Porunca întâi
“Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!”
Mai erau zece zile până la alegeri...
Damian era un simplu șef de birou într-o întreprindere, fostă de stat, devenită societate pe acțiuni. Pentru buna funcționare a acesteia, se constituise un Consiliu de administrație în care erau numiți, de la centru, diverși indivizi care nu aveau nici în clin, dar nici în mânecă, ceva comun cu întreprinderea.
Managerul era un tip veros, fost director al instituției înainte de mișcările revoluționare, dat afară de salariați în acele vremuri tulburi. Atunci când legea permisese, dispunând de foarte mulți bani, acesta cumpărase pachetul majoritar de acțiuni și devenise, implicit, conducătorul firmei.
Consiliul de administrație era, în întregime, în mod tacit, subordonat acestuia, astfel că managerul avea puteri nelimitate.
Cu o zi înainte, se anunțase că unul dintre membrii consiliului decedase în urma unui atac de cord. Managerul convocase de urgență toți salariații și le comunicase că, “în spirit democratic”, se vor face alegeri pentru postul vacant.
Miza era enormă. Cine făcea parte din Consiliu era bine văzut de șef, iar avantajele materiale erau substanțiale. Pe lângă onorariul legal, ce nu era de neglijat, aceștia închideau ochii la diverse afaceri mai mult sau mai puțin oneroase și își luau cota parte din profiturile ilegale.
Damian visase întotdeauna la un post în Consiliu. Fusese, de când se știa, cel mult șef de birou. Se uita cu jind atunci când începeau ședințele de consiliu și toată lumea era trimisă acasă, poate și pentru a nu transpira ceva din discuțiile ce aveau loc.
În acea dimineață de joi, pe la ora 9, se trezi în birou cu managerul. Nu mai fusese pe acolo de luni de zile. Toate sarcinile de servici i le transmitea prin interfon, iar el, mai departe, îi preda rezultatele prin intermediul secretarei.
- Ce mai faci, domnule Damian?
- Lucrez, ca de obicei, domnule manager.
- Bine, bine, fă-ți datoria că numai așa poți avansa
într-o bună zi.
- Mulțumesc de încurajări și vă promit că o să stau și după program numai ca să meargă bine toate.
- Așa, așa. Asta aș vrea să aud de la toți salariații. Dar nu toți sunt conștiincioși ca dumneata. Soția ce-ți face?
- Bine, domnule manager. Servici, casă, știți și dumneavoastră, treburi femeiești...
- Bine, bine. Și acum, la treabă!
Plecă. Damian se întrebă ce căutase la el în birou? O fi intrat numai așa ca să-l verifice? Nu, sigur că nu. Dacă ar fi fost neîncrezător în el, atunci nu i-ar fi spus că este conștiincios ca nimeni altul.
Și atunci avu revelația... Managerul vrea să îl numească în Consiliul de administrație. Probabil de asta îl întrebase și de soție, vroia să vadă dacă are o viață echilibrată de familie...
Teoretic erau alegeri, dar practic, pe cine vroia managerul acela era ales. De nu s-ar răzgândi...
Cum ar fi putut el să-l determine ca să nu își schimbe opțiunea? Îi veni prima idee. Avea o fotografie pe site-ul întreprinderii, pe care o scoase de îndată la imprimantă. Pe birou, avea înrămată o fotografie de-a sa cu soția atunci când se căsătoriseră. Nu se mai uitase de mult la ea, dar o ținea așa, acolo, în inerție. “Nu se cade să mai țin așa ceva pe birou. Poate va râde vreodată vreun coleg de mine. Sau poate managerul...” Se gândi o clipă la ce-l întrebase acesta în legătură cu viața de familie, dar tentația fu mult mai mare.
Pe dată, o scoase și în locul ei puse fotografia, încă umezită de cerneala imprimantei.
Se uită admirativ la ea și o așeză pe birou. Dar dacă atunci când va veni managerul în birou va vedea că fotografia este cu spatele la el? Cum de nu și-a dat seama! O luă repede și o puse într-un sertar. Dacă tocmai acum intră pe ușă? Scoase încă un exemplar la imprimantă, rupse suportul ramei și lipi fotografia pe spatele acesteia. Ei da, acum merge. O introduse într-o fantă a biroului așa că acum, managerul putea fi văzut din orice parte a încăperii.
De acum, se va ruga la el zi și noapte numai și numai pentru numirea sa.
