3



Din toată existența, percepută ca greutate a unui început, aduna argumente care erau, cu precădere, în favoarea lui, în sprijinul particularităților sale. În acest mod, îi rezulta, în primul rând, superioritatea față de ceilalți. Poate că fiecăruia i se întâmplă drama de a nu-i considera pe cei de lângă el precum se reprezintă el însuși pe sine. Deși aparent, în imediatul impresiei, este un confort, în realitate este, cu adevărat, o dramă! Se simțea diferit! Și, probabil, acesta este gândul primar al unei existențe conștiente a fiecăruia dintre noi. De cele mai multe ori, este un îndemn genetic, un proiect care trebuie să fie valorizat în viața cotidiană. Nimeni nu acceptă să se piardă în nediferențierea față de semeni, în acest suicid  pericol pentru neperpetuarea biologică a tiparului tău. Marin Petreanu era mulțumit pentru că lui îi reușea aceasta foarte ușor, de la sine. Îi spusese unui prieten, cu o vagă tendință de autoironie, vanitoasă și ea la rândul ei, că își realiza acest con-fort doar prin observație.
Se presupune, cu unele argumente, că, la începuturile speciei umane, și el credea că într-adevăr fuseseră mai multe începuturi și nu unul, ar fi existat două trunchiuri umanoide, care și-ar fi așteptat evoluția să vină din verdele orizontului tropical. Un trunchi era reprezentat de către o populație superi-oară ca deprinderi și ca rațiune, iar celălalt era primitiv, mai a-propiat de regnul animal. Aceste două tipuri de „civilizație” s-ar fi înfruntat, iar populația primitivă a fost aceea care a învins, extirpând responsabil și definitiv partenerii de evoluție, câștigând atunci războiul pentru stăpânirea definitivă a plane-tei, cel mai probabil fără să aibă conștiința acestui lucru. Lupta lor fusese pentru un teritoriu, pentru o supremație mult mai restrânsă… Sau poate că victoria fusese decisă prin chiar evoluția spirituală a celorlalți, înfrânți de fireasca dobândire a unor „instincte” morale, transpuse în norme de viețuire socială, în scrupule.
Se gândea la acest învingător, strămoș al său, și considera că dacă, într-adevăr, acesta i-a fost inferior celuilalt, din punct de vedere al rațiunii, atunci cu siguranță că avea emoții mult mai puternice și numai prin asta s-a dovedit a fi mai solid. Iar el era un tip capabil de emoții puternice… încă un motiv de optimism, de confort. Pe alocuri, se amuza de aceste gânduri, dar asta nu-l obstrucționa în parcurgerea lor, până la detaliu. Oricum, nutrea o simpatie reală pentru învingător. Și, cu adevărat, se simțea atras mai mult de natură decât de cetate, afectiv era mai aproape de înțelesurile și de avertizările ei decât de înțelesurile și de avertizările orașului. Cel puțin prin asta, omul inferior venise genetic în el. Să se odihnească puțin, până trece acest val alert, cu interes pentru reguli, clădiri și convenții. Și cu mare și maladiv interes pentru măsurarea timpului… Plus alte și alte prostii! El însuși se vedea pe sine un proiect al omului primitiv.
Îl simțea pe acesta ca fiind mai timpuriu, așadar, decât a fost celălalt și nu prea avea loc sub pielea lui, acoperită cu hainele unui sfârșit de mileniu. Era dezamăgit de cum au înțeles urmașii lui recenți, pierduți în timp modern, că trebuie parcursă istoria, dezamăgit de cum a fost ea făcută, de cele mai multe ori trădându-i identitatea și premisa. Își simțea primitivul din el că ar fi dorit să intervină puțin. Măcar să teoretizeze altfel vulgara problemă a existenței. Omenirea studiază istoria în date și în fapte, în loc să o studieze ca emoție la un moment dat, să studieze intensitatea emoțiilor… Cu siguranță că ar învăța-o mai mulți și mai bine, chiar cu un mai mare folos. În plus, posibilitatea uitării ar fi cu mult diminuată! Una este emoția și alta este informația, neutră în chiar parcurgerea timpului. Emoția, însă, are legătură cu lucrurile eterne. Dacă ar fi să ne gândim numai la suflet și pare cu totul adevărat acest lucru.
