O scară de bloc este prin ea însăși o istorie dinamică a civilizației unei nații...
Marian Popescu locuiește la etajul II al unui bloc ce numără trei nivele. Pe fiecare cat se găsesc câte două apartamente: unul de patru camere, iar altul de trei.
De dimineață, doamna Ștefania Popescu începu pregătirile pentru petrecerea de majorat a fiului lor, Doru.
Era sâmbătă, iar toate pregătirile trebuiau isprăvite urgent, deoarece la ora 14 majoritatea magazinelor se închid și dacă, Doamne ferește, uita de ceva ce ar fi trebuit cumpărat...
Marian plecase la piață pentru a cumpăra toate cele: mai multe sortimente de mezeluri, cașcaval, măsline, niște gogoșari în oțet pentru ornat, vreo 4 kg de carne de mici pe care avea de gând să-i pregătească la jar în spatele blocului, 5 kg de cartofi, multă pâine, două navete de bere, o sticlă de coniac drept aperitiv bahic și câteva pet-uri de suc.

Aaa, da... Nu trebuia să uite, nici cu prețul vieții, cele două blaturi de tort și foile de plăcintă!
La ora 20, erau așteptați câțiva dintre colegii de clasă ai lui Doru, la care se adăugau câteva verișoare însoțite obligatoriu de părinții lor. În total, se adunau 15 adolescenți și vreo 10 adulți.
Cum era de așteptat, blaturile de tort nu satisfăcură exigențele Ștefaniei, așa că Marian, revenit după vreo două ore de trafic aglomerat și cozi infernale, fu trimis în Piața Mare la Madam’ Săftica ce avea un butic de dulciuri lângă Pescărie cu mențiunea expresă:
- Spune-i femeii că vii din partea Ștefaniei – doamna cu pardesiul negru ce trece săptămânal pe la ea. O să-ți dea blaturi proaspete. Voi, bărbații, nu vă pricepeți la nimic! încheiase femeia meditativ, dar și foarte tranșant.
Pe drum, Marian se gândea cum să-i spună vânzătoarei așa ceva: „Doamna cu pardesiul negru...” Probabil că sunt peste o sută de cucoane ce intră astfel îmbrăcate în buticul împricinat, iar Madam’ Săftica o să se uite la el ca la urs...
Intrat în piață, Marian se duse drept către magazin, ghidat ce e drept și de mirosul emanat nu foarte discret de către Pescărie.
- Sărut mâna! Vin din partea...
- Ștefaniei, nu-i așa?
- Ddda, de unde știți?
- Păi mi-a dat acum telefon și mi-a zis că e posibil ca bărbatu-său, dacă nu cumva greșește magazinul, să vină la mine!
Marian gândise ceva nu prea ortodox la adresa consoartei sale și primise, la schimb, trofeul ce consta în două blaturi pufoase, suspect de umflate pentru a nu conține o grămadă de adaosuri cancerigene.
- Să ai grijă mamă, cum le duci! Se rup foarte ușor. Coana Săftica nu vinde decât mărfuri de calitate!
- O să am, sărut mâna și mulțumesc din partea Ștefaniei! Precis că o să vă sune ca să vadă dacă am nimerit!
Într-adevăr, nici nu apucase să iasă că telefonul celular al Săfticăi sunase.
- Da, a nimerit! Vrei să ți-l dau? Imediat!
Marian luase telefonul și aflase că se petrecuse ceva îngrozitor: nu mai era zahăr pudră! Toată munca Ștefaniei ar fi fost de prisos dacă el nu lua pulberea prețioasă, neapărat marca Dr. Oetker.
În fine, pe la ora 12, reușise să ajungă acasă.
- Unde ai stat atât, măi omule?
- M-am plimbat dragă, e așa de frumos afară! răspunse el ironic.
- Da, ție îți arde de plimbări mai ales când e ziua copilului!
În camera sa, Doru pregătea muzica pentru petrecere. Știa toate gusturile colegilor că doar nu fusese la un singur chef cu ei. Selecta atent mp3-uri pe calculator și apoi le transforma în CD-uri audio pentru a putea fi ascultate la combina din sufragerie ce avea niște bași pe cinste. Cam obosise, de la ora 8 de când începuse și, mai ales, avea chef de o țigară. Cum părinții nu știau că se apucase de tutun, trebuia să găsească o cale de a ieși puțin afară din casă.