Și a fost ziua întâi...
Porunca a doua
„Să nu-ți faci chip cioplit și nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești lor”
A doua zi se trezi pe la ora 4. Nu mai avea somn de când îi intrase în cap gândul că ar putea face parte din Consiliu.
Toată ziua trecută luase cele câteva cuvinte pe care i le spusese El (de acum încolo așa îl va scrie și tot așa îi va rosti numele) și le întorsese pe toate fețele. Nu avea cum să înțeleagă altceva decât că era vorba de numire.
Deodată, îl străfulgeră un gând sinistru. Dacă și alții vor proceda la fel ca el? Dacă pe alte birouri vor apărea portrete ale Lui, mai mari, mai frumoase?
Începu să scotocească prin memorie, să-și împingă imaginația mai departe de limitele ei firești și îi veni ideea. Se duse la calculator și după două ore era gata.
Pe biroul său de acasă, se odihnea acum un portret al Lui, în două exemplare, reprezentat într-o lumină orbitoare, iar ei, salariații de rând, apăreau undeva jos, cam la înălțimea genunchilor Lui. Pe fundal, era sediul întreprinderii învăluit parcă într-o aură mistică.
Plecă la servici, mulțumit de realizarea sa matinală.
Ca de obicei, dimineața, se întâlni cu Vlad, colegul său, ce locuia în apropiere. Luau împreună, de ani de zile, autobuzul către servici și discutau vrute și nevrute. În acea dimineață, însă, Vlad îi păru cam distant și, ceea ce era enervant din cale afară, îi ocolea cu ostentație privirea. Când ajunseră la sediu, Vlad plecă precipitat către biroul său, fără să spună niciun cuvânt. De obicei, dacă soseau mai devreme, își beau cafeluța amândoi la Vlad în birou, unde erau două fotolii comode și o măsuță mică, tocmai bună pentru acest lucru. Vlad avea tensiune mare, iar doctorii îi interziseseră cafeluța. Neputând renunța la un obicei de ani de zile, își cumpăra cafea decofeinizată pe care o savura autosugestionându-se că ar fi adevărată. Pentru Damian avea din cealaltă, de-a noastră...
Se duse deci, plin de curiozitate și parcă în urma unei premoniții la Vlad. Când deschise ușa, primul lucru pe care-l văzu era portretul Lui amplasat undeva la înălțimea ochilor oricărui vizitator, fie el și accidental.
Băură totuși cafeaua, pe tăcute... Nu vroia să-i dea lui Vlad nicio urmă de bănuială.
Plecă în biroul său și, în maximum cinci minute, fotografiile cele noi luară locul celor din ziua precedentă.
Era mândru de ce făcuse și așteptă ca în birou să intre El.
Acesta nu își făcu apariția în acea zi, care a fost a doua...
Porunca a treia
„Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui”
Sâmbătă dimineața, se îmbrăcă pentru a merge la birou. Ana, soția sa, îl întrebă:
- Damiane, ce faci tu astăzi la servici? Niciodată nu ai plecat în week-end. Aveți ceva urgent de terminat?
- Nu, Ana. Pur și simplu am senzația că nu muncesc îndeajuns. Aș putea să fac mult mai multe pentru întreprindere.
- Nu te-am auzit niciodată vorbind așa, bărbate! S-a întâmplat ceva, acolo? Vor să te dea cumva afară? Să ne ferească Dumnezeu de așa ceva. Știi câte datorii avem!
- Nu mă dă nimeni afară și, te rog Ana, numai îl tot băga pe dumnezeu în treburile astea. Totul la servici ține de voința Lui, a managerului nostru. El poate să te ridice și tot el poate să te coboare. El este atotputernic.
- Doamne ferește, bărbate, mă sperii... Nu mai lua în deșert numele Domnului!
- Ei Ană, știi tu vorba aceea: “Până la dumnezeu te mînâncă sfinții!”. Dar El, șeful nostru, El ne dă de mâncare, datorită Lui locuim în apartamentul acesta și multe altele Îi datorăm Ană. Dar ce poți tu pricepe femeie...
Plecă de acasă, supărat și trist că muierea e tot muiere și nu va putea înțelege niciodată ambițiile sale personale.
De altfel, nici nu avea de gând să-i spună ce urmărea. Vroia să fie o surpriză. De fapt, poate nici nu o să-i spună vredodată.