Acum, jocul social nu se mai bazează pe dragoste și pe luptă, așa cum o fi fost în neprihănita vechime. Între dragoste și luptă, posibil ca atunci să nu fi fost nimic! Normele au înlocuit irevocabil omul. Astăzi, chiar mai mult, ele îl trăiesc, mai accentuat decât îl trăiește timpul ori chiar decât se trăiește el însuși pe sine... Întreaga sa viață este o alimentare a convențiilor de tot felul și un prilej de inventare a altora noi, sub pretextul ordinii. Pentru că ordinea nu poate să fie impusă, ea trebuie asumată. Dar omul modern este modern tocmai pen-tru că a primit aceste oprimări. După care a încercat să le depă-șească, a apărut competiția între indivizi, progresul, civilizația. De la civilizație încolo, nu se mai poate controla nimic, totul se pierde, se regrupează, sau se tăinuiește în exact canalele prin care se alimentează lumea cu civilizație. În toate pretextele spirituale, pe care ni le însușim pentru a ne teoretiza viața, inclusiv materia izbește din picioare ca o vacă tânără, neînvățată la muls. Este ca și cum ai responsabiliza conștiința de impregnările subconștiente, pe care le are un om. În chiar natura lor, sunt lucruri diferite. Nu-și fac nici delegări de com-petențe și nici concesii.
În schimb, omul primitiv, cel care, odată, se ardea spiritual cu focul, cel care mai mânca din când în când în sânge, ar fi putut considera, într-o intimă și specifică repre-zentare, că evoluția poate fi percepută numai la nivel tehnic și la nivel material. Ființa umană, oricum, are obiceiul de a rămâne, pe secvențe mari de timp, neparticipativă, în decalaj față de toate rezultantele tehnice ale experienței ei. Iar un om tehnicizat este un pericol pentru „sufletul” comun al omenirii.
Sălbaticul aștepta, așadar, în Marin Petreanu să o ia de la început, atunci când cursa îl va elimina pe acest alergător de ocazie…


Petreanu avea convingerea că, dacă ar fi fost unul dintre conducătorii lumii, ar fi încercat să oprească tentativele de cucerire a cosmosului, focalizând interesul științific spre natu-ră. Ea este cea de lângă noi, ca prioritate, iar, ca generozitate, natura reprezintă mii de cosmosuri întrepătrunse. Nici măcar nu ar fi fost de acord cu demersuri simultane, să fi terminat în primul rând cu împrejurimile și cu împrejmuirile noastre și apoi să fi trecut la sărirea altor garduri! Însă dorința de a inti-mida militar și înclinația egoistă a omului, ca efectul proiec-telor din existența sa să fie prezentat demonstrativ, învinseseră pentru totdeauna… Cel puțin așa se părea. Ar trebui mare și spontană înțelepciune cuiva să renunțe la ceea ce a dobândit deja, el și omenirea, pentru a se putea regăsi pe sine. Cu toate că asta este ultima șansă reală a salvării planetei, restul fiind numai amânări. Va fi foarte greu, inteligența nu se găsește la fiecare întindere de mână, așa cum se întâmplă cu prostia, cu greșeala. Renunțările purifică și înțelepțesc atunci când sunt făcute asumat și în bucurie.
Tentația ancestrală a omului de a se îndepărta de plictiseală, de a trăi alert și surprinzător, ar putea fi ușor întreținută de misterele de mai multe naturi ale naturii. O astfel de situație politică, având un singur centru de putere asupra lumii, pentru că numai așa ar putea fi posibilă viziunea, ar anu-la competiția militară, implicit și competiția cuceririi acestui univers plin cu spații goale sau, cel puțin, libere. Până acum, acestea au fost numai acte demonstrative și de intimidare a ad-versarilor știuți sau încă nemanifestați.
