Munții movii din depărtare se scufundau în lumina roșiatică a răsăritului. Balta sclipea de jocurile peștilor și ale broscuțelor care ne încântau auzul cu o fantastică melodie ce ne readucea la simțire. Pășeam calm, mergând spre capela de pe malul dinspre pădure. Credeam că e raiul pe pământ! Credeam că murisem, iar spiritul meu în călătoria lui spre niveluri înalte vizita toate frumusețile gândite și inimaginabile. Nimic nu ar fi putut tulbura un asemenea moment decât o ploaie de lumină, ca niște săgeți ce-mi străpunseră trupul. În cădere nu am reușit să disting decât silueta unei berze care scormonea mâlul, făcând valuri în apa mică de la mal...
Durerea trecuse demult, când am realizat că eram în picioare, mergeam deși mă vedeam culcat jos, sângerând din toate rănile. M-am aplecat năucit de imaginea relativ amuzantă: încep să trag de mine, când realizez că nu mă puteam atinge.
Seninul infinit, dominat de Steaua zilei mă atrăgea ca un magnet și pentru prima dată începui a zbura, conștient fiind de irealitatea acestei simțiri. Totul împrejurul meu sclipea straniu, iar tăcerea mă făcea nebun. Era ca și cum urechile mi se înfundaseră brusc sau fuseseră astupate de un val de pământ și mi-am amintit că atunci “Când se termină muzica/ Se stinge lumina”, și pentru prima dată nu am vrut să-i dau dreptate lui Jim Morrison... Deși a fost doar o viziune, un vis, știu că într-o zi se va întâmpla:

“Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimîntător!” (Marin Preda)