- Mamă, am obosit de când aranjez muzica aia! S-a încins și camera pe lângă creierul meu! Pot să ies puțin afară ca să respir niște aer curat? întrebă șmecherește.
- Nu! Ai făcut curat în camera ta? O să vină verișoarele tale și o să râdă de tine când o să vadă dezastrul acela!
Doru nu insistă, deoarece știa prea bine că maică-sa nu se întorcea din drum niciodată. „Ce naiba, vin și toantele alea?” își spuse în gând, cu năduf, băiatul ce nu știa de invitațiile suplimentare ale mamei. „Parcă ar fi majoratul ei, nu al meu...”
În acest timp, George coborâse în spatele blocului.
Aici ar trebui făcută o precizare: fiecare scară avea două ieșiri – funcționale deopotrivă, iar orice apartament avea ferestre pe ambele părți. Locatarii ce posedau trei camere numeau față a blocului aceea spre care dădeau ferestrele sufrageriilor lor, iar cei de la patru camere, având livingul pe partea opusă, era și normal ca să considere exact invers.
Prin urmare, George înarmat cu un săculeț de cărbuni, niște surcele, puțin gaz, cu grătarul la subțioară și cu tăvițele de mici gata pregătiți se instală pe o fostă peluză de iarbă, aflată acum în stadiul de pământ bătătorit.
Așeză „monstrulețul” negru de supărarea atâtor cohorte de mici ce-și dăduseră, în decursul timpului, duhul pentru nefericirea stăpânului stinsă cu cisterne de bere și aranjă frumos cărbunii și surcelele stropite cu puțin gaz. Aruncă un băț de chibrit aprins și treaba începu să meargă ca pe roate. Focul se înălța ușor, Marian privind atent la cărbunii ce dintr-o clipă în alta trebuiau să se înroșească.
- Ce faci, vecine? se auzi, din spate, o voce.
- Aaa, bună ziua domnule Ochișor!
Era vecinul de la parter, Stelian Ochișor, de vreo 70 de ani, fost milițian, iar actualmente: administratorul blocului...
Se uita la el de pe geamul sufrageriei cu o privire dezaprobatoare.
- Măi Mariane, aici ți-ai găsit să faci mici? Tocmai în fața ferestrei mele? De ce nu te duci alături la Vasilica că doar știi că e plecată!
Vasilica Tomescu locuia tot la parter, alături de nea Ochișor și era, la bază, profesoară de educație fizică. Fiind necăsătorită și la o vârstă când începi să te gândești serios la bătrânețe, căuta de zor un bărbat care să o ia de nevastă. Dăduse cu ceva timp în urmă un anunț la o agenție matrimonială de pe Internet. Declarase că are 25 ani (între noi fie vorba, cu cincisprezece mai puțin decât în realitate) și că este dispusă la orice sacrificii pentru o căsătorie. Primise, relativ repede, un răspuns de la un bărbat de 55 ani din Italia, ce o aștepta deîndată. Îi trimisese chiar și bani pentru drum, astfel că Vasilica plecase repede, fără să mai anunțe pe nimeni, în afara locatarilor de pe scară ce știau totul despre oricine.
Ajunsă într-un sat de pe lângă Milano, Vasilica realizase că individul sărea bine de șaptezeci și că nici prea bogat nu era. Avea în schimb o fermă cu nenumărate vaci ce trebuiau mulse în fiecare dimineață...
- Scuză-mă, nea Ochișor! Am uitat că e plecată, altfel mă duceam acolo. Hai, lasă-mă să îi fac aici și îți aduc și matale vreo zece. Ce zici?
- Eiii, așa mai merge, măi Marinică! făcu cu ochiul în timp ce saliva abundent. Da’ niște bere nu ai?
- Am și bere, lasă că atunci când urc să duc prima porție de mici, îți aduc.
Ochișor închise fereastra și se așeză în pat, la televizor, unde vizionă reluarea emisiunii: „Diferențe între miliția de ieri și poliția de azi”.
