„10 fără un sfert. În curând trebuie să sosească celălalt.”
- Rămâne să ne vedem săptămâna viitoare, să-mi spuneți cum vă mai simțiți, bine?
- Sigur că da, doamna Pancu.
- Domnișoară…prinse tânăra fată să o corecteze pe pacienta sa.
- Ah, mă scuzați. Nu știam că sunteți necăsătorită…
- Nu-i nimic, dumneavoastră…tot necăsătorită? O ușoară îngrijorare nejustificată își făcu loc printre gândurile ei.
- Da, spuse cealaltă tânără, senină și cu oarecare mândrie în glas.
Se ridică pentru a-și lua rămas-bun de la pacienta sa așa cum se cuvine…aceasta era o provocare.
- La revedere, domnișoară Șșș…trase aer în piept, simții un fior ridicându-se până în gât, apoi îi coborî în stomac, odată cu aerul expirat. Mai încercă o dată:
- Șteoalfă!
- La revedere, domnișoară Pancu!
Aceasta îi zâmbi sincer…deși zâmbetul nu se datora faptului că se bucura într-adevăr de o posibilă revedere, ci pentru că reușise să-i pronunțe numele fără să îl pocească, mai rău decât era deja.
Ușa se închise în urma fetei, iar domnișoara Pancu se aruncă pe canapeaua din cabinet, răsuflând ușurată.
Silueta ei înaltă părea extenuată pe canapeaua maro.
O pereche de picioare lungi ieșeau la iveală, spre deliciul pacienților de sex masculin, de sub o fustă care se termina imediat sub genunchi și care era suficient de mulată, încât să se poată observa cu ușurință șoldurile acelea micuțe, înguste, dar totuși de o feminitate încântătoare.
Bluza roșie se asorta cu cerceii, brățara și pantofii cu toc înalt, si îi încadra cutia toracică într-un decolteu abia perceptibil.
Relaxată, cu o mână își sprijinea capul, iar pe cealaltă o legăna pe lângă canapea.
Căpșorul acela micuț zăcea într-o parte, cu părul prins sus, intr-un coc negru și lucios, cu ochii închiși și cu buza inferioară prinsă strategic cu dinții de sus …savura acel unic moment de liniște.
Mâna care se legăna se opri din ritmul ei sacadat și se ridică la nivelul ochilor: ceasul de pe încheietura firavă arătă 10 fără 3 minute.
Fata se ridică ușor, luă un dosar de pe masă și îl deschise spre a-l studia un pic.
Făcu câțiva pași prin cameră…avea un mers plin de siguranță și de mister.
Încercă să ignore numele clientului care avea să intre în curând în cabinet și să se concentreze mai bine supra problemelor lui: un fost profesor universitar care predase geografia și care, din anumite probleme, probabil familiale, se senilizase timpuriu.
- Câți ani are?...46, mda, 46.
Cioc-cioc!
Aruncă o privire peste umăr, spre ușa cea lovită:
- Intrați, vă rog.
- Bună ziua …Domnișoara Pancu?
- Da, haideți, domnule…Sinorel, luați un loc.
Îi făcu semn spre fotoliul din fața ei.
Diferența era colosală între acea canapea mare și fotoliul, care oricât de încăpător ar fi fost, nu putea fi comparat cu o canapea. Până și aranjamentul mobilierului lăsa de înțeles că tânăra avea o mare încredere în ea și încerca să domine și să intimideze mințile șubrede. Fata avea conștiința propriei valori și se folosea, atât de valorile pe care le avea, cât și de faptul că le conștientiza, la orice pas.
- De fapt, numele meu este Păsărică…Sinorel este prenumele.
Bărbatul era serios și tranșant, iar tânăra înțelese că nu are de-a face cu un pacient oarecare…de aceea îi zâmbi și încercă să îl facă să treacă peste incidentul cu numele.
- Domnule Păsărică, spuse fata cu seriozitate, câți ani aveți?
- 46.
