N-a interesat, niciodată, pe nimeni, cine a avut ideea megalomanicei construcții...
Pur și simplu, într-o dimineață, Dictatorul convocase toată echipa sa și comunicase solemn: “Vom începe construcția celei mai mari și fastuoase clădiri din lume!”
Toată lumea aplaudase, cu excepția unuia, care, în dorință de afirmare, plusase: “De ce, Mare Conducător, cea mai mare din lume? De ce nu cea mai mare din Univers? Nu meriți tu așa ceva?”
Acesta rămase o clipă pe gânduri și își spuse, în sine, că individul ar cam trebui promovat, deoarece are idei foarte bune, iar faima sa a depășit, probabil, de mult granițele acestei planete.
În tinerețea sa, Dictatorul fusese un om simplu. Lucrase undeva, pe un șantier popular, încă de la începutul unei grandioase construcții ce nu avea să se termine niciodată. Nici nu știa la ce anume lucrase... Sarcina sa era să transporte pământul săpat dintr-o imensă groapă, ce trebuia să servească la o fundație la fel de mare. Îl ducea într-un loc, ce devenise de-a dreptul un deal, cu un camion hodorogit, de care, însă, era tare mândru. Cine mai putea pune în funcțiune un transportor ce trebuia dat la casare acum zeci de ani?
Timpul trecuse, iar el își completase studiile la una din acele facultăți muncitorești, în care, examenul de admitere consta în prezentarea certificatului de naștere pentru a demonstra că are origine sănătoasă. Se mândrea cu acest lucru și relata, ce-i drept, întotdeauna parțial, acest lucru.
Tatăl său fusese un bețiv notoriu, iar mama, pentru a putea face față cheltuielilor casei, se ocupa de gospodăria chiaburului satului. Fusese tare frumușică, dar, dintre cei patru frați ai săi numai el, cel mai mare, semăna cu ea. Era brunet, cu ochii verzi, dar cam mic de statură. Frații săi erau blonzi de parcă ar fi fost copiii chiaburului. Cu siguranță, însă, că mama sa fusese o femeie virtuoasă... Din cauza bețiilor tatălui fuseseră foarte săraci. Atunci când se schimbase regimul, sărăcia devenise o virtute și el știuse, ca nimeni altul, să speculeze acest lucru.
După terminarea facultății, devenise inginer constructor. Nu știa mare lucru, dar învățase, în spiritul vremii, un lucru deosebit de important: să vorbească ore în șir fără să spună nimic. Devenise directorul unei mari antreprize de construcții, iar oamenii, credea el, îl apreciau în mod deosebit. Vorbea câte 3-4 ore la ședințele săptămânale, întotdeauna convocate luni dimineața. Le relata întâmplări din tinerețea sa, toate având o morală, pe care, salariații, trebuiau să și-o însușească temeinic: “Înainte, tovarăși, se muncea, era mare seriozitate, iar lumea se mulțumea cu puțin. Acum, toți vreți salarii mari, iar după cele zece ore de lucru plecați fără nici-o umbră de regret că ați mai fi putut lucra...” Discursul continua în aceeași notă moralizatoare. Când ședința se termina, toți se întrebau care fusese scopul acesteia... Cei mai zeloși, însă, susțineau sus și tare, că gândirea Șefului este deasupra lor, iar ei, în nimicnicia lor, nu pot pricepe toate învățăturile transmise.
În acea perioadă, primise o locuință socială într-o casă naționalizată, împreună cu alte șase familii. Avea o cameră, nu foarte mare, dar suficientă pentru nevoile sale. În fond, acasă venea doar ca să se culce. Nu se căsătorise niciodată, pentru că niciuna dintre femeile pe care le întâlnise nu se ridica, nici pe departe, la nivelul lui.
Anii trecuseră, iar el avansase politic. Fusese promovat, rând pe rând, ca șef la județului, ministru al construcțiilor, vicepreședinte al țării, iar, la decesul “subit” al fostului președinte, ajunsese în funcția supremă.
