Războaiele Iadului, este unul din cele trei romane, la care lucrez acum. În acest roman, doresc să arăt cum s-a ajuns la povestea lui Bram Stolcker "Dracula", și de fapt, cum s-a născut acest Conte, Dracula.
Pe parcursul mai multor luni, vă voi reda întreg romanul, în funcție și de cum îl scriu. Trebuie să recunosc, totuși, că de circa o lună, m-am oprit din scris, la această lucrare, fiindcă mi se pare că îmi aduce mare, mare ghinion.

Motto:
Ce-ascunde oare noaptea,
Când fulgerul se-mbie
Cu multă bucurie,
Spre-al omului necaz?

Și ce făptură moartă...
Moartă dar totuși vie,
Pe uliți rătăcește,
Cu sânge pe obraz?...


Prolog

Largul Mării Ionice... 20.07.1477...

Deși era noapte, marea lucea de argintul pe care luna îl revărsa asupra ei. Totuși, din toate părțile se vedeau umbrele de smoală ale norilor. Până dimineața, acea apă liniștită, avea să fie străbătută de cele mai agitate vânturi din Mediterana.
Zece galere masive, puternic înarmate și cu trei rânduri de vâsle, înaintau lin pe mare. Steagurile lor purtau stindardelșe papale. Sute de soldați înarmați până-n dinți, se aflau pe puntea fiecărei nave, pregătiți de o luptă ce părea că ar fi urmat în doar câteva minute.
Galerele înaintau, descriind un V imens. Pe prima galeră, chiar în botul ei, stătea un om, înconjurat de alți cinci. Dar ce om... un mare preot, îmbrăcat în cele mai scumpe țesături de pe pământ. Avea cam 45 de ani și era bine proporționat, cu o statură fermă. Era noul papă, Inocențiu al IV-lea. Sfântul Părinte se uita atât de atent peste ape, încât ochii i se bulbucară atât de mult, de parcă mai puțin și săreau din cap.
-Galere la bord! se auzi o voce.
-Toată lumea la posturile de luptă! ordonă cineva.
Din direcția din care venau noile galere, se auzi o detunătură, precedată de o sclipire de lumină. O ghiulea căzu la jumătatea distanței dintre cele două flotile.
Căpitanul navei-amiral , papale, veni repede în fața Sfântului Părinte:
-Prea Sfinte Părinte, galerele acelea ne salută. Ce să facem?
-Salutăm și noi!
-Am înțeles Sfinte! și întorcându-se strigă:
-Trage-ți de salut!
Trei galere apărute din negura mării se apropiară destul de mult de navele papale. De pe una din acele galere, se desprinse o barcă cu trei persoane la bord. Aceasta se apropie de galera-amiral a Papei. Din barcă străbătu o voce:
-Soli pentru Inocențiu al IV-lea!
-Ce vreți? întrebă căpitanul Papei.
-Stăpânul nostru Naderoth vrea să discute cu Sfântul Părinte!
-Să vină aici! porunci căpitanul.
-Stăpânul meu nu e prost. Aici ar fi în pericol. Dar dacă Papa vrea să se întâlnească cu el, atunci să urce într-o barcă. Așa va face și stăpânul meu, iar cei doi se vor întâlni singuri, pe mare, la mijlocul distanței dintre galerele noastre.
-Atunci așa să fie, se auzi vocea Papei, urmată de pretextele vehemente ale comandanților săi, care îi explicau că putea să se înece sau să fie victima unui complot.
Auzind cearta de pe vas, solul interveni:
-Papa este protejatul Domnului, nu? Atunci de ce s-ar teme de niște valuri nevinovate sau de niște muritori de rând?
-Iudă! se auzi glasul unui marinar.
-Îl ispitești ca Satana pe Isus, se auzi altul.
-În jumătate de oră, mă voi vedea cu Naderoth, interveni Papa cu glasul stins. Dar să vină singur!

Două bărci se clătinau lin pe întinderea de apă a Mării Ionice. Și în ele doi omanei se priveau cu multă curiozitate.
Inocențiu, care cam gâfâia de la vâslit, căci venise, conform înțelegerii, singur la întâlnire, stătea față în față cu Naderoth, un bătrân cu barba și pletele albe, un bătrân calm, liniștit, și blând, care parcă zburase cu barca sa până la Papă.
-Cum îți merge, tată? întrebă Inocențiu.
-Bine, fiul meu. Þie?
-Mi-am consolidat domnia... Am eliminat toți dușmanii care puteau să îmi pună bețe în roate... Ce pot să zic?... Bine!... De ce nu ai venit pe galera mea?
-Nimeni nu trebuie să te vadă, stând de vorbă cu mine, fiule. Cum faci față turcilor? Ungaria nu mai luptă cu ei, Valahia a trecut de partea lor...
-Moldova, tată! A venit rândul Moldovei să le țină piept!
-Moldova e mică, fiul meu. Va cădea ca și Valahia.
-La voi tată, cum merge războiul?
-Stăpânul meu, Nosferatu...
-Fie blestemate coarnele lui, îl întrerupse Papa pe Naderoth, făcându-și trei cruci mari.
-Și aliatul său Belzebut...
-Blestemat și el...
-Au fost învinși de Satan...
-În munți și pietre să-i stea capul și coada!
-... într-o mare bătălie. Acum armatele celor doi demoni, se retrag și încearcă să se refacă. Lucifer și ai lui, se află în plină ofensivă împotriva noastră..
-Și tu tată, nu ești în pericol? De ce nu treci de partea Domnului?
-E prea târziu fiule. O viață i-am slujit pe diavoli. Dumnezeu nu m-ar putea ierta.
-Domnul are suflet mare, tată. Iartă pe oricine și pentru păcate mai mari ca ale tale.
-Fiul meu, am ales această tabără. Acum e prea târziu.
Papa deveni puțin mai rece, auzind aceste vorbe:
-Ce vrea Nosferatu' de la mine, un slujitor al Domnului?
-Nosferatu vrea să îl ajuți. Lucifer, vrea să plămădească un nou Prinț al Înunericului. În curând acel Prinț se va naște din pământeni. Iar dacă aceștia îi vor dărui lui Lucifer copilul, acest copil va deveni urmașul Prințuzlui întunericului. Atunci puterea lui se va dubla, iar noi, rebelii din Iad vom fi învinși.
-Și ce treabă am eu? doar este războiul vostru!
-Ascultă-mă fiule! Apariția a doi Prinți ai Întunericului, va aduce sfârșitul lumii! Stăpânul meu vrea să faci ceva, cu acel prunc, când se va naște. Fie să îl ucizi...
-Nici vorbă...
-Fie să îl aperi și să îl ascunzi de Lucifer.
-Și unde l-aș putea ascunde?
-În beciurile Romei. Acolo nici chiar Lucifer nu poate pătrunde. Locul e prea sfânt.

(va urma...)