Ce, lui nu i-ar trebui niște bănuți în buzunar de care să nu știe soția? Și așa, toată ziua, o auzi vorbind numai de ce scumpă este mâncarea, că mai trebuie în casă una, alta și tot așa de ani de zile.
Și a fost ziua a treia...
Porunca a patra
„Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează șase zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a șaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi niciun lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a șaptea și a sfințit-o”
Duminică dimineața, Ana se îngrijoră de-a dreptul...
Damian se îmbrăcă și se pregăti să plece la servici.
- Măi bărbate, n-am vorbit noi că astăzi mergem pe la Cimitir ca să facem puțină curățenie? E plin de bălării acolo și o să ne crape obrazul de rușine dacă trece vreun cunoscut.
- Lasă Ană, știi tu vorba aceea: “morții cu morții, vii cu vii”. Și, în fond, de ce nu te duci tu, singură? Asta e treabă de bărbat, ca să rupă buruieni?
- Damiane, ți-am spus doar, de atâtea ori, că sunt o grămadă de borfași ce se ascund printre cruci și, Doamne ferește, îmi fură ceva sau mai știu eu ce pățesc. Și, în plus, acolo sunt părinții tăi, de mult nu le-ai mai aprins o lumânare!
- N-am timp Ană, înțelege. Oricum, dacă te duci tu aprinde-le și din partea mea o lumânare. Eu mă duc la servici!
Și a fost ziua a patra...
Porunca a cincea
„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție”
Luni, se trezi buimac. Visase că toți colegii i-au copiat ideea cu tabloul și acum, în toate birourile, se puteau vedea imagini de-ale Lui în tot felul de ipostaze, care mai de care mai înălțătoare.
Se uita absent pe peretele din fața patului și îi mai veni o idee. Tabloul cu părinții... De ani de zile, de la moartea acestora, avea un tablou înrămat, de dimensiuni apreciabile, cam un metru pe 60 cm, în care, cei doi pozaseră unui pictor, prieten de familie. Tabloul i se păruse totdeauna un kitch, dar, până astăzi, nu știa cum să se debaraseze de el.
Îl luă la birou, învelit într-o hârtie groasă și acolo, după ce mări portretul Lui, îl lipi peste pictură atât de bine, astfel încât, acum, nici cel mai format ochi nu și-ar fi putut da seama că în locul fotografiei ar fi fost vreodată altceva. Îl puse în spatele lui, cu fața spre ușă și așteptă.
El nu intră în birou nici în acea zi.
Dar a fost și ziua a cincea...
Porunca a șasea
„Să nu ucizi”
Vlad începuse să îl enerveze din ce în ce mai mult...
Cu o zi înainte, îl văzuse pe Vlad așteptându-l pe El atunci când sosește la servici. Când limuzina luxoasă oprise în fața întreprinderii, Vlad se repezise, umil, și îi deschisese portiera. Managerul fusese tare încântat și, oarecum, amuzat. De la fereastra biroului său, Damian vedea toată curtea.
Îl auzise pe El spunând: “Bravo, măi Vlade, uite așa primire
n-am nici acasă!”
Astăzi, ca întotdeauna, se duse să-și bea cafeluța cu Vlad. De obicei, acesta prepara ambele cafele, parcă vrând să se mulțumească măcar cu mirosul unei “adevărate”.
Damian îi spuse:
- Măi Vlad, tu ai observat că eu nu ți-am pregătit niciodată cafeaua?
- Lasă Damiane, nu știi că măcar plăcerea asta o mai am și eu? Nici acasă nu îmi las soția să o prepare. Dacă, Doamne ferește, pune vreodată din aceea cofeinizată? Îți dai seama ce aș putea păți?
- Așa este Vlade, ai mereu atâta dreptate...
Cafelele fiind pregătite, Vlad le așeză tacticos pe măsuță. Fereastra biroului lui dădea, de asemenea, înspre curtea întreprinderii. Până să soarbă cafeaua, de fapt a sorbi este mult spus, căci Vlad avea prostul obicei de a o da pe gât precum o sticlă de bere într-o vară toridă, îi trecu prin minte rapid un gând.
- Vlade, nu cumva se aude afară mașina Șefului?
Vlad se ridică precipitat și se duse la fereastră. În cele câteva secunde, Damian schimbă locul cafelelor.
