agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-04-12 | |
Continuare...
Atenție! Atenție! Atenție! Textul conține cuvinte ca "dracu" sau "cur" - popularul de la fund. Venețiua... 17.08.1477... Era noapte... o noapte mai neagră ca smoala Infernului. Dar acest întuneric îngrozitor, era spulberat odată la câteva clipe de lumina fulgerelor înfiorătoare care brăzdau amenințător cerul. Ploua... În sfârșit după patru luni de secetă chinuitoare, la data de 17 august 1477, începuse ploaia. Și, deși era aproape de miezul nopții, mii de oameni ieșiră pe străzi să danseze și să cânte. Erau bucuroși de acea binecuvântată ploaie, căci din cauza secetei, orașul lor, mândra lor lagună, fusese la un pas de dezastru. Canalele secaseră, lăsând loc noroiului, putreziciunii și uscăciunii care ataca pilonii de lemn ai clădirilor. Dar iată, că ploaia începuse în sfârșit, și deși venise ca o mare furtună, toată lumea se bucura de ea. Se cânta, se dansa, se bea, iar preoții catolici făceau slujbe peste slujbe de mulțumire. Doar doi tineri, în loc să se bucure, fugeau nepăsători pe străzile orașului. Erau doi călugări, sau cel puțin așa păreau,căci purtau robe călugărești pe ei, maroni-murdare, cu glugă mare pe cap, și cu frânghii încinse la brâu. -Hai grăbește-te, zise un călugăr către celălalt. -Mai avem mult? întrebă celălalt deabea respirând. -De fapt am ajuns, zise primul. Uite acolo stă. Arătă cu mâna spre o casă mică și urâtă care părea părăsită. Călugărul obosit, păru cuprins de îndoieli: -Ești sigur? Nu îmi place deloc locul acesta! Să nu fie vre-o capcană a dușmanilor noștri. -Nu, nu! Sunt sigur! Urmează-mă! Dar pregătește-ți sabia! Cei doi călugări își scoaseră de sub robe două săbii lungi și puternice. Apoi se apropiară de ușa de la intrare. Era o liniște mormântală și spre deosebire de alte zone ale Veneției acelei nopți, aici era tăcere totală. Nimeni nu ieși să sărbătorească venirea ploii, nimeni nu își arăta bucuria în vreun fel, de parcă furtuna nopții ascundea și alte amenințări decât cele ale naturii. Dar lucru și mai nefiresc: mai multe cucuvele de pe acoperișul casei ce părea părăsită, și unde, cu o zi mai înainte, un misterios mesager îi chemase urgent pe cei doi călugări cântau, de parcă era ultimul lor cântec. -Ciudat, zise călugărul ce se plânse de oboseală. Cucuvelele nu prea cântă pe ploaie. -Dracu să le ia, le știe, zise celălalt călugăr. Și mai taci! Mă sperii! Călugării ajunseră în fața ușii casei părăsite. În fața lor, aceasta se deschise singură cu un scârțâit sinistru. Frații într-u Domnu, se uitară temători unul la altul, apoi intrară tiptil în casă. Era un întuneric morbid, așa că începură să bâjbâie cu mâinile încordate pe săbii. În acea tăcere mormântală, călugărul ce gâfâia și era mai fricos începu să strige: -Hei! E cineva acasă? Luat prin supărindere de acest strigăt, celălalt călugăr, care mergea și primul prin întuneric, crezu că paralizează de spaimă, și cu inima înghețată de frică, trase o înjurătură zdravănă, apoi continuă nervos: -Ce dracu țipi așa? Doamne că mi-a înghețat inima-n mine. Deodată se aprinseră instant, patru făclii pe pereții odăii în care intraseră, și amândoi putură jura că, în acel moment, văzuseră o arătare, un fel de schelet, care tocmai dădu colțul în altă cameră. Cei doi se uitară speriați unul la altul, iar călugărul ce strigase după gazdă, zise: -Vlad, ai văzut? Cel numit "Vlad", avea fruntea acoperită cu broboni mari de sudoare, căci văzuse și el ceva, dar încerca să își învingă frica prin negație: -Ce să văd? -Eu parcă am văzut niște oase care au intrat în camera cealaltă. -Măi Manole, te înebunește frica. Doar, ai fost în multe bătălii cu mine, și niciodată nu te-ai comportat așa. Te rog stăpânește-te! îi ceru Vlad sever, da mai mult ca să se mustreze pe sine pentru frica pe care el însuși o simțea. -Iartă-mă! Așa am să fac, zise Manole rușinat și cuprins de îndoieli, neștiind că aceleași sentimente îl încearcă și pe Vlad. Discuția le fu întreruptă de o voce feminină, parcă...veche și foarte pițigăiată: -Veniți! Veniți dragii mei! Cei doi intrară în cea de-a doua cameră, acolo unde li se păru că intrase scheletul. Când se uitară în jur, li se făcu părul măciucă: în mijlocul