Mai erau două zile până la dublul eveniment din viața familiei Dumitru. Cu „treizeci și ceva” de ani în urmă se născuse doamna Amalia, iar acum urmau să se împlinească fix zece ani de la căsătoria ei cu Florin.
Acesta din urmă avusese ideea ca să-și unească destinele de ziua Amaliei ca o dovadă supremă a iubirii ce-i purta. La vremea aceea, femeia se bucurase ca un copil, sărind în sus de fericire și potopindu-l cu valuri de sărutări.
- Ce mult mă bucur Florine pentru gestul tău! Toată viața voi avea senzația că m-am căsătorit cu tine de când exist pe acest Pământ! îi repeta aproape la fiecare aniversare.
Dragostea dintre ei creștea pe zi ce trece. Dacă în multe familii intervine obișnuința, iubirea transformându-se fie într-o conviețuire bazată pe respect, tandrețe și, eventual, o rememorare continuă a unor amintiri, fie într-o convenție dictată de eternele aspecte materiale, în cazul lor se întâmpla parcă un miracol.
Florin era o sursă continuă de surprize plăcute. Fiind un observator atent, dar și un actor desăvârșit, sesiza, aparent absent, dorințele Amaliei și, atunci când aceasta nu se aștepta, apărea teatral cu împlinirea faptului.
La aniversarea primului an de la căsătorie, îi cumpărase un frumos inel încrustat cu briliante. Se jucase cu ea până la înmânarea cadoului.
- Ce zici Amalia de Mutu - jucătorul ăsta de fotbal?
- Ce să spun Florine? Știi doar cât mă interesează pe mine fotbalul!
- Aaa, nu de asta te întreb. Vroiam să-mi spui ce crezi despre supranumele pe care i l-au dat suporterii.
- Care supranume?
- Briliantul!
- Este tare aiurea!
- Așa mi se pare și mie.
- Ce asemănare au putut ăia să găsească între un briliant și unul care dă picioare într-o minge?
- Ei, probabil pentru că strălucește pe teren.
- Și atunci când îl faultează vreunul și se tăvălește prin noroi tot așa mai strălucește? întrebă oarecum retoric femeia.
- Ai dreptate, dar uite că femeile mor după „briliant”.
- Poate așa o fi, dar eu mai degrabă aș prefera un briliant adevărat decât unul care nu știe altceva decât să lovească o minge! încercă Amalia să închidă subiectul, mirându-se, în același timp, de Florin care insista atât pe un domeniu total neinteresant pentru ea.
- Ei, lasă că și tu ești femeie! Poate într-o zi apare vreun sportiv bine făcut și mă vei părăsi chiar dacă individul va avea IQ-ul exprimat printr-o singură cifră.
- Nu este așa, Florine! Þi-am spus că singurul briliant care mi-ar place ar putea să stea doar aici și nu în inima mea, spuse Amalia întinzându-i mânuța fină.
În acel moment, cu un gest rapid, soțul îi puse pe deget un superb inel încrustat cu briliante.
Amalia rămase pentru câteva secunde mută de uimire. Nu-i venea să creadă ochilor că acea piesă superbă îi împodobea mâna. Florin fu potopit cu sărutări printre lacrimi de fericire.
La a cincea aniversare a căsătoriei, surpriza fusese și mai mare. Locuiau într-un apartament de două camere undeva într-un așa-zis bloc vechi. Treaba asta cu vechimea devenise aproape o obsesie a oricărei persoane ce dorea să-și cumpere o locuință. Blocurile vechi erau cele construite până pe la începutul anilor 1970, iar cele noi după 1980. La trecerea dintre milenii, deja diferența se estompase, iar calitatea celor din urmă lăsa mult de dorit. Camerele erau strâmbe, pereții de BCA împânzeau locuințele, ușile și ferestrele nu se închideau aproape niciodată, iar țevile instalațiilor de multe ori erau din PVC-uri ce, atunci când îți era lumea mai dragă, cedau. În fine, blocurile erau mai noi decât celelalte...
Amalia își dorea de mult o locuință într-un astfel de bloc. Apartamentul actual era în întregime aranjat și Florin parcă nu prea ar fi avut chef să o ia de la început. Era însă dorința soției lui!