- Cu ce vă ocupați?
- Cu statul!
- Mă tem că nu am înțeles…
- Adică cu statu’…că statu’ ia tot, da’ acu’ o sa mă ocup eu de el. Părea nervos și supărat pe o cauză plauzibilă, iar tânăra consideră că era momentul să afle de ce.
- Ce supărări aveți?
- Eee, așa, ca orice om, spuse bărbatul cu modestie.
- Vreți să vorbim despre problemele dumneavoastră?
El ezită puțin, se uită mai cu atenție la tânăra din fața lui și se simți intimidat.
- Vreau să știți că eu sunt aici ca să vă ajut să depășiți problemele, dar dacă dumneavoastră nu vreți să îmi spuneți ce probleme aveți, îmi va fi imposibil să vă ajut.
- Păi. Domnișoară…vedeți dumneavoastră, problemele mele sunt de o finețe copleșitoare. Mă tem că nu o să înțelegeți…
Fata arătă interes față de ce spunea bărbatul și îi arătă că este intrigată de ceea ce îi spusese.
- Domule Sinorel, haideți să incercăm…
- Păsărică, se răsti bărbatul! V-am mai spus că numele meu este Păsărică, iar Sinorel este prenumele!
- Bun, domnule Păsărică…să revenim…
- NU, nu, nu…adică cum…așa? Aveți o problemă cu numele meu?
- Domnule, nimeni nu are nimic cu numele dumneavoastră, vă rog, haideți să revenim.
- Ba da…aveți ce aveți cu numele meu, că și nenorocita aia a avut, cățeaua dracului! Pacientul se înfurie, iar nebunia îi fulgera din ochi, înspăimântător.
Tânăra știa cum se comporte cu toți…
- Ce avea…nenorocita…? Cu numele dumneavoastră?
- Pai avea…dracu știe ce avea, că nu voia să-l aibă. Zicea că cum să o cheme pe ea doamna Păsărică! Auzi tupeu…
- Înțeleg, și ce s-a întâmplat? Fata începu să-și descoase pacientul așa cum făcea cu fiecare în parte.
- Eh, s-a întâmplat…asta-i partea proastă…că nici nu s-a întâmplat!
- Păi de ce? Din ce cauză?
- Din cauza ei, bineînțeles…că s-a dus repede la mă-sa, ducă-se învârtindu-se!
- Și s-a mai întors?
- Cine…cățeaua?
- Care cățea, domnule?
- Cățeaua, domnișoară, cum ce cățea? Dumneata mă asculți aici, sau ce faci? Mă pui să vorbesc ca fraieru’ și dumneata te gândești la ale dumitale…Nu ți-am spus că cățeaua dracului nu a vrut să o cheme Păsărică?
- A, da! Mă scuzați…
După ultimul schimb de replici, fata se convinse de gravitatea cazului și încercă să-l abordeze altfel pe pacient. De 2 ani de când era psiholog, întâlnise tot felul de cazuri, unul mai ciudat ca altul, dar le rezolvase până la urmă…într-un fel sau altul.
- Deci, domnule Păsărică, haideți să ne relaxam un pic…
Bărbatul o privi sceptic.
- Aș vrea să vă gândiți timp de 5 minute și să-mi spuneți care este cea mai mare dorință a dumneavoastră. Aveți 5 minute la dispoziție, gândiți-vă, iar apoi vreau să-mi spuneți.
Bănuitor, închise mai întâi un ochi, apoi pe celălalt și se relaxă. Fata se concentră…trebuia să fie totul foarte calm și bine calculat.
Își făcu în minte planul câtorva întrebări…le schimbă, le răstălmăci, iar timpul trecu fără să realizeze.
- Gata, timpul s-a scurs! V-ați gândit?
- Ah, n-a trebuit să mă gândesc prea mult…știu ce vreau!
- Da? Asta mă bucură foarte mult. Deci, care este dorința dumneavoastră?