- Nu, Damiane, ți s-a părut. Cred că era altceva...
Sorbi cu nesaț cafeaua, iar ultimele sale cuvinte fură: “De ce Damiane? De ce?”
Și a fost și ziua a șasea...
Porunca a șaptea
„Să nu fii desfrânat”
În acea zi, toată lumea vorbea de decesul lui Vlad. Erau toți mirați de greșeala acestuia, mai ales că se știa cât de mult se menaja acesta. Damian, pe care toți încercau să-l consoleze, știind cât de bun prieten a fost cu Vlad, le spunea atât: “Ei, ce să-i faci, asta i-a fost soarta. Cu toții o să ajungem acolo...”
“Acolo, da proștilor, dar nu acolo unde credeți voi, ci acolo în Consiliu. Și numai eu voi ajunge!”
Secretara managerului, de ani de zile, îi făcea ochi dulci. Era blondă, cu ochi albaștri, cam micuță de statură, având însă forme voluptoase și niște sâni mari, la care visează orice copil la vârsta pubertății...
De multe ori, se întâmplase ca aceasta să aibă un cuvânt greu de spus în luarea deciziilor cu privire la ocuparea diferitelor posturi. Știa toate cancanurile din întreprindere, iar o vorbă aruncată, așa, cu totul și cu totul întâmplător, putea influența radical decizia managerului.
Damian, profită în acea zi că managerul era plecat la o consfătuire.
- Bună, ce faci? îi spuse intrând în anticamera managerului.
- Ca de obicei, nu-mi văd capul de treburi, spuse aceasta, sorbindu-și pe îndelete cafeaua. Tu?
- Eu tot așa. Am în lucru niște rapoarte pe care trebuie să i le prezint peste câteva zile, dar m-am gândit să fac o pauză.
- Aaa... Și te-ai gândit să o faci împreună cu mine?
- Da.
- Sincer îți spun, mă întrebam de multă vreme, când îți vei găsi timp să mai stăm și noi de vorbă, să mai punem țara la cale, cum se spune...
- Într-adevăr, e păcat că niciodată nu ne găsim timp pentru cei ce ne pot fi atât de aproape, spuse el tatonând terenul.
Nu era însă nevoie. Secretara se ridică și, ocolindu-l, închise cu grijă ușa biroului cu cheia...
Și a fost ziua a șaptea...
Porunca a opta
„Să nu furi”
Trecuse o săptămână de la vizita Lui în birou. Managerul anunțase că mai întârzie o zi la consfătuire. Toată lumea era relaxată, iar treburile își vedeau de cursul firesc al desfășurării lor. Nu simțea nimeni nevoia de a primi indicații prețioase de la șef, lucrurile fiind așezate pe făgașul lor de ani de zile. De obicei, atunci când managerul se implica în vreo afacere, tot mersul întreprinderii era dat peste cap. Ordinele veneau cu o mare repeziciune, iar uneori, într-o oră, aveai surpriza primirii a două sarcini total opuse, dar referitoare la același lucru. Era atunci nebunie curată. Salariații se uitau de câteva ori pe zi la calendar, numărând chiar și orele rămase până la termenul de finalizare. Uneori, în ultima zi, se refăcea totul. După încheierea afacerii, era liniște. Managerul pleca, undeva, la vreo consfătuire și se întorcea proaspăt, vara cu un ușor iz de bronz, iar iarna ars de soarele care numai pe o pârtie de ski strălucește atât de intens. În acest timp, ei, salariații, își vedeau de vechile lor treburi, întrebându-se cu ce gânduri, cu ce idei de afaceri mai vine managerul de la “consfătuire”.
În amintirea zilei de ieri, Damian trecu pe la secretariat. Intră și, după un schimb de priviri ce rememorau amintiri atât de plăcute, o întrebă:
- Cum se desfășoară alegerea pentru postul vacant?
- Îți spun, dar atenție, Șeful mi-a spus să nu suflu o vorbă despre metodologie.
- Îți dai seama că n-o să afle niciodată de la mine.
- Bine, bine. Uite, cei ce vor să candideze depun un CV și un plan de acțiune pe care se obligă, ca în cazul alegerii, să-l realizeze.
- Păi mi se pare corect.
- Stai puțin, nu te grăbi ca ieri.
- De ce spui asta?
- Păi aveam toată ziua la dispoziție, iar soțul meu este plecat de acasă o săptămână.
