agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-04-22 | |
Autobuzul liniei rapide M 720 era în grafic. Traseul său era unul dintre cele mai lungi și străbătea marea metropolă din centru până la malul oceanului pe coasta de vest. Arareori se putea încadra în programul de parcurs; din cauza aglomerației de cele mai multe ori, a traficului extrem de încărcat, în special la orele dimineții între șapte și nouă și jumătate. Se ușura apoi și mersul se regla, intra în program.
Marin Stegaru, șoferul, avea multă experiență. Lucra la compania de transporturi urbane “L. A. Metro” de peste opt ani. Circulase pe multe alte trasee dar acesta îi era cel mai drag. Făcând abstracție de faptul că trecea pe lângă casa lui amplasată pe Montana Avenue și făcea aceasta de patru ori într-o zi, apropierea de ocean îi umplea autobuzul cu aer proaspăt cu un ușor iz specific, abia perceptibil, de pește. “Doamne, cum mai mirosea la Constanța!” Cum trecea de Beverly Glen unde intersecția era mereu aglomerată, aerul se schimba brusc. Marin deschidea puțin geamul din față de pe partea șoferului și pieptul i se umplea cu aerul nou adus de briza marelui ocean. Eh, mai avea până la pensie! Abia împlinise cincizeci și opt în septembrie. Au sărbătorit foarte bine. Nu a mai lăsat-o pe Alexandra să pregătească totul și să-și invite prietenii la chef, ca altădată. S-au îmbrăcat frumos amândoi - era duminică seara - și au petrecut până aproape de miezul nopții la un restaurant vestit cu specific pescăresc, amplasat la intrarea pe “promontoriul” lung de aproape un kilometru – așa numitul “Pir”- în Santa Monica. - Ai slăbit Marine, ai slăbit! l-a tachinat Alexandra, fără să-și poată ascunde un sentiment de satisfacție pentru omul ei “bătrân”. Era mai tânără cu cincisprezece ani decât el dar îl iubea pe Marin la fel ca în urmă cu peste douăzeci și cinci de ani, când s-au luat. Cel mai mult îl supăra pe Marin comportamentul unor călători mereu nemulțumiți pentru inconveniente oricât de mici. Faptul că nu putea respecta în totdeauna diagrama de parcurs era motivul principal bine înțeles, dar erau și altele, cum ar fi geamurile care nu se deschideau prea ușor, pentru unii, sau se deschideau prea ușor și puteau fi manipulate chiar de copii, pentru alții, sau treptele de acces în autobuz. Pentru persoanele bolnave sau mai în vârstă erau prea înalte și se chinuiau să le urce sau să le coboare. Îi ajuta el însuși pe cei mai mulți. Dar și câte altele! Îl enervau în special pasagerii care sugerau în observațiile lor, în mod ocolit desigur, că toate inconvenientele se întâmplă și din cauza sa care negru fiind, nu putea desigur, să se descurce la fel de bine ca alți colegi de-ai săi, albi. Marin Stegaru nu era negru. Era țigan din Constanța. Într-adevăr, pielea îi era foarte neagră chiar și în accepțiunea unui țigan. Așa erau toți bărbații din familia Stegaru dar nu îi deranja acest fapt. Femeile însă erau, toate, mult mai deschise la culoarea pielii și erau foarte frumoase. Ehei…e mult de atunci! Lucrase aproape treizeci de ani ca șofer în Constanța și la cincizeci emigrase în America cu o viză obținută la loterie. Și-a luat și nevasta. Copii nu aveau. Faptul că unii colegi mai răutăcioși îl tachinau din cauza culorii pielii sale nu îl deranjau. Era obișnuit cu astfel de atitudini încă de acasă, din România. Ziua era frumoasă. Nu era prea cald; din când în când cerul se acoperea cu straturi subțiri de nori alb-argintii care alergau deslânate, purtate de vântul care se întețise către amiază. După ce a intersectat autostrada Nord-Sud, așa numita FY-405, una dintre cele mai aglomerate artere de circulație din America, pe sub podul de curând renovat și lărgit, s-a apropiat de Centrul Medical al Veteranilor și a oprit în stație. A coborât o singură persoană. Bulevardul traversa parcul imens al centrului medical, cunoscutul “Parc al Veteranilor”. De ce a închis ușile și a pornit autobuzul, a constatat că este urmărit de câteva ciori care zburau foarte aproape, chiar și prin fața parbrizului larg, panoramic. Nu le-a acordat prea mare atenție. Deh, așa e în Octombrie; e sezonul ciorilor. Nu își amintea să se fi întâlnit cu un asemenea caz înainte. În autobuz erau doar vre-o doisprezece călători. Pe unii dintre ei chiar îi cunoștea după fizionomie. Circulau regulat pe traseul acesta. În special femei; mărunțele, negricioase, mexicance probabil, însoțite uneori de soți mustăcioși, mărunței și ei. Persoana care coborâse la stația de la spital nu îi mai revenea în memorie. Reținea doar faptul că era îmbrăcată într-un port puțin