Firea nu i se schimbase, iar el rămăsese același pilduitor de altădată...
Dictatorii nu se nasc, se creează...
Ei nici măcar nu sunt produsele unui regim...
Dictatorii sunt creația noastră!
Ei nu trebuie neapărat să conducă o țară. Îi poți întâlni și la o banală întreprindere, într-un așezământ de cultură sau, uneori, chiar în familie.
Avem, probabil, nevoie de dictatori. Dacă aceștia nu există, ne zbatem să-i creem!
La apogeul puterii acestora, ne aruncăm cu înverșunare asupra lor, parcă într-o revoltă interioară, necuprinși însă de vinovăție.
Îi distrugem, ștergem orice urmă, iar apoi, începem cu mai mult zel să căutăm un altul...
În acest mod se metamorfozase și el...
La început, se înconjurase de foști “aplaudaci”, pe care, cu timpul, îi înlăturase. Aceștia îi ridicau, obsesiv, aceleași osanale, până când deveneau plictisitori.
Era o adevărată întrecere, am putea spune un fel de campionat. Cine câștiga ediția de laude deșănțate avea cele mai mari șanse de a promova...
Situația din țară începu, deodată, să devină tot mai grea... Lumea nu mai avea cu ce să trăiască, mâncarea se găsea tot mai greu, frigul era tot mai prezent în case, iar chipul său (vai, ce mândru era de ochii săi...) împânzise orice loc, oricât de retras.
La început, acoliții săi au încercat, de frica unor revolte, să-i sugereze o îmblânzire a condițiilor de viață. S-a supărat, atunci, rău de tot. I-a dat afară pe toți, pentru ca să vadă și ei greutățile prin care trece țara.
Trebuiau făcute sacrificii. Mereu se găseau alte pretexte pentru acestea. Dacă nu existau motive, ele erau inventate.
Începuse să-și scrie singur laudele, dar acest lucru îl epuiza. Nimeni nu mai avea capacitatea de a sesiza profunzimea gândirii sale și capacitatea de a înțelege acțiunile pe care le declanșa.
În jurul său, pentru aparențe, era acum o mână de oameni, numită Consiliul... Aceștia veneau, regulat, la ședințe și tot ceea ce aveau de făcut era să se așeze pe scaun. După aceea vorbea el... De mult nu îl mai interesa dacă cineva era de acord sau nu cu părerile sale. Indiferent ce ar fi spus un “sinucigaș”, Dictatorul avea hotărârea luată...
În dimineața aceea, Dictatorul s-a gândit, după mulți ani, că ar cam trebui să mai promoveze oameni. “Ia te uită ce idee extraordinară a avut ăsta...”
- Știam că veți spune acest lucru, iar eu am încrederea că, într-adevăr, construcția mea va fi cea mai grandioasă din Univers.
Planurile de construcție demarară chiar din
după-amiaza acelei zile. Fură convocați toți marii arhitecți ai țării și li se dădu termen ca, în maximum o lună, să se prezinte cu proiectele.
Rezultatele nu au întârziat să apară. După exact o lună, pe masa lui, erau peste o sută de proiecte.
Începu să se uite cu mare atenție. Era pentru prima dată când trebuia să se concentreze atât de intens.
Primul proiect era o clădire pe câteva zeci de hectare, pe care, dacă o priveai din avion, aveai surpriza să vezi chipul Conducătorului. Era interesantă, dar oare cine avea curajul să treacă pe deasupra clădirii? “Nu, nu e bun ăsta!”
Alt proiect avea o fațadă care îl simboliza pe Marele Conducător vorbind mulțimii. Diferența de înălțime între el și ascultători era cam de două ori. Știa că este cam mărunțel de statură, dar, în toate ocaziile, i se construiau platforme pe care circula singur, iar suita și auditoriul se aflau, undeva, jos, la mai mult de cinci metri. Îl enervă deci ideea și rupse proiectul în bucățele mici, mici de tot.