Damian își spuse în gând: “După ce ocup postul trebuie să scap de asta cât mai repede. Devine insistentă. Ea oare chiar n-a priceput că a fost numai o aventură?”
- Deci, revin, planul de acțiune, pentru a fi acceptat, trebuie să concorde identic, la virgulă chiar, cu cel al managerului. În caz contrar, îți dai seama, ar exista puncte divergente în echipa de conducere, ceea ce ne-ar împinge în haos.
- Bine, bine... Cum pot eu să aflu care este planul managerului?
- Ei, aici intervin eu. Eu sunt singura care am acces la el. De asemenea, la mine au fost depuse toate candidaturile.
- Cum, au fost deja depuse???
- Evident, dar ce credeai că cineva o să-ți ceară, mai întâi, ție acordul?
- Și, și... sunt mulți? bâigui el
- Vasilescu de la contabilitate, Georgescu de la financiar, a mai fost și Vlad, dar a murit săracul... Cred că atât...
- Cum vine asta “cred” ? Mai sunt sau nu mai sunt alte candidaturi?
- Nu mai sunt, de fapt la mine nu mai sunt.
- Nu spuneai că toate dosarele se depun la tine?
- Uneori sunt candidați care se adresează direct managerului. Dar pe ăștia nu-i cunosc. S-ar putea ca acum să nu mai fie nimeni în afară de cei doi.
- Auzi Păpușă, dosarele astea se înregistrează undeva?
- Da, dar nu am apucat să le dau încă numere de înregistrare.
- Ce-ar fi dacă le-am face pierdute? În fond, dacă ăștia nu vor fi aleși, îți dai seama că nu vor îndrăzni să conteste managerului decizia luată.
- Știu și eu? Ce facem deseară?
- Păi, poate aranjăm pentru nevastă-mea, o delegație.
Dintr-un fișet, două dosare își făcură pe dată apariția. Rupseră cu grijă fiecare filă, iar apoi, candidaturile celor doi primiră număr de înregistrare în fundul closetului.
Ușa de la secretariat se închise, din nou, preludiind o lungă noapte fierbinte...
Și a fost și ziua a opta...
Porunca a noua
„Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”
Dimineața zilei de vineri, îl găsi la singurul magazin de confecții deschis non-stop. Cumpără o cămașă după ce o rugă pe vânzătoare să-i aleagă mărimea potrivită. Întotdeauna, nevastă-sa îi făcea cadou orice era de îmbrăcat, așa că el habar nu avea ce mărime poartă.
Îi spusese acesteia, prin telefon, că a trebuit să plece urgent într-o delegație împreună cu managerul. Ana se mirase:
- Dar de când, Damiane, pleci tu în delegație? Nu te-am auzit niciodată de așa ceva. Ce treabă au cei de la Personal, unde ești tu, cu delegațiile?
- Ei Ană, voi muierile astea... Tu crezi că mai este ca înainte de revoluție? Acum toată lumea pleacă în delegație dacă îți ordonă șeful.
O lăsase, gândea el, cu gura căscată și chiar așa și era. O scuză mai tâmpită nici n-ar fi putut găsi. Dar lasă, e o muiere proastă. Ce știe ea?
Veni deci la servici, impecabil îmbrăcat, relativ proaspăt, chiar dacă dormise numai două ore în noaptea anterioară.
Managerul sosise mai devreme decât de obicei. Dorea să studieze dosarele depuse. Sună secretara și îi spuse să-i aducă documentele depuse de candidați.
- Nu a depus nimeni, niciun dosar, domnule manager.
- Cum?
- Da, nu a depus nimeni, nimic.
- Nu se poate, Vasilescu și Georgescu mi-au spus că ar avea de gând să candideze. Ia cheamă-i la mine.
- Domnule manager, dacă au depus cumva dosare, probabil le-au depus la altcineva. Eu n-am dat niciun număr de înregistrare!
- Cheamă-i, te rog, la mine!
După ce plecară cei doi de la întâlnirea cu managerul, acesta chemă toți șefii de birou la ședință.
- Domnilor, se întâmplă ceva ciudat în întreprinderea asta. Au fost depuse două candidaturi și, ca prin minune, acestea s-au volatilizat. Secretara îmi spune că ea nu a văzut niciun document, iar ăștia doi se jură că au depus dosarele.
Ba, mai mult, mi-au și descris, cu lux de amănunte, ceea ce scria în ele.
Damian înțelese pe dată că trebuie să joace la cacialma, pentru a câștiga două mâini deodată.
- Domnule manager, vă rog să-mi permiteți. V-am căutat toată ziua de ieri pentru a vă comunica ceva foarte important, minți el.
- Spune, Damiane.
- Ieri, am venit să vă cer părerea într-o chestiune profesională, nu știam că nu sunteți la birou, iar când am intrat am văzut-o pe doamna secretară cum rupea niște documente. Erau niște coli galbene, iar alături două dosare verzi.
- Exact așa mi-au descris ăștia doi că arătau dosarele. Damiane, ce s-o mai lungim, ești șeful personalului. Te duci imediat la tine în birou și îi desfaci contractul de muncă muierii ăsteia. E bine că, uite, mai am și oameni devotați lângă mine.
Nu mi-am putut niciodată închipui că Asta ar putea să-mi facă așa ceva.
Și a fost ziua a noua...
Porunca a zecea
„Să nu dorești nimic din câte are aproapele tău”
“Astăzi este ziua cea mare”, se trezi, spunând, Damian...
Astăzi, voi ajunge membru în Consiliu!
Plecă la birou neluându-și “la revedere” de la Ana. Aceasta mirosise ceva, cu o seară înainte și încercase să-l tragă de limbă: pe unde ai fost, unde v-ați cazat, cine a mai fost de la voi în delegație și multe astfel de întrebări, pe care numai o femeie bănuitoare le-ar putea pune. Evitase să-i răspundă și începuse să se certe cu ea de la un motiv pueril, dar suficient ca el să se supere și să se ducă să doarmă în altă cameră.
Ana era și ea tare supărată. Ar fi vrut să-i spună ceva foarte, foarte important...
La birou era, ca niciodată, toată lumea prezentă. Toți așteptau, cu febrilitate, rezultatul alegerii.
Se făceau pariuri și fiecare comenta despre posibilii candidați. Nu știa însă nimeni, nimic.
Mai erau cinci minute până la aflarea deznodământului.
Membrii Consiliului dezbăteau, probabil, aprins ocuparea postului vacant.
În acel moment, își dădu seama de greșeală!
Uitase, în toiul atâtor mașinațiuni, să-și depună candidatura! Fusese preocupat de înlăturarea tuturor adversarilor și uitase ceea ce era mai important: dosarul lui.
Cât fusese de dobitoc! Îl cuprinse un tremur din ce în ce mai accentuat. O gheară parcă îi strângea pieptul. “Cât am fost de dobitoc! Dar stai, de fapt ce mai dezbat ăștia, că nu mai există niciun dosar...”
O clipă îi trecură prin minte vorbele secretarei: “Uneori sunt candidați care se adresează direct managerului. Dar pe ăștia nu-i cunosc. S-ar putea ca acum să nu mai fie nimeni în afară de cei doi.”
În fine, își făcu apariția managerul. Radia.
- Domnilor, am rezolvat o problemă spinoasă. Știți cu toții că în Consiliul de administrație a fost un loc vacant, în urma decesului colegului nostru.
“Cum a fost? Este un loc vacant!” se gândi Damian.
- Au fost mai multe candidaturi, continuă managerul, dar o întâmplare nefericită a făcut ca unele dintre ele, depuse de doi oameni, de altfel foarte valoroși, să nu poată fi luate în considerație în timp util. Din fericire, însă, a mai existat o persoană din afara instituției noastre care mi-a înmânat personal dosarul. Este directoarea economică de la una dintre marile companii private ale orașului nostru.
Damian se gândi: “Ah... O muiere...”
Nevastă-sa era și ea director economic la o firmă privată de confecții. Nu-l interesase niciodată ce face, concret, acolo. Important era, ca acasă, să aibă mâncare, iar cămășile sale să fie întotdeauna scrobite. Încercă să-și aducă aminte vreun moment mai fericit pe care-l trăise cu ea. Gheara asta păcătoasă din piept, însă, nu-l mai slăbește...
- Am cântărit cu toții singura candidatură rămasă în concurs și am votat în unanimitate includerea doamnei directoare în Consiliul nostru. V-o prezint, deci, pe doamna...
În timp ce inima îi exploda, o mai văzu pe Ana apărând triumfătoare din spatele managerului...
Și a fost și ultima zi...