- Ei, pe naiba! Ce diferențe să fie? Ce, eu dacă nu mă pensionau ăia la Revoluție, nu puteam din milițian să devin polițian?
Stelian Ochișor fusese șef de post într-o comună apropiată orașului unde locuia acum. Se mândrea cu faptul că „spre deosebire de alții, eu am fost om, măi...”
Dacă vreun amărât era prins la furat, să zicem cartofi, nea Stelică – așa cum îi ziceau sătenii, nu raporta nimic mai departe. Dădea prada pe din două cu hoțul și toată lumea era mulțumită. Mai avusese la un moment dat un coleg, Ion Surdu, ce nu fusese de acord cu metodele sale.
- Măi Surdule, ce te costă dacă te faci că nu auzi nimic din ceea ce este pe aici?
- Nu pot, nea Stelică, dacă văd matrapazlâcurile astea ale matale trebuie să raportez mai departe!
Nu apucase să o facă pentru că fusese detașat la oraș și prins cu noile însărcinări îl lăsase în plata Domnului pe șeful de post. Milițianul nostru își văzuse de treabă până la Revoluție atunci când mai tânărul Surdu se instalase în fruntea reformatorilor fostei Miliții. Își adusese aminte de el și îl trecuse repede și discret în rezervă.
Îi fusese tare greu în primii ani. Atunci când tatăl lui Marian decedase și lăsase vacant postul de administrator, convocase rapid o ședință în care explicase că el, cel care a condus o comună întreagă, este singurul în măsură ca să ducă la îndeplinire o sarcină atât de complexă cum este cea a bunei funcționări a blocului. Fusese ales cu entuziasm de către Sofica Zane, de la etajul al treilea, de profesie mahalagioaică, de Jenel Vasilescu de la „unu” – fost securist, actualmente șef de filială a unui partid de dreapta și de Aristița Vasilescu, fostă croitoreasă funcționând acum numai pe post de secretară a partidului în care soțul său făcea „istorie”. Singurul care se opusese, deoarece alți participanți la adunare nu prea mai fuseseră, era Gigi Stamatescu, pe vremuri inginer agronom în aceeași comună. Avuseseră de câteva ori niște conflicte legate de faptul că depozitele întreprinderii agricole scădeau cu ochii pe fiecare zi ce trecea, iar el, nea Stelică, pe lângă faptul că nu făcea nimic, mai era și capul răutăților. Întâmplarea făcuse ca după ani să locuiască în același bloc de la oraș.
Pe la ora 14, vreo patru duzini de „grăsani”, vămuiți de locatarul de la parter, se odihneau pe masa din bucătăria familiei Popescu.
Între timp, doamna pregătise cele două „tortúri” de ciocolată, respectiv frișcă. Uitase să-i spună lui Marian ca să cumpere niște portocale pentru tort „dar și lui, nu-i trecuse prin cap că un tort nu se face cu aer...” Pusese niște fructe dintr-un compot de ananas, dar cum se grăbise, acestea, din prea mult sirop conținut, înmuiaseră prăjitura care semăna mai mult cu o mămăligă albă...
În sarcina lui Marian căzu aspiratorul. Nu putea înțelege, în ruptul capului, de ce trebuia să dea iarăși prin toată casa cu bâzdâgania zgomotoasă, din moment ce peste câteva ore urmau să intre vreo 25 de perechi de pantofi prăfuiți și ale căror tălpi se vor lustrui cu grijă, până la plecare, pe fiecare centimetru pătrat al covoarelor.
- Ei, voi bărbații... Ar trebui să locuiți numai în cocină! îi aruncase, fără drept de replică, Ștefania.
La ora 20, sosiră primii invitați. Între timp, începuse să plouă torențial după trei săptămâni în care praful ajunsese să-ți intre și în suflet. Marian nu se uita la niciunul dintre colegii lui Doru. Era vrăjit de frumoasele gravuri realizate de tocurile pantofilor atunci când se afundau în covorul „uni” din sufragerie.
În fine, la nouă seara, sosiră ultimii invitați, adică neamurile Ștefaniei – zgomotoase și prea mult pupăcioase.
„Bătrânii” se retraseră în camera băiatului, ce fusese între timp curățată și amenajată, iar tinerii se „apucară de treabă”, în sufragerie, pe ritmuri amestecate de rock, heavy, hip-hop și alte manele...