Continuă răsfoirea acestora și, încet-încet, căzu pe gânduri...
“Oare nimeni din țara asta nu este în stare să construiască o clădire pe măsura geniului meu?”
Ajunse la ultimul... Primul imbold fu acela de a-l arunca...
Rămase însă mut de uimire, dar și de indignare...
Proiectul era o piramidă, lucioasă, din marmură neagră, de dimensiuni impresionante. Înălțimea sa era de fix o mie de metri. În interiorul acesteia, era o singură cameră, fără ferestre, aflată la o treime din înălțime, pe axa de simetrie a acesteia.
Chemă, de îndată, arhitectul, care aștepta, împreună cu ceilalți, în anticamera sa.
- Măi desenatorule, tu îți bați joc de mine? Toată lumea mi-a prezentat proiecte, care mai de care mai fastuoase, iar tu îmi vii cu monstrul ăsta ce are o singură încăpere?
Arhitectul, simți că trebuie să-și joace cartea până la ultima. Dacă nu reușea, era pierdut. Enervarea Marelui Conducător era similară cu, în cel mai bun caz, o condamnare pe viață... Trebuia să se justifice rapid, în două-trei cuvinte, știut fiind faptul că acesta nu avea răbdare mai mult de câteva minute.
- Mare Conducător, clădirea este o piramidă. Faronii, în antichitate, erau înmormântați în niște construcții gigantice, pentru acele perioade, tocmai pentru a fi conservați pentru posteritate. În 1950, francezul Antoine Bovis, fascinat de acest lucru, a descoperit însă că la o treime din înălțimea piramidei se petrec niște fenomene ciudate. Toate organismele vii ce își găsiseră sfârșitul acolo, nu putrezeau, ci se mumificau. Au început, deci cercetări pe această temă și s-au descoperit proprietăți foarte interesante. Nu insist pe această temă, decât subliniind faptul că orice organism viu plasat în acel punct suferă un proces de longevizare. Prin urmare, Magnificule, clădirea aceasta poate face ca dumneavoastră să trăiți mai mulți ani decât orice locuitor al planetei. Am ales o singură cameră pentru că dumneavoastră sunteți UNIC! Am ales această dimensiune impresionantă pentru că măreția dumneavoastră, deși nu poate fi egalată de nicio construcție umană, o merită!
Dictatorul, pentru prima dată după mulți ani, rămase cu gura căscată... Nu se așteptase la așa ceva...
Trecu repede peste momentul de uimire, nevrând ca să se observe ceva. Arhitectul sesiză însă și își spuse în sinea sa: “Gata, este al meu!”
- Bine, măi desenatorule! Hai să vedem ce iese! O să începem construcția, dar dacă la sfîrșit nu o să-mi placă să știi că zilele îți vor fi numărate.
Þara intră în fierbere. Toți muncitorii fură transferați de la locurile lor tradiționale, iar inginerilor li se anulară toate proiectele la care lucrau.
Dictatorul se implică activ în realizarea grandiosului proiect. Mai întâi schimbă amplasamentul piramidei. Inițial, arhitectul o gândise amplasată undeva, în marginea capitalei, acolo unde era un teren viran. Marelui Conducător nu îi plăcu ideea și, după mai multe tentative, în care dărâmă cartiere întregi de locuințe, se hotărî la un amplasament inedit. În centrul capitalei, se afla un deal de vreo două sute de metri înălțime, folosit, de locuitori, ca loc de agrement. Ideea îi venise, ca de obicei, într-o dimineață, atunci când se uita, aparent absent, pe fereastra biroului. „Dacă la cei o mie de metri aș adăuga înălțimea dealului, construcția va părea mult mai grandioasă!” Chemă arhitectul și îi transmise ordinul. Vârful dealului trebuia tăiat, iar ceea ce rămânea trebuia învelit, de asemenea, într-o marmură neagră. Construcția trebuia continuată apoi de la baza mică a trunchiului de piramidă ce se năștea astfel.
