției este și mai straniu încă. Dacă mă opresc în acel punct îmi pierd complet memoria pentru o clipă; chiar conștiința de sine.
Nu mai știu cine sunt, de unde vin, unde vreau să merg, cât e ceasul, în ce zi suntem. Nimic! Un gol imens, întunecat, se așează în mintea mea și stă acolo chiar și un minut uneori.
Dacă încerc acest experiment ziua în amiaza mare, lăsand la o parte faptul că mă clacsonează șoferii din toate direcțiile, că mă cred nebun, nu aud și nu văd nimic. Toate simțurile se chircesc în mine.
Vi se pare miraculos, nu-i așa?
Toată frumusețea acestei intersecții simple, și este într-adevăr frumoasă, nu am mai întâlnit multe intersecții de străzi atât de armonioase, îmi dispare brusc.
Nici cerul parcă nu mai este la fel. Devine violet-portocaliu, apropiat de culoarea strugurilor acelora aduși tocmai din America de Sud, din Chille.
La colțul căsuței mici de la numărul 11919 vopsită în albastru și îngrijită ca și cum ar veni dintr-o poveste cu pitici, nici măcar nu se mai vede tuia cu crengile tunse măiestrit în etaje ca niște farfurii verzi înșirate una peste alta pe bățul unui jongler chinez de circ.
Abia se mai zăresc decolorate, de un gri obosit, azaleele care se ridică pe peretele dinspre Apus al clădirii de peste drum. Azaleele sunt roșii, de fapt; sângerii.
Urcând într-o platoșă groasă până sub ferestrele de la etajul al doilea, seamănă cu un uriaș drapel roșu întins pe fațada clădirii, care mie îmi amintește de multe, de demult.
În zilele senine, și senine sunt cele mai multe zile în Los Angeles, la vremea apusului soarele transformă peretele cu azalee într-un uriaș val de foc căruia îi simți chiar căldura dacă îi treci pe aproape. Acum însă, cum îl privesc din punctul meu critic în care toate se deformează sau chiar dispar, mi se par șterse, abia le mai zăresc, nesemnificative.
Dale, poștașul care tocmai traversează intersecția prin fața mea îmi apare ca un pion mărunt aruncat undeva într-un colț al unei table de șah fără carouri. O furnică dezorientată și ea cărându-și povara spre o adresă necunoscută, pe care o simte mai mult, pornit să o descopere pentru prima dată.
La 11920 abia se mai vede uriașul pin libanez. Straturile sale de crengi cu ace scurte, verzi, se rânduiesc unele peste altele până mai sus de al treilea etaj, în dreptul cabinei elevatorului cocoțată ca o căciulă albă cu patru colțuri deasupra acoperișului plat. Pinul, așa cum se vede de obicei, seamănă cu un fierăstrău cu dinții verzi urcând în scară; săgeată verde țintind cerul violet-oranj.
Cum ies din punctul acela miraculos totul își reia aspectul normal; totul apare și se mișcă din nou. Parcă viața se oprise pentru un moment ca într-un stop cadru al unui film alb-negru, mut. Repornește apoi direct în culori cu zgomotele, mirosurile, agitația, obișnuite.
În totdeauna am bănuit că undeva adânc în straturile ascunse sub această stradă miraculoasă se află o fisură a scoarței terestre, o crestătură profundă ca o rană dureroasă în carnea Pământului, prin care magma se ridică mai aproape de scoarță și îmi distorsionează simțurile, influențează însăși viața care se derulează deasupra.
O fi adevărat, o fi doar o impresie subiectivă? Nu am putut afla.
Institutul de Seismologie și laboratorul specializat al NASA din La Canada, de lângă Pasadena, nu aveau Dorothy Street printre punctele sau zonele pe sub care se desfășoară Falia San Andreas sau vre-una dintre ramurile sale.
Oricum, ceva trebuie să fie. Prea multe fapte stranii s-au petrecut pe strada mea. Nu doar senzațiile mele de dezorientare, de pierdere a simțurilor, a noțiunilor de spațiu și de timp.
La capătul de Nord-Vest al străzii, la intersecția cu de acum celebra stradă Bundy, se află casa în care O.J.Simpson, vestitul fotbalist american, și-a ucis prin ultimii ani ai secolului trecut, logodnica și pe însoțitorul cu care se afla împreună în noaptea presupusei crime. Niciodată nu s-a aflat adevărul și sportivul o duce bine mersi; va trăi până la adânci bătrânețe, cu toate că majoritatea probelor juridice îl desemnau ca vinovat, ca autor al crimei.
Doamna Dahl, vecina de la apartamentul 202 s-a mutat în blocul nostru chiar la început, imediat ce a fost construit, în 1967sau 1968, se pare. Avea șaizeci de ani atunci, diabetul îi șubrezise sănătatea, cântărea aproape două sute de kilograme și își dorea să moară cât mai curând, să scape de o viață în care se chinuia peste puterea ei de a suporta.
După un an a început să slăbească, cifrele concentrației de zahăr în sânge au devenit din ce în ce mai apropiate de cele normale, doctorii i-au anulat recomandarea de a lua medicamentele antidiabetice.
