Drumul pustiu ce-mi poartă pașii e presărat de umbre. Aș vrea să fiu singur, absolut singur în gândurile mele, dar umbrele îmi apar fantomatice în față.
Uneori sunt umbre mari care vor să mă strivească, alteori sunt unele așa de mici încât se materializează numai în gândul meu.
Dar ce este oare o umbră?
Dacă este ceva material, de ce nu pot să o ating, să-i vorbesc, să-i spun: "Măi umbră, de ce mă urmărești? Haide, vino încoace, să ne așezăm puțin pe marginea drumului și să stabilim odată, pentru totdeauna, cine urmărește pe cine!".
Dacă o umbră este de natură spirituală, atunci de ce este așa de puternică încât îmi strivește sufletul?
Merg mai departe și umbrele prind culoare...
Sunt umbre roz, dar și umbre negre.
Sunt umbre clare, dar și unele învăluite în mantia timpului...
Fug mai repede decât soarele încercând să-l prind deasupra mea. Reușesc o clipă...
Ce este însă o clipă? Poate fi definită?
Am bănuiala că nici nu există așa ceva...
Este poate doar o licență poetică...
Dar cum ar putea oare un cuvânt inventat să ne influențeze viața? Nu suntem, în fond, robii unor clipe?
Cât durează, în sine, o privire, un gest, un gând, o idee?
Doar o clipă...
Printre umbrele sufletului găsești puterea de a mai spune: O privire, un gest, un gând, o idee pot influența un destin!
Clipele vin, rămân prin ele însele și apoi, indiferent de voința noastră, dispar pentru totdeauna !
Umbrele reapar, iar în amurg se sparg în mii de fragmente, amestecându-se, devenind și mai neclare, reușind să mă împresoare...
Încerc să zbor, să înving soarele încă odată, dar el, în înțelepciunea-i eternă cedează, lăsându-mă pradă nopții și visărilor lunii...
Mă opresc obosit după atâta efort și aștept o nouă zi, alte umbre, alte clipe...
Mereu altele...