Pentru a nu părea așa, îndeajuns de jignitor pentru înaltele preocupări ale omului, totul se împachetează în mari interese științifice, decisive pentru… studierea propriei planete și a vieții de pe ea. Descoperirile sunt ulterior livrate la domiciliu ca pe niște cadouri din partea instituțiilor statului sau a unora mediatice, în imagini de culori misterioase, în forme și urme ațâțătoare pentru alte și alte misiuni și emisiuni.
Natura, înstrăinată de om, tot așteaptă plăcerea regăsirii ei, adăpostind nostalgii la nivel individual, nevoi sufletești de a o reprimi ca mediu de viață, în defavoarea civilizației din beton și de hârtie. Ruptă de ignoranța, avariția și despotismul nostru, natura ne asistă traiectul în timp, așteptându-ne încă, înainte de a fi obligatoriu de acceptat.
Omul își produce singur, pasional, propria atrofiere. Betaendorfina din creierul său nu mai are consistența stimulilor de altădată, nu-l mai mobilizează înspre bucuria vieții și nici în iubire. Lipsa mângâierii și a stării de bine îi face din capa-citatea de comunicare o capacitate de comunicare ocazională. Aceasta este un handicap major, i-ar trebui acordate unele facilități la existență, costuri mai mici la călătoria prin timp…
Este ridicol, pe de altă parte, să cauți viață posibilă până la o distanță de nu știu câți ani lumină, până unde îți îmbătrânesc și gândurile, cu atât mai mult descoperirile…, și să nu vrei să-ți propui să afli tot despre viața de la un metru de tine!
Toate răspunsurile se află lângă noi, cele care ne sunt esențiale. Nu este posibil, chiar logic, ca acela care ne-a creat, Dumnezeu, după cum zic unii, sau maimuța aia, după cum spun alții, să nu fi lăsat lângă noi toate răspunsurile de care aveam nevoie. Nu este de bun simț, normal, să ne fi creat aici, iar cunoașterea de care avem trebuință să o fi lăsat sau să o fi dus în cosmos…
Gândurile noastre trebuie să își găsească undeva un întreg și, față de acel întreg, noi abia de existăm, cu toate cărnurile și cu toate blocurile noastre, cu tot.
La fel este și cu această construcție trofică a naturii, ea este un semen al nostru, este un înțeles care să ne insufle sentimentul de protecție.
Lumea ar fi mai bună și cu mult mai liberă dacă omul n-ar simți atât de acut nevoia de a se convinge pe sine însuși de validitatea propriilor sentimente, a propriilor impresii și a propriilor ipoteze. Timpul particular al acestei lumi este din epocă în epocă mai neînțeles. Și poate că atunci când se va ajunge la o unanimitate a înțelegerii lui, probabil se va sfârși. Iar suma decăderilor lumii va fi în oamenii contemporani cu acea Judecată a ei.
Din alt punct de vedere, pe lângă toate efectele binecuvântate, pe care le aduc științele, ar trebui să se vegheze asupra faptului că ele și-au subsumat omul. Și să fim mai atenți față de artă, pentru că acolo se cern în gânduri durerile lumii, intuițiile, angoasele și spaimele ei! Sau să cădem de acord asupra existenței lui Dumnezeu și să o pornim înspre Dumnea-lui, marș forțat și salvator, să putem întrece timpul… Este obligatoriu de făcut ceva, pentru că, de la un timp încoace, lumea a început să se consume pe sine. Mai toți oamenii sunt într-o continuă alergare înspre un bine imaginat doar pentru că binele nu mai locuiește în ei.