obișnuit, o redingotă neagră, parcă ar fi fost o femeie musulmană, dar nu era sigur. Putea fi una dintre persoanele care se îmbracă în straie fistichii, stranii adesea, în această parte a orașului. Fața nu îi era acoperită, parcă. Nu-și mai amintea bine. Coborâse pe ușa de la mijlocul autobuzului și nu îi văzuse fața de aproape. De când cu toate măsurile acestea de precauție din ultima vreme era instruit să urmărească atent orice mișcare din autobuz, orice persoană sau manifestare neobișnuită. Se conformase dar în unele zile mai plicticoase ori când era mai obosit, nu se putea concentra destul și unele situații îi scăpau. Era cazul și azi. Cum a virat spre dreapta pe Federal Avenue ocolind parcul pe latura din dreapta, tot mai multe păsări se învârteau în jurul vehicolului. În scurt timp îi umbreau chiar și geamurile laterale și adesea se loveau violent de parbriz. Nu le-au speriat nici ștergătoarele. Le-a pornit doar să nu le permită să se apropie. În dreptul clădirii înalte a World Savings avu impresia că trecătorii de pe trotuarul opus se opresc și privesc spre autobuzul său discutând aprins și gesticulând. A chemat prin radio dispeceratul companiei amplasat undeva foarte departe, în zona de Sud-Est a orașului. Peter Hill, dispecerul coordonator l-a lăsat să descrie situația apoi l-a luat ușor peste picior râzând copios pentru faptul că pe Marin l-au speriat vrăbiile de pe traseul liniei M 720. - Dar înțelege Peter, nu sunt vrăbii! Sunt ciori, băiete. Unele sunt chiar foarte mari și grele. Îmi izbesc parbrizul ca niște pietroaie ascunse în mânuși de box. Nu mi-e teamă de ele; am ușile închise , geamurile la fel, instalația de climatizare funcționează. Dar parcă duc după mine un nor negru, viu. Călătorii s-au neliniștit și ei. Femeile priveau speriate în toate părțile ținându-se cu amândouă mâinile de barele de pe spătarele scaunelor din rândul din față. Și bărbații dădeau semne de neliniște. Doi dintre ei s-au apropiat de șofer. - Vă rog să vă ocupați locurile! le-a transmis prin stația internă de amplificare a autobuzului. Stați liniștiți că nu se va întâmpla nimic neplăcut. Vom încerca să rezolvăm situația. Dispeceratul central a fost avizat și caută să găsească o soluție, pe care ne-o va comunica la timp. Păstrați-vă locurile, nu vă fie teamă! Mări viteza și trecu fără să oprească prin două stații. Nicio schimbare.. păsările se înmulțiseră chiar. Abia se mai putea vedea câte ceva afară prin ferestre. A observat venind din sens contar un alt autobuz roșu – Metro. Ah, ăsta era Stephan Cole, negrul glumeț cu care discuta adesea așa, colegial, despre femeile pe care le cunoscuseră de-alungul vieții, fiecare. I s-a părut că Stephan încetinește vehicolul său sau chiar ar fi oprit. L-a observat că ținea apropiat de cap microfonul stației de radio de pe autobuzul său. “Poate că transmite și el la dispecerat ce vede.” gândi Marin. Un călător însoțit de soția sa se pare, îl ținea strâns de mână, s-a apropiat în față. - Trebuie să coborâm. Am trecut de stația noastră ți întârziem la lucru. îi zise bărbatul. - Îmi pare rău domnule dar acum nu putem. Ar fi periculos pentru voi în primul rând. Iar dacă deschid ușile s-ar putea să pătrundă în interior peste noi. Vă rog să mai așteptați puțin. Veți fi aduși înapoi de către un alt autobuz de pe linia noastră. După cum vedeți, este o situație de forță majoră și trebuie să-i facem față solidari. Vă rog. Și le arătă cu mâna înspre spatele autobuzului. Apucă din nou microfonul stației radio să ia legătura cu dispeceratul. Chiar în acel moment auzi vocea cunoscutăa lui Peter Hill. - Hei Marin, se pare că ai probleme, într-adevăr. Uite, chiar m-a contactat Stephan și mi-a descris situația așa cum a văzut-o el. Îmi pare rău, băiete! Te rog să continui să rulezi și să nu descizi ușile sau geamurile. L-am contactat pe Fred să-i comunic și lui, să vedem ce decide. E la masă chiar acum dar va apare în câteva minute și o să te contactăm de urgență să primești instrucțiuni de la el. - O K! Au trecut în goană pe lângă casa lui de pe Montana. Se apropia de ocean. Călătorii auziseră și ei convorbirea cu dispeceratul și se pare că au înțeles că pentru moment nu pot coborî. Fred Hamilton, șeful Diviziei Vest din Metro, era un tip foarte deștept. Avea multă experiență și de-alungul timpului a rezolvat numeroase probleme dificile care se întâmplaseră pe traseu. Cunoștea foarte bine circuitele tuturor liniilor aparținând diviziei pe care o conducea, îi cunoștea personal pe toți cei peste trei sute de șoferi și avea o minte foarte ascuțită. Cu siguranță va afla o soluție bună. - O K Marin, sunt Fred. Hai, cum o duci acum? - Sunt O K. Traversăm Santa Monica de-alungul malului. Alaiul negru se ține după mine în continuare. Parcă sunt și mai multe ciori. Cred că am adunat toate ciorile de pe coasta de Vest. Sunt mii, mii, foarte multe. - O K Marin, planul este următorul: Peter a contactat poliția Santa Monica și circulația va fi oprită pe podul de la Primărie. Tu să oprești pe pod pe partea ta stângă lângă bordură, ai înțeles? Din sens opus prin dreapta ta se va apropia autobuzul 7232 condus de John Butler. Va opri în dreptul autobuzului tău astfel ca ușile de acces ale celor două autobuze să fie una în fața celeilalte. Se va apropia foarte mult de tine, aproape te va atinge. Cu cât mai aproape, cu atât mai bine; să nu rămână decât un mic spațiu între voi. La semnalul nostru veți deschide concomitent ușile de la mijloc pentru treizeci de secunde. Veți trece toți în grabă în autobuzul lui John. După cele treizeci de secunde John va închide ușile autobuzului său. Autobuzul tău va rămâne cu ușile deschise. Veți părăsi locul respectiv cu John și veți debarca călătorii la stațiile care îi interesează pe fiecare. Opriți autobuzul în stația San Vicente la Montana și ne vom întâlni acolo. Voi fi cu mașina diviziei. O K? Þine stația deschisă și comunică-ne dacă apare ceva neobișnuit. By-by! Totul a decurs normal. Oamenii s-au rânduit în fața ușii de la mijloc, fiecare cu bagajul său. Femeile în față. Un tânăr oacheș i-a atras atenția șoferului. - Hei domnule, a rămas un bagaj în spate. Este al tău? Era o sacoșă neagră dintr-un doc gros, de formă alungită. “Parcă ar fi una dintre acelea cu care căram purceii la piață prin anii optzeci.” Era închisă cu un fermoar solid. I se păru că emană un miros ușor de formol amestecat cu camfor, totul pe o nuanță de trandafiri bulgărești de dulceață. - Nu dragă, nu este a mea. - A lăsat-o aia cu fața acoperită, a sărit una dintre femei. Þin minte că că o avea în mână când a urcat. Transbordarea a decurs normal. Sacoșa neagră a rămas pe banca din spate. Nimeni nu a atins-o. Cum au demarat cu autobuzul lui John, miile de ciori au năvălit în interiorul autobuzului abandonat cu ușile deschise, într-o croncăneală de infern. Au început să se ciocănească între ele pentru întâietate la acces în autobuz. În stația San Vicente au oprit. Fred îi aștepta. Și-au strâns mâinile. Călătorii coborâseră toți pe la stațiile care îi interesau pe traseul de întoarcere. Se făcuse ora patru după amiază. “Bine lucrat!” își zise Marin. John și-a continuat cursa mai departe. A urcat în mașina diviziei alături de Fred. Telefonul sună în mașină. Se îndreptau acum spre podul de lângă primăria Santa Monica. - Fred mi-a comunicat că Poliția, Pompierii și Societatea de Protecție a Animalelor, au decis să infuzeze în autobuz un gaz specific, neplăcut pentru respirația păsărilor, cu scopul de a le scoate din autobuzul din care altfel nu vor să iasă, insă fără să le pună viața în pericol. Când au ajuns pe pod aproape de autobuz, doi oameni în costume complet izolate deschideau ventilele unor butelii galbene ale căror furtunuri intrau printre ușile deschise, în autobuz. Dintr-o dată un puhoi negru țâșni afară pe ușile duble. S-au îndepărtat și s-au așezat aproape toate pe clădirea primăriei din apropiere. - Cât sunt de multe! O să dărâme clădirea, zise în glumă Fred unui polițist din apropiere. Nicio cioară nu a mai rămas în autobuz. După câteva testări cu aparatură specifică li s-a permis accesul. “Gazul s-a eliminat și cu aripile ciorilor, ca niște ventilatoare.” se gândi Marin. Pe banca din spate sacoșa neagră era făcută ferfenițe. Fermoarul argintiu spânzura ca un șarpe mort pe banchetă. Resturile acelea au fost colectate imediat de specialiștii poliției și duse spre analiză la laboratoarele lor. - Hei Marin, pornește-ți autobuzul și întoarce-te la bază. Poliția își va face ancheta iar dacă va avea nevoie și de mărturia ta, te va convoca. Deocamdată să ne vedem de treabă. - Bine, Fred. Și apropo… mulțumesc! - O K Marin, O K. Drum bun! Un polițist de pe pod transmitea la stația sa radio: “Acțiunea M 720 a fost încheiată.” De pe clădirea Primăriei ciorile plecau în grupuri mici. Zburau normal, le dispăruse agresivitatea cu care se repezeau la autobuzul roșu cu câteva ceasuri în urmă. Spre Apus oceanul era ca o oglindă uriașă din care o lumină galbenă-aurie se răspândea în toate direcțiile. “Aproape ca în diminețile frumoase la Constanța.” Dan David, Los Angeles, Martie-15–2007. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate