Nu cred că mi-au trebuit mai mult de cinci minute să mă decid: Da, nevastă, mergem în Ardeal, la plimbare. De fapt mă tot bătuse la cap cîteva zile „de ce naibii am mai luat mașină, dacă stă în fața blocului?” sau „la serviciu poți să te duci și pe jos, eu vreau să mă plimb”. Ori, și mai rău, „eu am făcut-o, eu o omor”.
Nu suport copiii. Nevastă-mea, Claudia, îmi face bucuria și o invită în excursie și pe sora ei, Gica, împreună cu cei doi copii, băiat și fată, al căror nume nici nu contează, oricum le încurcam în mod intenționat, aspect sesizat de toți, mai ales de sora ei, care sta tot timpul îmbufnată. „Mai bine, îmi zic eu în gînd, în felul acesta nu trebuie să vorbim”.
Ne-am hotărît să plecăm dis de dimineață, cu noaptea în cap „ca să evităm căldura”, vorba Claudiei.
Ne-am trezit la 3 dimineața, dar tot am întîrziat vreo două ore. Claudia s-a întors de patru ori, ba uitase sandvișurile, ba nu controlase gazele, ba uitase gunoiul, ba o trecea treaba mică. În final, m-am întors și eu o dată după acte, chestie care aproape că a înfuriat-o.
Pun în funcțiune noul meu aparat gps. Claudia nu știe de el, e prima dată cînd îl vede „Ce e acesta, Manole, și cît ai dat pe el?” mă întreabă ea. Îi spun că e de furat, mi l-a adus unul din Spania cu cincizeci de euro, chilipir curat. Tot i se pare mult. Bine că nu știe cît m-a costat, mi-ar fi reproșat pînă la pensie.
Plecăm, în sfîrșit, și apucăm pe drumul cel mai scurt, prin Slatina. Și asupra traseului am avut discuții. Eu propusesem un traseu mai lung, dar cu șoseaua mai bună, Claudia era de părere că trebuie să facem economie de combustibil. „Uită-te și tu pe internet, mi-a zis cu o zi în urmă, că toată ziua stai cu nasul în calculator, măcar asta poți să faci”. Așa că am căutat pe www.celmaiscurttraseuposibil.ro și am găsit unul care trecea mai mult prin comune. Această alegere aveam s-o regretăm, mai mult eu, e drept.

În viață trebuie să luăm cîteva decizii care ne vor afecta cu siguranță. Una dintre ele este alegerea numărului mașinii. Îmi vine în gînd o cunoștință care lucrează la Fisc, și-a pus număr TR-numaiștiucît-HOT. Ce o fi avut în cap?

- Nu fuma în mașină, dragă, îi spun Claudiei cînd o văd că-și aprinde o țigară. Avem copii, poți să te mai abții și tu o oră-două. De fapt nu mă interesau copiii, eu nu suportam fumul, de cînd mă lăsasem de obiceiul fumatului.
- Lasă că deschid geamul, uite ce aer curat este, îmi răspunde ea. Și își aprinde o țigară Slims, mentolată.
Dau drumul la radio. Cîntă un tip, Gaby Pahinui, o melodie hawaiană, Mauna Loa, parcă, compusă numai din vocale. Mă distrează la culme și încep să fredonez și eu.
- Nu poți să te abții? mă întreabă nevastă-mea. trezești copiii.
De sub mașină se aude un zgomot, ca o bufnitură, apoi ca de tinichea. Opresc și caut lanterna, e încă întuneric. N-o găsesc, îmi aduc aminte că ultima oară am văzut-o pe un raft, în bibliotecă. Claudia îmi dă bricheta ei. La lumina gazului realizez și defecțiunea. Toba se desprinsese din inele și se tîra pe drum.
- Îmi trebuie o sîrmă, zic. Are cineva din întîmplare o sîrmă? De-aia era bună Dacia, găseai la ea o sîrmuliță.


Un român fără o sîrmă e un om handicapat. Ar trebui să ridicăm un monument sîrmei, eventual la Turda, că tot trecem pe acolo. Monument din sîrmă, evident. Și toți românii să vină în pelerinaj, măcar o dată în viață, să aducă ofrandă bucățica lui de sîrmă.


Nu are nimeni nici un capăt sîrmă, așa că ne continuăm drumul pînă ajungem în primul sat. Opresc în dreptul unui gard mai prăpădit și reușesc să iau o bucată de sîrmă dintr-o ulucă, după ce o îndoi de cîteva minute în toate direcțiile. Leg toba la locul ei și pornim mai departe. Ajung la asfalt și de aici apuc pe șoseaua bună. Nevastă-mea nu zice nimic. „Se simte vinovată”, îmi zic eu. Aș, ațipise!
Deodată, mă trezesc cu ceva cald pe gît, pe ceafă, pe păr. Unul dintre copii, mai precis băiatul, vomitase pe mine. Oprim, iau sticla cu apă minerală și mă spăl. Aș vrea să-mi schimb și tricoul, dar iar intervine Claudia, autoritară: „Lasă dragă, că n-oi muri din asta. Nu stau acum, pe întuneric, să caut prin genți tricouri. Cînd ne-om opri să mîncăm”
Mie nu-mi ardea de mîncare, apa minerală nu rezolvase mare lucru, pe gulerul tricoului de la second hand, au rămas lipite niște bucăți albe, probabil de brînză. Mai erau și pe scaun cîteva bucăți, pe care în lumina slabă a răsăritului, n-am reușit să le identific.
Mi-am setat gps-ul să-mi vorbească pe românește. E o voce de bărbat, îl cheamă Marcel și vorbește într-un curat grai ardelenesc, mai precis din Cluj: „la 800 metri facieți la dreapta, apoi miergeți înainte 10 km”. Mă distrează, dar mă întreb dacă ar fi vorbit pe moldovenește cum ar fi sunat „la prima răscruce o cîrmiți la dreapta...”
Cu nevastă-mea e foarte stresant să conduci. Mereu mă atenționează: „Vezi că ești în localitate, mergi mai încet”, chestie care de regulă mă enervează, degeaba îi spun că nu am nici măcar 50 la oră. Acum, cînd am dat de asfalt bun și șoseaua e bună, calc și eu mai apăsat accelerația. Deodată se aude Marcel vorbind „ați depășit viteza legală”. Atît i-a trebuit Claudiei „Vezi? Þi-am spus eu. Mergi mai încet, și omul ăsta a văzut că ai viteză”. Marcel mi-a devenit astfel antipatic, chiar mai mult decît nevastă-mea pe post de copilot. După vreo cincizeci de kilometri însă, nici Claudia n-a mai suportat „Auzi, Manole, nu poți să-i iei graiul ăstuia? Văd că nu mai obosește, a început să mă enerveze”. Zis și făcut și de atunci totul a mers normal, toată lumea s-a calmat.

Șoseaua devine proastă, asfaltul e spart și peticit, trebuie să evit gropi. Pe partea dreaptă se văd niște bețe, un cîmp întreg de bețe cu pungi de plastic de toate culorile, agățate de ele. Nu le-aș fi observat, dacă nu întreba nepotul ce fel de flori sunt alea. Pe urmă m-am lămurit, alături era un fel de groapă de gunoi, vîntul dusese toate pungile pe bețele de floarea soarelui, rămase netăiate.
Intrăm pe Valea Oltului, și din momentul ăsta circulația devine mai intensă. Deși era vineri, adică week-end, o mulțime de camioane și TIR-uri umpleau șoseaua, formînd coloane mai mici, sau mai mari.

Legea automobilistului: Să nu te bucuri cînd depășești un TIR. Imediat vei da de altele.

Nu știu dacă a spus cineva asta, sau chiar eu am inventat-o, dar mare dreptate am avut. Parcă nu se mai sfîrșeau camioanele. Șofatul pe Valea Oltului este destul de stresant. Sunt multe curbe și linie continuă, nu poți depăși decît în cîteva porțiuni de șosea dreaptă. Și tocmai acolo n-ai cum, vin altele din față. Și după ce reușesc să depășesc o coloană, Claudia îmi cere să opresc, o prididește. Așa că trag pe dreapta, ea se ghemuiește lîngă portieră. Pe lîngă noi trec toate camioanele pămîntului. Și toate claxonează vesel.
Ieșim din defileu și traversăm Sibiul. Mai primesc o porție de vomă în ceafă, de data asta de la nepoată. Dar acum e lumină, întorc portbagajul pe dos, gențile la fel, în final găsesc un tricou curat. Oprim la un motel și comandăm trei cafele. Ne servește o tînără drăguță și blondă, care îmi zîmbește. Îi zîmbesc și eu ei, fără să mă vadă Claudia. Cînd îi dau banii, îmi culege din păr o macaroană.
Peripeții n-am mai avut, copiii au învățat că trebuie să anunțe înainte să-și orăcăie mațele, așa că am mai oprit de vreo șapte-opt ori pînă la Satu Mare.

Întîlnesc pe șosea un cioban cu cîteva sute de oi. O parte mergeau pe lîngă drum, cele mai multe însă, ocupau jumătate din carosabil. Claudia deschide geamul și-i strigă „fute-le, bă!”. Sincer să fiu nu mă așteptam la asta, bine că nu e șoferiță, ar fi învățat toate înjurăturile. Mă întreb de ce nu și-o fi căutat Murakami oaia lui în România, la noi toate oile sunt fantastice, fac „bee” și căcăreze mai mari. A scăpat ocazia, lua sigur Nobelul.