Dumnezeu, ca sursă a responsabilității noastre, inclusiv a salvării, probabil că nu poate să fie găsit numai pentru faptul că noi suntem curioși să aflăm dacă este. Nici cearta cu El pentru câte o zi din viața noastră, care ni se pare nedreaptă, nu este soluția comunicării. Nici măcar cearta pentru o viață întreagă. Acel orgoliu, specific actului de a raționa, este cauza posibilă a unor astfel de gânduri. Voința de a-ți face viața după tiparul personal al justificărilor, raportărilor și considerațiilor este o comoditate. Chiar o josnicie față de viața însăși, vrednică de milă, dacă se întâmplă ca omul să aibă o altă menire! Ar fi preferabil ca noi, oamenii, să ne luptăm cu Dumnezeu, dacă asta tot vrem, și să rămânem învinși, pentru siguranța noastră, când în noi va fi Dumnezeu.
Marin Petreanu venea ușor în aceste gânduri, dar și el, întocmai ca toți, se surprindea atât de interesat de ce se întâmpla cu celălalt. Uneori, mai interesat decât ceea ce se întâmpla cu el însuși, de ceea ce aducea timpul comun altcuiva. Alteritatea era o miză, o ieșire din singurătate. Aparentă, sufe-rindă. Dorea, la rândul lui, informații despre ceea ce se întâmplă aiurea. Probabil că prea puțini oameni nu s-au plictisit de ei înșiși, fiind interesați în continuare de ceea ce vor face, de cum își vor învesti viața. În schimb, au o foame teribilă de știri. O imensă industrie de ziare, radio, televiziune trăiește de pe urma lor, alimentându-le sevrajul, în asta constând profesio-nalismul celor de acolo, în a-i face cât mai dependenți. Toți sunt participativi la noul cult, instituționalizat, de a muri de grija altuia... Viteza de circulație a informației a devenit atât de mare, încât afli știrea, dacă ești pe fază, chiar înainte de a se fi întâmplat evenimentul…
Vedea cum se vindeau ziarele în neștire. Ce frumos a devenit acest cuvânt în limba română, ce mecanisme de viață internă a limbii l-au format!
România anului 1992 era din hârtie, din zâmbete și imagini cu mulțimi. Plus multe proiecte, lozinci și modele… Se mai potolise din febrilitatea care a urmat revoluției, dar tocmai această stagnare, la un nivel atât de ridicat, era îngrijorătoare, prin acea foame teribilă de informație, de evenimente. Foamea de bucate a românilor îi trădase, lăsând locul alteia, mult mai nesățioase, a evenimentelor, semnalizare a unor organisme bolnave, apte oricând de a iniția sau de a participa la eveni-mente care i-ar fi consumat pe ei înșiși!
Ziarul era un mic obiect de cult în această religie a evenimentelor. Era respectat, purtat elegant, pliat cu deferență, transmis de la unii la alții cu gesturi afectate, proprii locuirii unui spațiu sacru. Comicul se putea observa numai dacă te poziționai puțin mai în afară.
Cunoștea familii care făceau economie la bugetul pentru mâncare, preferând să aibă abonamente la ziare. Nici măcar nu se mulțumeau cu informație ocazională, simțeau nevoia unei informații continue, primeau să nu fie lăsați în pace, adică să fie informați.
Se întrezărea încă de pe atunci construcția pitică a unei noi științe a lumii: descompunerea evenimentului în bucăți infime de informație, departe de înțelesul problemei reale, și hrănirea cu ele a unor noi organisme. Într-un exercițiu perpetuu, oamenii învățau să meargă printre aceste evenimente, îmbătrânind grăbit și sprijinindu-se în ziare. Erau atât de fragili! I-ar fi ajutat, le-ar fi sărutat frunțile. Capacitatea lor de a raționa și capacitatea sufletească de a simți prietenia le erau perturbate, agresate, alterate de toate aceste informații pe care le primeau de la centrul de comandă al țării. România nu mai avea regulile unui stat, era o agenție de informații, doar ele mai spălau la fund democrația născută spontan, din nemulțumire… Democrație românească, născută din nemulțumire și nu din conștiință!… Numai dacă destinul era născut dintr-un zâmbet îl puteau aștepta. Românii aproape că nu mai făceau nimic altceva între două lămuriri de situație ale lui Ion Iliescu. În toate fabricile în curs de privatizare, românii așteptau pe unul ca să le zâmbească, izbăvitor, tantric și tanatic. Urmăreau atent cum decurge zâmbirea mesianică în săptămâna respectivă și, în funcție de acest lucru, știau dacă să fie sau nu optimiști. Cineva controla și alimenta această nebunie, numai pentru a nu risca să piardă puterea. Doar cu acest preț! Cineva îi izola de realitate, prin evenimente și prin vânturarea verbală a unor modele eco-nomice de mare succes, japonez, suedez, pentru împămân-tenirea cărora nu trebuiau decât să opteze. Și pentru asta, cineva îi tot consulta. Președintele țării îi conducea prin hipnoză. Plus alte și alte povești despre politica pașilor mici, în antiteză cu terapia de șoc, cu răul brusc și corespondent clasei burgheze, exploatatoare, venite la noi absolut neadaptat, cu papion și baston. Cuiva îi era foarte ușor să-și însușească omul! Și parcă românii erau atunci mai proști ca niciodată.