Timp de câteva săptămâni îi testase gusturile cu privire la zona din oraș, la mobila nouă care i-ar fi plăcut „așa, dacă într-o bună zi ne-am muta” și toate celelalte ce definesc, în final, o locuință. Cumpărase cu ajutorul unui credit la o bancă noul apartament și nu-i spusese absolut nimic Amaliei. Timp de două luni, pretextase că are mult de lucru la birou și, până seara târziu, amenajase locuința pe gustul soției. Nu avea încredere în „meseriașii” ce invadau piața, așa că absolut totul făcuse cu mâinile sale. În fine, cumpărase mobilă nouă și o aranjase după câteva idei preluate dintr-o cunoscută revistă de amenajări interioare. Într-o seară, îi spusese soției că pleacă într-o delegație pentru două zile.
- Vai, Florine! Știi că îmi este frică să dorm singură!
- Știu, iubirea mea! Nu poți să te duci la mama ta în acest timp?
- Ba da, dar să-mi promiți că nu o să stai nicio oră mai mult! îi replică Amalia știind dinainte răspunsul.
- Cum aș putea să stau departe de tine mai mult decât îmi cere datoria?
A doua zi, o conduse pe Amalia la locuința mamei și plecă în „delegație”. De fapt, fiind sigur pe reacțiile soției, aranjase mutarea. Chemase niște prieteni ca să-l ajute la împachetat, iar după-amiază începuse transportul lucrurilor la noua locuință. În fine, a doua zi, pusese toate hainele, cărțile, obiectele de bucătărie și ceea ce mai umple o casă la noul loc al acestora.
Seara, se înființase, rupt de oboseală, dar fericit la casa mamei Amaliei.
- Am sosit iubito!
Soția îi sărise în brațe plângând de fericire. Niciodată nu fuseseră despărțiți atât timp.
- De-abia aștept să ajungem acasă!
- Și eu, iubito!
Plecaseră cu autoturismul către noua locuință.
- Vai ce obosit ești, Florine! Ai greșit drumul către casă! îi spusese, la un moment dat, Amalia.
- Nu l-am greșit iubito, dar trebuie să trec pe la un coleg ce m-a însoțit în delegație. Þi-am cumpărat un cadou și, din greșeală, l-am pus în bagajele lui, mințise el.
- Ca întotdeauna Florine, ești plin de surprize! îi spusese soția. Pot să urc și eu, că ard de nerăbdare ca să văd ce mi-ai luat?
- Dar bineînțeles, draga mea, cum altfel? replicase încântat bărbatul de pasența care ieșise perfect.
Urcaseră până la etajul 1 și, în timp ce Amalia nu era atentă, el se prefăcuse că apasă butonul soneriei, dar în același timp deschisese ușa cu cheia.
- Nu știu ce se întâmplă, se pare că nu răspund. Or fi plecat de acasă?
Auzind acestea, Amalia se bosumflă puțin, imperceptibil pentru un oarecare, dar nu și pentru Florin.
- Ce este iubito, te-ai supărat?
- Ei, ca să-ți spun drept, de-abia așteptam ca să văd ce mi-ai cumpărat.
- Stai să încerc ușa, poate o fi deschisă!
- Nu, nu! Cum să faci asta? Să dăm așa buzna în casa oamenilor?
- Lasă, nu te impacienta. E colegul meu și îmi este bun prieten. Nu cred că o să se supere.
Apăsase clanța și, ca prin minune pentru Amalia, ușa se deschisese. Intraseră în holul de unde se vedea o mare parte din apartament, iar Amalia exclamase:
- Vai ce frumoasă locuință are prietenul tău!
- Hai să intrăm, poate nu ne-au auzit nici el și nici soția sa. Poftim, o invitase el pe femeie ca să intre în față.
Codindu-se și puțin jenată, Amalia intrase în sufragerie. Pe o pancartă agățată de aplica din tavan, se zărea scris:
„Bine ai venit în noua noastră casă, Amalia!”
