De mult timp, Profesorul nu mai găsea nicio satisfacție în munca sa.
Terminase facultatea acum 40 de ani și îi trecuseră prin față zeci de mii de studenți. De câțiva ani, însă, generațiile deveneau, parcă mult mai absente, mai dezinteresate.
Preda un curs de istoria matematicii.
La început, pusese accent mai mult pe realizările marilor savanți, pe influența acestora asupra dezvoltării umanității, în general. În timp, observând cum auditoriul scade sub pragul critic al unei culturi decente, își deplasase discursul spre aspecte inedite din viața acestora.
Nu mai vorbea despre rezolvabilitatea ecuațiilor algebrice soluționată de Evariste Galois ci, mai degrabă, de ultima noapte a sa în care acesta murea la capătul unui duel. Familia Bernoulli, cu opt mare matematicieni desfășurați pe mai bine de un veac și jumătate, era aproape aplaudată la scenă deschisă atunci când făcea referire la micile intrigi dintre Johann și fiul său Daniel sau divergențele avute cu fratele său Jacob.
În ciuda acestor insatisfacții, prelegerea sa era captivantă. Se închidea în sine însuși și vorbea unui auditor imaginar, interesat, ce-l ataca în permanență cu întrebări. Răspundea adesea acestora, cu voce tare, într-o duplicitate tacită cu Alter Ego-ul lui.
În acea dimineață, se trezi, ca de obicei, la ora 6. Își turnă tacticos cafeaua într-o imensă cană, ce, cu puțină imaginație, putea ține loc și de ulcior. O “asezonă”, ca întotdeauna, cu prea multe țigări. Cele cinci minute de tuse tabagică erau semnalul că ritualul de dimineață se încheiase.
Se îmbrăcă tacticos, având grijă să lase ultimul nasture de la cămașă descheiat. Era felul său de a se revolta contra unei lumi construite numai din convenționalisme. Îi repugnau scrobiții, cum îi numea el. Indivizi, ce cochetau toată viața cu nulitatea, vedeau într-un nod neglijent de cravată sau într-un nasture descheiat o lipsă de decență, imaturitate sau, în cel mai fericit caz, o extravaganță privită cu o bovină superioritate.
Îi numea “cretinei”... Adesea, îi venea să le recite eminescienele versuri: “Ai noștri tineri la Paris învață / La gît cravatei cum se leagă nodul, / Ș-apoi ni vin de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteț de oaie creață.” Tragedia era că, de multe ori, acești “cretinei” aveau putere de decizie. Ei erau cei ce stabileau direcțiile de cercetare, trasau o parte din liniile directoare ale instituțiilor. Pe scurt: ei făceau Legea...
Plecă la facultate pe jos. Îi plăcea mersul în aer liber, pe ger sau pe caniculă, pe ploaie sau pe viscol. Nu putea înțelege aparatele acelea, ce apăruseră de câțiva ani, cu benzi mergătoare sau biciclete statice. Tinerii stăteau ore întregi în fața televizorului sau DVD-playerului, ascultând cine știe ce muzică dobitoacă, învățând versuri “cumplite”. Meditau apoi, în fața unor cutii de bere însoțite de hamburgeri, la filosofia vieții, indusă de versuri ca: “Te-am văzut, ești frumoasă / Hai la mine acasă / Nu e părinții acasă / Mor cât ești de arătoasă”. Obosiți după analiza literară a acestora, dar și în urma ghiftuielii, se apucau să “tragă de fiare”. Finalul zilei îi găsea, apoteotic, în fața computerului, stând pe chat:
- Cum mai stai, bă?
- Nașpa!
- Ei, na...
- Bă, îți zic...
- Ce?
- E k dracu’ aia.
- Ei, na...
- Zgură, să n-am parte de...
“Dialogul” continua până la ore avansate din noapte...
Ajunse după vreo jumătate de oră. Se uită la avizier. De când era profesor nu fusese nici-o zi în care să nu se uite la avizierul acela, mereu prăfuit și uitat parcă într-un capăt de culoar. Acolo, cineva necunoscut, stabilea sarcinile didactice pentru acea zi. Mai erau și alte anunțuri, de care, de obicei, nu era interesat. Trecea apoi, aparent absent, mai departe. Nu observase niciodată că, lângă avizier, era o ușă ciudată, mai îngustă parcă decât altele, pe care scria atât “Biroul”.
În acea dimineață avea examen. În sală îl aștepta, surâzător sau mai degrabă insolent, un singur individ. Nu se miră deloc de absența celorlalți.
- Eu sunt, domnule profesor... Mă numesc M!
- Știu...
Cuvântul “profesor” fusese rostit ciudat. I se păruse, o clipă, că suna, în același timp, contestatar, dar și provocator.
Nu-l văzuse niciodată pe acela, dar îi simțea permanent prezența. Știa că, într-o bună zi, va veni la examen. La acel examen.
- Poftim subiectul, domnule.
- Mulțumesc, domnule profesor (din nou aceeași pronunție stranie), îl am demult... Vă rog, citiți ce am scris “deja”.
Nu se miră nicio clipă. Începu să citească, la început oarecum absent, dar apoi din ce în ce mai atent.
Pe acele pagini, erau anii săi petrecuți în facultate. Primele file erau pline de realizări: articole științifice, cărți, simpozioane, prelegeri memorabile, ședințe la care luase cuvântul și multe, multe altele. De la o vreme, însă, paginile erau umplute, repetitiv și obsedant, cu: “...monotonie, monotonie, monotonie...”.
Nu termină de citit, deoarece știa ce urmează...
- Acum știți, nu, domnule profesor?
- Da.
Plecară împreună din sală. Mergeau tăcuți, aproape lipiți unul de altul, de parcă tindeau să facă schimb de existențe.
În dreptul Biroului, auzi:
- Adio, domnule profesor!
- Adio!
Ușa se deschise, individul dispărând de parcă nici nu ar fi existat vreodată.
Nu fu curios, nici măcar pentru o clipă, să arunce o privire înăuntru. De altfel, din acel moment, ușa nu s-a mai închis niciodată.
Ca de obicei, trecu absent, pe lângă avizier. Nu aruncă nicio privire către acesta. Pentru prima dată în viața sa știa dinainte ce scrie.
Într-un colț al acestuia, pe o hârtie îngălbenită de vreme, scria: “Examenul de istorie a matematicii se va desfășura cu profesorul M”.
Plecă din facultate, urmând același ritual al plimbărilor zilnice. Nu se grăbea, cum, de altfel, nu se mai grăbea de mulți ani.
Deodată, se opri în fața unei vitrine în care trona o imensă oglindă. Își închise grijuliu nasturele rebel și își strânse nodul la cravată.
Acum, o putea face: nu mai exista pentru societate...