Energiile unui întreg popor se consumau în vorbărie, prin cârciumi, la colț de stradă, în bucătării.
În Republica Moldova, oare se întâmpla la fel cu acel război? Probabil că da. Însă, undeva, într-un timp veșnic al sufletului său, simțea că Basarabia nu minte și că ea era a lui… Acest sentiment, atât de sigur și de convingător, trebuia verificat! În plus, simțea o vinovăție fără rost. Știa că nu putea să facă nimic, era prea departe și nici nu știa prea multe despre această situație.


A vrut să iasă din casă, hotărându-se să meargă să cumpere ziare, sperând că va găsi câte ceva despre acele evenimente din Transnistria. La știri, se anunțase legitimarea conflictului de către Rusia, prin declarația ministrului ei de externe, Kozîrev, care spusese că Rusia își rezervă opțiunea de a apăra drepturile rușilor din alte state ale C.S.I. Iar, dacă situația o va cere, va folosi și metodele bazate pe forță. Adică, acțiune într-o absolută manieră rusească, prin invocarea unor realități cel mult probabile, în nici un caz deja existente, se luau hotărâri împotriva unui popor și a unui sens istoric, cazul fusese creat. Se invocau pretexte. În teren – acțiune. În spațiul public – dezbateri contradictorii pentru mascarea parțială a intervenției armate. În acest fel se controla foarte bine inclusiv amploarea situației, care putea să culiseze în funcție de interesul și de strategiile rușilor. Moldova părea să fie o țară butaforică, iar oamenii ei de stat – jalnice momâi. Mircea Snegur decretase, pe la mijlocul lui martie, preluarea unităților militare sovietice, situate între Prut și Nistru. De unde atâta inițiativă, de unde atâta hotărâre și atâta putere?! Un curaj suspect! Pe de altă parte, cineva îi dădea voie să întreprindă astfel de acțiuni, chiar îl și îndruma...


Cumpărând presă, un gând i-a fericit mintea, într-o bucurie tânără, asemenea bucuriei puilor de animale când încep să cunoască, prin joc, mediul în care vor trăi, când își exersează deprinderile vitale, responsabile cu procurarea hranei, jucându-se: în viață, sunt două stări când dai degeaba bani din buzunar  când ești prost și când ți se ridică! Prima posibilitate este mult mai solicitantă cantitativ, pentru a-și bate el acum capul cu ea, dar, la a doua, etapele de reacție sunt mult mai grăbite. Când simți erecția, degrabă ar trebui să și duci mâna la buzunar! Să simți dacă ai bani pentru contravaloarea acelei ridicări. Asta, numai dacă ești un tip responsabil. Când se întâmplă să mai ai și gusturi, taxa este în raport de acestea și de atributele tale, de ce oferi tu diferit de ceilalți. Măcar prost să nu fie în lucrurile în care se va implica! Aflase de la alții, mai ales din discuțiile țăranilor din prin satul copilăriei, că implicarea te expune mai mult decât orice, că în astfel de momente „voința omului vine de inundă mintea”, cum spunea al bătrân, Tătăică.