Femeia fusese la un pas de a leșina. Încercase ca să scoată un cuvânt, dar gura i se încleștase. Începuse să se plimbe cu repeziciune dintr-o cameră în alta, deschisese toate ușile mobilelor, se trântise în patul enorm din dormitor și începuse să plângă. O clipă, Florin crezuse că a greșit ceva. Poate se supărase că a făcut totul fără știrea ei, poate ar fi vrut ca să fi aranjat ea altfel casa sau cine mai știe ce se putuse întâmpla în mintea ei?
- Florin, visez sau e adevărat? spuse, în sfârșit, după câteva minute.
- Da iubire, este locuința noastră. Îți place?
- E minunat, nu-mi vine să cred! Niciodată n-aș fi visat că o locuință poate arăta astfel! Îți mulțumesc, iubitule!
Anii trecuseră și, iată, se apropia cea de-a zecea aniversare. De data aceasta, Florin era pus într-o dilemă grozavă. Ce ar fi putut să îi ofere drept cadou? Dorea, de data aceasta, ca să vină în fața ei cu ceva simplu, dar curat, pur...
Mai erau deci două zile, iar Florin intrase în panică. Nu avea nici cea mai vagă idee ce ar putea să-i ofere. Seara, privind la televizor, avusese revelația. Urmăreau amândoi un documentar pe Discovery ce prezenta florile rare ale României. Văzuseră „Sângele voinicului” localizată, din ce în ce mai rar, prin Carpații Orientali sau cei Meridionali, „Macul de munte” de pe stâncile din zona alpină a Retezatului, Bucegilor sau Făgărașului, iar la sfârșit, ca o încununare, „Floarea de colț”...
Din rozeta de frunze țâșnea, în același timp provocator, dar și timid, o tulpină scurtă de vreo douăzeci de centimetri la capătul căreia se afla o minunată stea acoperită cu peri catifelați de culoare argintie. Prin părțile locului, i se mai spunea și „floarea reginei”. Fusese declarată monument al naturii, fiind pe cale de dispariție. Floarea nu se mai putea întâlni decât, ocazional, pe piscurile zonelor alpine din Munții Bucegi, Retezat, Ceahlău și încă alți câțiva.
Amalia își adusese aminte cum Florin îi povestise că în adolescență putuse admira o Floare de colț la ea acasă, cățărată pe o stâncă la două mii de metri altitudine pe lângă cabana Caraiman din Bucegi. Fusese un alpinist înveterat, dar de când se căsătorise abandonase ascensiunile alpine. Soția sa era o îndrăgostită a mării, astfel că de zece ani nu mai fusese la munte decât ocazional și se plimbaseră mai mult pe aleile pietruite ale Peleșului sau pe străzile în pantă ale Predealului.
- Ce mi-aș fi dorit să pot atinge și eu o astfel de floare, spusese Amalia la sfârșitul documentarului, rămânând gânditoare și parcă puțin invidioasă pe trecutul lui Florin.
În mintea acestuia, începură să se deruleze cu repeziciune viitoarele acțiuni. Îi va spune soției că pleacă într-o delegație exact de ziua lor, se va duce la munte, iar seara va sosi cu o minunată Floare de colț!
A doua zi, se prefăcu a veni supărat de la servici.
- Amalia, am o veste îngrozitoare pentru noi amândoi!
- Ce s-a întâmplat? spuse femeia așezându-se pe un scaun.
- Tocmai de ziua noastră, directorul general mă trimite într-o delegație la Brașov.
- Cum, o să lipsești toată ziua?
- Nu, o să încerc să mă întorc până seara! O să plec tare de dimineață pentru ca să fiu acolo la prima oră și să mă întorc repede acasă.
- Da iubitule, așa să faci! Am să te aștept!
A doua zi, la ora cinci, se duse la dulapul în care își mai ținea echipamentul de alpinism din tinerețe. Își alese cu grijă toate cele necesare și plecă tiptil pentru a nu fi simțit de Amalia.
Pe la ora opt era deja în Bușteni. Vremea de august își spunea cuvântul. Un vânt năprasnic și niște nori negri planau amenințător deasupra Bucegilor. Telecabina nu funcționa așteptând cuminte potolirea urgiei.