Pacientul se concentră, trase aer în piept, evită să răspundă, se foi, de parcă ar fi vrut să se evapore.
- Vedeți…problema mea este de finețe…
- Puteți să-mi spuneți orice! ORICE.
Fata îl domina…el era prins în capcană.
- Ei bine, m-am gândit foarte mult…și am găsit ceva care m-ar face cu adevărat fericit și împlinit!
- Ce anume? Era mulțumită că, în sfârșit pacientul ei începuse să comunice.
- Păi, am avut o revelație!
- O revelație…înțeleg. Despre ce este vorba?
- O să fiu inventator! Spuse temător, ca și cum acela ar fi fost secretul vieții lui…se uită disperat prin cameră și la ușă, ca nu cumva să fi auzit careva ce îi spusese el tinerei psiholog.
Fata îi făcu jocul și, în șoaptă, îl întrebă:
- Ce anume o să inventați?
El zâmbi superior…numai el știa! El știa ceva ce ea NU știa…nu era asta grozav? O femeie atât de sigură pe ea, iat-o încolțită.
În mod normal, asta ar fi gândit acel bărbat, dar acum…in starea în care se afla mentalitatea lui, râse vehement și revelator! Apoi brusc, deveni serios…grav:
- Ceva care mi-a măcinat copilăria…Părea că vede prin pereți și că se află față-n față cu copilăria! Întrebarea care m-a măcinat dintotdeauna.
Privirea-i nepământeană se îndreptă către domnișoara Pancu, care încerca să-l facă să vorbească despre asta.
- De ce există numai pastă de dinți?
Fata crezu că deviază de la subiect…era un pic nedumerită și i se citea în ochi rătăcirea.
- Care o să fie invenția dumneavoastră?
Pacientul, surd, continuă:
- De ce nu există și pastă de măsele? Se uită la tânără, fixând-o, de data asta.
- Pastă de măsele?
- Da…măselele cu ce să le spălăm?
- Cu pastă de dinți…mi se pare normal!
- Dar nu este normal, spuse pacientul urlând…nu este normal, domnișoară! Măselele nu merită și ele pasta lor? Cum să spuneți că este normal? Cum??
Se repezi spre tânăra care stătea în fața lui, pe canapea și o apucă puternic de umeri, zguduind-o. Fata se zbătu ușor în strânsoarea puternică și apăsă un buton micuț aflat pe biroul care, în mod normal, ar fi trebuit să se afle între ea și psihopatul din jurul gâtului ei.
- Cum…cum dracului să fie normal? Pasta de dinți este pentru dinți…de ce să speli măselele cu pasta pentru dinți? Și ele pot avea pasta lor, o să mă ocup eu de asta!
O privea animalic, în timp ce biata fată se schimonosea în încleștarea lui brutală.
Deodată, se lumină…începu să zâmbească, strângând gâtul micuț și mai rău.
- Măseluțelor…o să aveți pasta voastră…așa e normal! Măseluțele mele dragi!
Ușa se deschise brusc și haotic, iar 3 agenți de pază înarmați dădură buzna și încercară să-l convingă pe pacientul violent să nu opună rezistență.
Acesta nu opunea deloc rezistență…râdea și vorbea cu măsele imaginare.
- Anna, ești întreagă?
- Da…sunt bine!
- Ce facem cu el?
- Caz iremediabil…la sanatoriu.
Părul Annei negru și lucios se desfăcuse din strânsoarea cocului micuț și, ciufulit, îi cădea pe fața-i tânără. Buzele pline se umeziră când limba le atinse.
Se uită puțin prin cameră…
- Spune-i asistentei că merg în câteva minute să-i duc dosarul domnului…Păsărică…Păsărică Sinorel! Plec acasă…este timpul să mă gândesc la problemele mele, de ale altora m-am săturat pe ziua de azi.
Se așeză pe canapea, lăsând capul pe spate și încercând să uite.
Mâine o va lua de la început…Cu gândul la asta, zâmbi ironic!