O bătaie puternică se auzi în ușă după nicio jumătate de oră.
- Vecineee, deschideee!
- Ce s-a întâmplat, domnule Ionescu?
- Ce să se întâmple? La mine nimic nu se întâmplă, la dumneata domnule! Ați înnebunit, ce este cu gălăgia asta?
- Este majoratul fiului meu, doar v-am spus ieri
după-amiază!
- Măi omule, eu n-am știut că o să facă atâta tămbălău!
- Sunt tineri așa cum am fost și noi odată, încercă Marian să-l îmbuneze.
- Poate dumneata ai fost la fel de nebun ca ăștia, eu nu! Pe vremea mea, nu se întâmpla așa!
- Haideți, mai bine nu intrați să ciocniți cu noi un păhăruț de coniac?
- Măi vecine, știi că eu nu prea beau. Rar de tot îmi place să ciocnesc un pahar, dar numai așa la „zile mari”.
- Domnule Ionescu, acum este o astfel de zi! Haideți, vă rog să intrați!
Grigore Ionescu fusese toată viața sa activist de partid. La bază era strungar, dar nu practicase nici măcar o zi. Intrase în UTM, iar apoi în Partid. Plecat de jos, cu origine socială mai mult decât sănătoasă, fusese trimis la „Fani Gheorghiu” unde se desăvârșise ideologic. Ca activist lucrase la propagandă. Răspunsese de învățământ și toată ziua pleca „pe teren” ca să urmărească implementarea în cadrul orelor de clasă a Directivelor Tovarășului. Ceea ce îi plăcuse cel mai mult fusese însă, propaganda vizuală. Când se plimba pe culoarele unei școli și vedea chipul Tovarășului în cele mai felurite ipostaze: de la vizitele pe șantierul Casei Poporului, la admirarea faimoșilor știuleți de porumb legați cu sârmă și culminând cu celebrele compoziții voievodale în care chipurile marilor domnitori gravitau mărunt în jurul „astrului” cel mai iubit, simțea că se realiza deplin în menirea sa...
La Revoluție, huliganii ăia îl dăduseră în șuturi afară din sediul Consiliului Județean și aproape făcuse infarct când văzuse tablourile din instituții sau școli aruncate pe geamuri. Tot ceea ce clădise el timp de vreo două decenii se dusese pe apa sâmbetei din cauza unor nenorociți. Puteau să lase măcar ramele. Cine putea ști dacă într-o bună zi nu ar fi fost iar nevoie de ele?
Grigore se așeză pe scaun lângă Marian și vărul său, prin alianță, Ionică.
- Hai să-ți trăiască, măi Mariene! spuse aruncând profesionist, cu carte de muncă, pe gât, dintr-o înghițitură conținutul paharului.
Marian îi mai turnă încă unul și încă unul...
- Mă scuzi o clipă vecine, spuse el la un moment dat și plecă la un non-stop din apropiere pentru a mai cumpăra o sticlă de coniac.
- Tu știi că eu nu beau, măi băiețaș, îi spuse el lui Marian, proaspăt intrat pe ușă. Dar când îl știu pe Dănuț ăsta al tău de când era mic, nu mai pot! Îmi vine să plâng cum trec anii...
- Doru îl cheamă, nu Dănuț, îngăimă Marian.
- Da, da, tot aia e! Tot îmbătrânim...
După două ore de luptă cu viața și cu paharele, Marian îl luă aproape pe sus și-l duse jos, la etajul unu acolo unde locuia.
Spre dimineață, cheful se stinse ușor, iar oaspeții plecară unul câte unul lăsând în urmă un prăpăd demn de o catastrofă nucleară.
După ce strânseră și spălară toate vasele (Cum să lăsăm casa în halul ăsta? Dacă mâine dimineață vine cineva și vede mizeria asta cruntă? – vă închipuiți cui aparțin aceste vorbe...) se duse la culcare. Era ora 6 și își propuse să doarmă până după-amiază.
Este ora 8. Tanti Sofica, de la etajul al treilea, și-a adus aminte că n-a mai scuturat de mult covoarele.
Bătătorul este exact în fața ferestrei dormitorului lui Marian...