După cinci ani vederea debilitată de diabet s-a normalizat și uite, a ajuns la aproape o sută de ani. Urcă simgură scările până la apartamentul său de la etajul al doilea, chiar în dreptul pinului libanez care o străjuiește și o însuflețește parcă pe viguroasa bătrânică și pe care ea îl știe încă de când a fost plantat, în urmă cu aproape patruzeci de ani. Vi se pare un miracol? Mie da!
Nici Gregory, bătrânul simpatic de la 11977, nu poate fi considerat un caz obișnuit. În 1997 când noi ne-am mutat pe această stradă, s-a mutat și el. Venea din statul Washington, din Nord-Vest, de undeva de pe lângă Seattle. Avea optzeci de ani și se afla într-o stare avansată de demență senilă.
Îngrijitoarea, o mexicancă de vârstă mijlocie, îl purta într-un cărucior de invalid pe stradă în jos și în sus, mai ales după amiezele spre seară când temperatura era mai suportabilă pacientului aproape inconștient. Gregory era ca o vânătă coaptă pe plită; era moale și avea o față pământie.
Când mă întorceam de la slujbă pe la orele serii în zilele frumoase îi zăream adesea și le făceam câte un semn prietenos cu mâna prin geamul deschis al mașinii.
Într-o bună zi Gregory m-a surprins cu un răspuns conștient la salutul meu. Am oprit și am constatat că vecinul meu își mai revenise. M-am bucurat sincer.
Acum după iată zece ani, la nouăzeci, Gregory se plimbă singur pe stradă, se simte relativ viguros și îmi mărturisea într-o zi că se gândește să se recăsătorească; să aibe cui lăsa averea destul de importantă pe care a acumulat-o de alungul vieții și pe care nu a putut-o cheltui până acum.
„Viața trebuie trăită vecine; nu trebuie doar purtată pe umeri ca o povară. Dacă nu îți trăiești viața așa cum îți place cât mai poți, mai târziu nu mai apuci. Să știi asta de la mine, unul care a simțit-o pe propria piele!”
Când m-a văzut săptămâna trecută meșterind în garaj, m-a întrebat dacă nu am nevoie de ajutor. I-am răspuns că da și am petrecut două ore splendide cu un companion plăcut, alert, optimist, concentrat pe propria viață, cu planuri de viitor la aproape un secol de viață. „La mulți ani, Gregory!” i-am zis când mi-a mărturisit în taină că a trecut de nouăzeci. Știam de dinainte acest lucru dar m-am bucurat cu atât mai mult.
Azi e 4 iulie, ziua națională. Aseară, în mai multe locuri din oraș s-au desfășurat impresionante focuri de artificii, mai ales pe coasta Pacificului.
Am urmărit și noi focurile de la Santa Monica, din balconul orientat spre sud-vest. Două ore de spectacol superb. Cerul a fost senin iar din punct de vedere tehnic întreaga manifestare s-a ridicat la un nivel peste așteptările noastre.
Structurile luminoase multicolore și temporizările exploziilor pe boltă au creat o atmosferă însuflețită, entuziastă, printre miile de spectatori înșirați pe bulevardul de-alungul coastei, ca și pe balcoanele blocurilor de locuințe pe o zonă întinsă împrejur. Tirul bine dirijat a orientat exploziile către largul oceanului iar fragmentele de materiale încinse atingeau uneori suprafața apei, sfârâind.
Spectacolul început pe la opt s-a întins până aproape de ora zece.
Davo și Anna participau pentru întâia oară în viața lor la o asemenea manifestare. Au fost foarte impresionați și nu se mai dădeau plecați de pe balcon.
După încheierea focurilor am ieșit la o plimbare nocturnă prin cartier. Neobișnuit pentru ora aceea, pe stradă era încă lume destul de multă.
La intersecția cu Westgate, chiar în centrul ei, am zărit o flăcăruie care pâlpâia slab, abia vizibil.
- Vezi și tu luminița aceea pâlpâind în intersecție?
- Ce lumină, dragă? nu văd nimic.
Aurelia este scepticismul personificat. Nu simțea și nu vedea nimic anormal în toate câte se întâmplau pe strada noastră. Pentru ea toate erau sau coincidențe, sau întâmplări obișnuite, manifestări ale existenței, ale vieții, în diversitatea lor extraordinară.
La insistențele mele a recunoscut că întrezărește ceva, totuși.
- Vor fi ceva rămășițe, segmente rătăcite de la focurile de artificii, care au nimerit aici și mai fumegă câte un pic.
- Ce fumegă, dragă? la peste cinci mile de la țărm și la uite, mai mult de două ore de la încheierea tragerilor? Nici vorbă!
- Bine, bine, dar atunci ce poate fi? Vre-o minune de-a ta?
Cum ne-am apropiat, luminița a dispărut. Ne-am îndepărtat, apărea din nou. Am repetat încercarea de mai multe ori.
Nu am putut adormi toată noaptea; abia către ziuă. Aurelia dormea nepăsătoare ca de obicei sforăind ușor, înfundat. Se lumina de ziuă. Venind dinspre Asia una după alta, aeronavele grele încărcate cu mărfuri sau cu călători coborau la aterizare spre Aeroportul Internațional Los Angeles-LAX.
Eram curios să știu cum se vede de acolo de sus miraculoasa Dorothy Street și intersecția ei cu Westgate Avenue. Eram sigur că flăcăruia din centrul intersecției se vede la fel de bine și de acolo din cer.

Dan David, Los Angeles, Martie-03-2007.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!