În zadar încercă arhitectul să-i spună că proprietățile piramidei se modificau. Camera nu ar mai fi fost situată la o treime din înălțime și atunci totul devenea un monstruos edificiu fără niciun obiect.
Ideea prinsese rădăcini atât de adânci în capul Dictatorului încât, dacă nu ar fi avut totuși nevoie de arhitect,
l-ar fi împușcat pe loc.
Lucrarea dura de aproximativ zece ani de zile. În acest timp, țara ajunsese la limita sărăciei. Se semnalaseră cazuri de crime pentru mâncare, iar populația descreștea într-un ritm inimaginabil. Evident, toate acestea nu ajungeau la urechile Marelui Conducător. Cei care se revoltau, erau arestați și duși, ca prizonieri, la Șantier (așa i se spunea, toată lumea știind despre ce este vorba). Uneori, forțele represive încurajau mici revolte, ba chiar le și generau, tocmai pentru a putea face arestări. Era mult mai ieftin să lucrezi cu deținuți decât cu oameni obișnuiți...
Starea de sănătate a Dictatorului începu, de la o vreme să se deterioreze. Nu prea mai avea poftă de mâncare, iar proiectul începuse să îl obosească din ce în ce mai mult. Vedea pe fereastra biroului cum clădirea se înălța încet, parcă prea încet.
Chemă diriguitorii lucrării și le dădu ordin ca, în maximum trei luni, lucrarea să fie terminată. Mobilizarea fu generală. Femei și copii fură aduși pe Șantier. Copiii cărau găleți de apă, iar femeile amesteceau lianții pentru placarea cu marmură.
După exact trei luni, Construcția era terminată...
Dictatorul fu invitat să pună ultimul bloc de beton, pe care era lipită o placă de marmură, gigantică, pe care scria: “Veșnicia îl așteaptă pe Marele Conducător”. Blocul era la capătul scărilor ce duceau către camera unde va locui El.
Se construise un dispozitiv acționat printr-un buton, ce deplasa blocul de beton și îl etanșa în corpul piramidei.
În sunet de fanfare, se duse în capul scărilor, ce emanau o lumină ciudată și apăsă pe buton. În acel moment, blocul începu să se deplaseze ușor, iar o muzică, căreia nu îi deslușea versurile, începu să se audă din interiorul clădirii. Blocul se etanșeiză, iar Dictatorul avu, în sfârșit, un sentiment de împlinire. Gata, lucrarea se terminase! Locuia în cea mai mare clădire din Univers. El locuia!
Avu o străfulgerare de moment. Oare cum va ieși din această clădire? Nu vedea nici-un mâner, nici-un dispozitiv de acționare. Da, chiar, a cui acționare? Realiză faptul că nu era nici-o ușă prin preajmă... Poate o fi ceva în camera sa...
Se uită la treptele din fața sa și începu să le urce.
Auzea acea muzică stranie, dar nu reușea să distingă decât crâmpeie dintr-un mesaj repetat obsesiv: “Cel mai mare ...tor a ...it!”.
- Aha, “Cel mai Mare Conducător a reușit!”. Iată, asta e o adevărată surpriză pentru mine...
Pașii începură să urce treptele din ce în ce mai greu. Erau peste trei mii...
Suflul i se îngreunase, iar muzica devenea din ce în ce mai clară, dar tot nu putea să deslușească versurile.
În fine, în față-i apăru o ușă imensă de metal. Aceasta începu să se deschidă ușor, probabil acționată de vreo celulă fotoelectrică amplasată pe scară.
Mai avea două trepte...
Versurile melodiei se limpeziră odată cu deschiderea ușii.
“Cel mai mare dictator a murit!”
Ultima treaptă, coincise cu atacul fulgerător de inimă.
În cădere, mai putu să vadă cum în pragul ușii era cadavrul putrezit al unui șobolan ajuns aici, ca și el, poate printr-o pură întâmplare...