Cînd intră în oraș inima începu să-i bată mai puternic și palmele să-i alunece pe volan. Opri în fața unui chioșc și cumpără o hartă de la un copil negricios și deșirat ce stătea pe un scaun de plastic și ținea într-o mînă un ziar cu care se apăra de muște iar cu cealaltă mînă își curăța murdăria dintre degetele de la picioare. Copilul se uită lung după ea și apoi la banii din palmă care erau de două ori mai mulți decît ceruse.
Iulia intră în mașină deschise harta și căută strada pe care trebuia să ajungă. Se privi cîteva clipe în oglinda de sus și apoi plecă ținînd harta pe genunchi. Drumul era aproape pustiu. Căldurile din ultimele zile au pîrjolit tare verdele de pe marginea drumurilor și lipsa apei a pus oamenii la umbră sau între pereții adăposturilor.
Din cînd în cînd își ridica ochii spre oglindă și se privea zîmbind. Își pipăi de cîteva ori obrajii care se înfierbîntaseră din cauza emoțiilor și a căldurii.
Se opri în dreptul unei case mici și învelită într-o sălbăticie greu de descris. Parcă nu locuia nimeni acolo. Ori cel ce locuia acolo nu avea nimic de-a face cu felul în care se îngrijește o casă.
Parcă mașina în fața porții și ieși aruncîndu-și ochii încă o dată în oglindă. Trecuseră ceva ani peste chipul ei. Își accepta cu seninătate vîrsta însă nu voia să o arate. Trecuse de cincizeci de ani dar se învelise în misterul femeii fără vîrstă. Punea pe chipul ei un zîmbet de fetiță gata pentru joacă dar imediat vocea ei joasă și calmă aducea un aer de femeie înțeleaptă. Poarta era întredeschisă. O împinse ușor și intră. O pisică mare și neagră se ridică și veni repede să-și frece coada de picioarele ei. Se aplecă, o mîngîie și îi șopti ceva parcă într-o altă limbă.
Se opri în fața ușii, respiră adînc și bătu cu putere.
Așteptă cu o inimă bătută de un ciocan greu. Auzi pași grei, apoi bătrînul îi deschise.
-Nu... Ești reală sau ești fantoma ei?
-Sunt fantoma ei... Ai curaj să vorbești cu mine?
-Nu. Am doar curaj să-ți iau capul în palme și să-l sărut pînă îl desprind de la locul lui…
Iulia izbucni într-un rîs eliberator. Revederea lor după mai bine de zece ani avea să înceapă sub semnul păcii.
-Pot să intru? Mă inviți?
-Nu, te trimit acasă de unde ai venit!
Apoi bătrînul zîmbi și îi făcu semn cu capul să intre. Închise ochii în acel gest scurt ca și cum ar fi trecut pentru o clipă în alt timp, undeva unde femeia aceasta era în brațele lui, era a lui și nimic nu ar fi luat-o de acolo. Clipi apoi intermitent și-și luă cu o mînă ochelarii ca și cum ar fi vrut să scurteze distanța dintre ei.
-Urmează-mă... Și se întoarse ușor tîrîndu-și un picior în niște papuci descîlciați făcîndu-l să arate asemenea unui uriaș.
-De ce șchiopătezi?
-Anul trecut a dat unul peste mine cu mașina și mi-a rupt piciorul. Acum sunt mai bine. N-am putut umbla luni de zile. Mi-a zdrobit mușchii și mi i-a împrăștiat pe drum, m-a cusut un doctor mare. Mă bucur că ești aici... Nu pot să cred...
Abia acum Iulia îl văzu cum tremura din toate încheieturile și nu-și putea stăpîni emoția.
-O să-ți masez piciorul, o să-ți masez mușchii, o să te simți mai bine... Știi că degetele mele fac minuni, încercă ea să refacă o punte pierdută cu ani mulți în urmă.
-Alt mușchi ar trebui să-mi maseze degetele tale...
Iulia izbucni în rîs din nou:
-Mă bucur că ești același, nu te-ai schimbat nicio idee, lupule!
Intrară într-o bibliotecă mică, dar foarte organizată. Un birou ocupa jumătate din încăpere și era plin cu manuscrise alături de un calculator învechit și zgomotos.
Iulia se așeză pe un fotoliu și Leo se îndreptă spre mașina de cafea.
-Am niște cafea rece... vrei să pun de alta?
-Nu, rece e bine...
Îi turnă cu grijă într-un pahar mic cîteva degete de cafea și-i întinse paharul cu graba celui care abia așteaptă să afle ce se petrece dincolo de părul acela roșcat și zburlit de drumul lung pe care-l străbătuse...
-Și tu... Apoi trase de un fotoliu și se așeză atît de aproape că picioarele lui îi atingeau picioarele ei acoperite cu o rochie ușoară și care se ridicase deasupra genunchilor.
-Și eu... S-a dus acum un an...
-Și ce ți-a trebuit atîta timp să ajungi la mine? Își aruncă el marja normală de reproșuri cu care își începeau de obicei discuțiile în anii cei mai buni.
-Contrar obiceiurilor mele de data aceasta am vrut să știu că asta e cea mai mare dorință a mea, am vrut să fiu sigură că nu…
-Ai vrut să fii la naiba! Eu muream aici și ea stătea pe gînduri! Ce ai tu în cap, femeie?
Cu ani în urmă la aceeași replică Iulia s-ar fi repezit cu un țipăt și cu reproșuri începînd aceeași teorie asupra respectului pentru ea și asupra felului în care o tratează. De data aceasta ea se ridică puse paharul pe o măsuță, se apropie de fotoliul lui își așeză mîinile pe umerii lui și se aplecă să-l sărute. El se retrase pentru o clipă. Voia să vadă încă o dată ce se ascunde în ochii aceia verzi, scăldați în lacrimi. Își ridică mîinile grele o trase și o ghemui în brațele lui. Stătură așa o vreme apoi începură să se sărute amestecîndu-și lacrimile și emoția revederii.
Va urma