camerei se afla o masă rotundă, nu foarte mare, la care stătea o babă, puțin mai frumoasă ca dracu, cu păr lung și vâlvoi, cu furungi mari pe față, murdară și puturoasă. Pe masă tronau o mână de om mumificată, un ochii, posibil tot de om, și o broască vie, dar mare cum nu mai văzuseră cei doi. Pe aceiași masă se mai afla și un glob de cristal așezat pe un suport făcut din craniu uman, și trei lumânări. Toate acestea erau flancate de două cruci din lemn cu capul în jos. În fundul odăii într-un șemineu ca vai de capul lui, se afla un cazan imens, în care fierbea ceva. În rest, în odaia jegoasă, se mai aflau șerpi, lilieci, șobolani, broaște, șopârle, gândaci și paianjăni imenși, de mărimea unui pantof. Toți mișunau de colo-colo, fără să se mănânce între ei, cum s-ar fi întâmplat în mediul natural. În plus, puțea în acea odaie, de cei doi mai puțin și leșinau. Totuși, călugării reușiră să mai atenueze mirosul puternic, acoperindu-și nasurile cu mânecile largi ale robelor lor. -Cineva trebuie să se spele... zise Vlad ironic făcându-i cu ochiul lui Manole. -Ia te uită, zise baba. Doi călugări în casa mea?! Dar ce călugări!?... Că îs cei mai mari înpielițați... draci pe care însăși Belzebut ar fi gelos, pentru că îl depășesc în drăcie. Cine e mai curvar, mai mincinos, și mai violent ca voi? Nimeni! -Ce vrei babo de la noi? se răsti Manole enervat de remarcile ei. -Eu? Nimic! Stăpânul meu, însă... -Cine e stăpânul tău? întrebă Vlad simțind că își pierde răbdarea cu baba năroadă. -Răbdare... Vlad Vlaicu, Prinț de Vlahia... nepot al lui Vlad Þepeș... Drăculea! Vlad tresări: -De unde mă ști? -Eu știu tot! Tot! -Ce facem cu ea? întrebă Manole îngrijorat. Ar trebui să o ucidem! Dacă vorbește și se află că suntem aici... -V-ar duce mintea să ucideți o babă fără apărare, nu? întrebă hoașca retoric. -Stai liniștită, babo, zise Vlad. Suntem războinici nu tâlhari. Nu vei păți nimic. Scuză-l pe prietenul meu. E cam confuz azi. Dar și tu trebuie să ne spui... -Se vede că e cam rătăcit, blestematul țipă baba. Și... oricum, numa' de a-ți încerca să ridicați un deget la mine, v-aș face scrum. Cei doi se holbară la babă, mirați de cutezanța ei. Manole răbufni înfuriat: -Ai grijă cum vorbești, babo, că de nu îți bag toate vrăjile în cur. Ai auzit! Sau vrei să... Manole nu apucă să zică mai multe! Simiți brusc că se sufocă, scăpă sabia, și se simți purtat prin aer, până deasupra cazanului cu apă clocotită. Când își dădu seama de pericolul în care se afla, începu să țipe disperat. Vlad intră la început în panică, dar revenindu-i repede sângele rece, îi puse babei sabia în gât. Baba, care ținea o mânăî întinsă spre Manole, o întinse și pe cealaltă spre Vlad, și acesta fu izbit de perete cu mare forță. Râzând diavolește, vrăjitoarea zise: -Stăpânul a zis să nu îi fac nici un rău lui Vlad, dar nu și lui Manole. Așa că, tinere Manole, mâine la prânz, te voi servi împănat cu legume... niciodată nu am mai mâncat un român. Dar se zice că sunteți foarte gustoși. În acel moment, dintr-o a treia odaie, apăru un... schelet uman... viu?!... sau mai bine zis, unul care umbla, și își freca mâinile cu umilință și îngrijorare. Mai purta pe oasele sale îngălbenite niște urme de zdrențe. Când îl văzu, Manole, care aflat cu capul în jos deasupra cazanului, țipa ca din gură de șarpe, începu să țipe și mai tare. Vlad, care mai păstra o urmă de sângfe rece în el, se ridică amețit de izbitură, își luă sabia de jos și se pregăti de luptă, făcându-și cruci peste cruci cu limba. Apropiându-se de babă, scheletul începu să vorbească în latină, făcându-i pe cei doi oaspeți să amuțească de uimire. Manole se uita mirat și șocat la arătare, de parcă cazanul cu apă nici nu mai era sub el. Scheletul zise: -Morunia, Stăpânul a zis să nu le faci nici un rău... -Numai Prințului Vlad! Dar pe ăstalalt îl mânc! -Cum vrei. Dar dacă se enervează Stăpânul nu te văd bine. -Dar uite ce dolofănel e! Nu-i păcat de el? întrebă baba necăjită. -Dar nu-i păcat de tine? După o așa carieră frumoasă în slujba stăpânului, să pățești cine știe ce... pentru o masă copioasă? nu merită... va urma... P.S.: solicit sprijin pentru publicare roman s.f. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate