De cand inima începu să-i bată nebunește, din acel moment, se simți alt om. Ca și cum n-ar fi existat, plutea în învalmașeala aceea ciudată de flash-uri ca într-o oază liniștitoare și relaxantă, nepăsându-i de nimeni si nimic.
Apoi acei doi ochi căutară să găsească acel punct de sprijin pe care, cu siguranță că nici ceilalți prieteni nu-l găsira și se resemnară. Căzură într-o izbăvitoare liniște, clipind tot mai rar, obosiți.
-Mihaela, i se șopti la ureche. Acel sunet al vocii prietenei sale se distorsionă în capul ei încat nu-i putu prinde sensul oricât ar fi încercat. Dar nu ar fi interesat-o. Acum era ea singură, cu mintea goala și searbădă. Nu mai erau nici parinții ce-o mustrau periodic când întârzia acasă, nici profesorii cu fețele lor dezagreabile, de parcă aveau ceva cu ea. Nu mai era nimic. Doar ea însăși. Și era de ajuns. Cel putin asta credea.
Capul prinse a se roti ușor spre dreapta, spre acea prezență ce parcă îi sulfa chinuitor în ceafa și se blocă. Perplex ochii i se fixară pe acel chip, care nu mai era Alina, buna ei prietenă, era al altcuiva. Totuși îi ranjea, printre toate acele răni în care colcăiau viermi pântecoși și însetați de sânge tânăr, acea imagine nu înceta să dispară, ca o dovadă vie a grotescului ființei umane împinsă la extrem.
Ușa țipă și ea ca și liniștea camerei ce rezona cu fiecare secundă tot mai puternic. Ca un ecou, care, în loc să se șteargă, stingându-se, se intensifică. Plasa invizibilă de plumb căzu peste toți din încăpere, presând peste umerii lor neputincioși și peste coastele ce încorsetau corpul într-o carcasă artificială, lipsită de viața. Parcă nici nu respirau…
Timpul se epuiza în creierele lor…