Prietenii noștri ne așteptau cu masa pusă. Au și ei o fetiță, de vreo 3 ani. Claudia o întreabă ce vrea să se facă. „Vreau să mă fac mare-mare”, răspunde copilul. „Și pe urmă, ce vrei să faci? insistă ea”. „Vreau să fac mîncare”, vine răspunsul copilului. Mă gîndesc că așa și trebuie, iată, copilul are deja o orientare sănătoasă. Apare și bunica, o bătrînică simpatică, de vreo 85 de ani. Claudia e amabilă și o întreabă: „Și ce mai faceți?” Bătrîna răspunde: „D’apăi, așe, no”, chestie care ne-a liniștit pe toți. Îmi fac un duș și apoi mă bag în pat, nu îaninte de a da pe gît trei păhărele de palincă. Înainte să adorm mai dezlipesc o frunzuliță de salată de pe gît.
Cred că în gîndurile noastre cele mai intime, toți suntem religioși, chiar dacă unii n-o declară. E firesc, frica de moarte ne face să gîndim la ceruri. Ne-ar plăcea să ne trezim ridicați la cer precum Enoh sau Ilie, și ne-ar indispune teribil să știm că ajungem pe lista de bucate a viermilor. Așa am visat eu, că, în ciuda celor 120 de kilograme, o forță nevăzută, dar sigur prietenoasă, mă apucă de brațe și de picioare și mă ridică undeva. Era tare bine, așa trebuie să fie în grădina raiului îmi spuneam. Culori albe și albastre, și mai mulți sori, ca pe o planeta din filmele alea proaste, s.f.
Și mîini care te mîngîie și, deodată, îți trag și niște palme. Mă trezesc brusc, eram pe o masă de spital, cu becurile alea multe aprinse în fața mea. Claudia mă ținea de mînă. „Clar nu e raiul”, îmi zic. Aflu că am făcut un fel de criză, probabil de la alcool, prietenul nostru nimerise mitilicul în loc de palincă, doar că el era învățat cu otrava, a vomitat-o toată. Mi-au făcut niște spălături, dar am rămas sub observație, cu o perfuzie care nu se mai termina. Ceilalți au plecat acasă, a doua zi trebuiau să viziteze împrejurimile, Claudia de mult își dorea să vadă Maramureșul. „Aici suntem în Oaș, o lămurește prietenul nostru, Aurel, Maramureșul e mai departe”. Oricum, pentru nevastă-mea era totuna, partea cu geografia n-o prea interesa.
Într-un fel mă stresa gîndul că trebuie să stau internat, în loc să fac plimbări, să cunosc oameni și locuri. Pe de altă parte, scăpam de copii și de intestinele lor sensibile, iar gîndul acesta mă liniștea.

Nu există om perfect sănătos, ci doar insuficient investigat, spune un proverb indian. Dacă extrapolez pot spune și eu că nu există un om perfect altruist, în spatele fiecărei fapte bune se află un interes, cît de mic. Cînd cel din fața ta deschide gura, precis vrea ceva, măcar un gest aprobator.

S-a tot învîrtit o asistentă pe lîngă mine, dar nu i-am dat nimic. Era o roșcată grasă care mirosea a transpirație amestecată cu parfum ieftin. A schimbat-o alta mai tînără, brunetă, care a ținut morțiș să-mi facă niște injecții și a trebuit s-o ciupesc de fund ca să mă lase în pace. Se pare că era învățată cu astfel de gesturi, că n-a reacționat prea dur, doar m-a tras ușor de ureche și și-a aplecat decolteul pe fața mea, cînd mi-a luat tensiunea. Mi-am adus aminte de o prietenă, medic generalist, care trebuia să consulte o fetiță de cinci ani, fetiță care urla „Nu-mi lua tensiuneaaaa...mamă, n-o lăsa să-mi ia tensiuneaaaa...”. Pentru copil tensiunea era ca un obiect, o păpușă să zicem.
Am rămas internat toată ziua, abia pe seară și-au amintit de mine și au venit să mă ia acasă. A doua zi am preferat să rămîn cu bătrîna, ceilalți au plecat „pînă la unguri”. Ne-am cinstit amîndoi cu o sticlă de rachiu, pînă ne-a luat somnul.
Întoarcerea a fost ok, m-am asigurat că avem destule pungi. Am ajuns acasă obosiți și înfometați. „Eu aș mînca o salată, zice nevastă-mea. Tu vrei?”
- Nu, îi răspund. Fără salată.