Se decise să o ia pieptiș pe jos. La început, panta era destul de lină, dar anii în care trădase muntele își cereau drepturile. După vreo două ore de urcuș obosi. Se opri pe o stâncă aplatizată și își trase sufletul. Deasupra, norii înghițiseră parcă definitiv vârful muntelui. Știa traseul pe dinafară. Urcase de vreo cinci-șase ori în adolescență, iar locul unde se găsea floarea îi rămăsese întipărit pe vecie în minte. „Dacă n-o mai fi acolo? Dacă vreun turist în atâția ani a smuls-o, a rupt-o pentru el? Ce o să-i duc atunci Amaliei?”
Ajunse la jumătatea drumului. În partea stângă se căsca prăpastia, iar el înainta din ce în ce mai greu. Se ținea de stânci, iar fiecare pas pe care îl făcea era o adevărată izbândă. În fața ochilor nu îi apărea decât Amalia ce ținea în mânuțele ei gingașe o floare aidoma sufletului ei.
În fine, după atâtea ore, o zări... Semeață, pe o stâncă, la vreo zece metri deasupra sa, floarea îl aștepta parcă dintotdeauna...
Cu un ultim efort reuși să ajungă. Se așeză ostenit și începu să o mângâie. În mintea sa începură simultan două procese duale. Pe de o parte, vroia să rupă floarea pentru a o duce Amaliei, iar pe de alta simțea că va produce o mare nedreptate naturii. De ani de zile crescuse acolo fără ca nimeni să îndrăznească a-i pricinui vreun rău, iar el, acum, venise ca să o rupă. Din alt punct de vedere, poate floarea îl așteptase întotdeauna pe el. Dacă rămânea acolo, izolată, neștiută de nimeni, nu ar fi putut bucura privirile nimănui. Și atunci care era scopul existenței ei? Dar oare, nu există atâția oameni ce trăiesc izolați, fără contact social? Ar trebui să-i distrugem precum florile?
Vântul se întețise, transformându-se încet-încet într-o adevărată vijelie. Cu un cuțit, desprinse ușor pământul din care planta își trăgea seva și apoi o puse cu grijă într-o cutie pregătită special pentru acest lucru. Se uită la locul în care se aflase dintotdeauna și care acum va rămâne pe veci pustiu și, cu îndoială în suflet, însoțită în același timp de o mare bucurie, plecă.
Drumul de întoarcere devenise mult mai anevoios. Între timp ceața deasă se instalase înghițind parcă tot. La prima vedere, coborâșul unui munte este mult mai ușor decât ascensiunea. Mușchii încep însă ca să-ți tremure, iar pașii devin mai nesiguri, mai ezitanți. Vântul puternic îl lipea uneori de stânci, iar alteori tindea să-l arunce departe în hăul ce se afla numai la câțiva centimetri de el. Din cauza norilor grei, afară părea că se înserase. Începu să grăbească pașii atât cât era posibil.
Mai avea un singur obstacol de trecut, o săritură de vreun metru de pe o stâncă pe alta, iar apoi totul era o adevărată „plimbare de agrement” pe lângă ceea ce înfruntase. Se uită în jos și nu văzu nimic. Stânca era acolo și îl aștepta. Se desprinse ușor și sări. Piciorul stâng îi alunecă pe piatra umedă din cauza ceții, iar Florin întinse mâinile căutând disperat un sprijin în jur. Nu mai era însă nimic în afara stâncii și a hăului spre care se îndrepta amețitor.
Floarea de colț ieși din cutie și se așeză în crăpătura unei stânci de parcă ar fi fost dintotdeauna acolo.
Cu fața în sus și cu trupul zdrobit, Florin văzu prin ochiul de nori de deasupra sa imaginea Amaliei din ce în ce mai îndepărtată. Cerul lui se stingea însă încetul cu încetul...
Acasă, Amalia se uită la ceas. „Ce s-o fi întâmplat de întârzie atât Florin? Sper că nu s-a întâmplat ceva!” Primul imbold fu ca să-l sune pe celular. Se gândi însă că probabil iubitul ei este prin vreun magazin de unde îi va aduce o mare surpriză. Se gândi la frumoasele cadouri pe care le primise în anii anteriori. Acum era un moment deosebit. I-ar fi plăcut ceva de care să se folosească amândoi, amintindu-le mereu această aniversare. Ce și-ar fi putut dori?
Se uită în jur și avu revelația dorinței: o mașină nouă de spălat...