Totul se intampla pe suprafete mobile: gandurile noastre, visele, actiunile, intreaga viata. O fata a zarului pe care cadem de pe o alta platforma a esafodajului nostru.

Imi aduc atat de bine aminte de ziua aceea de joi. Ma intorceam de la piata cu multe plase galbene pe care scria “ Multumin ca v-am pacalit!”, ce idioti cu tiparul lor cu tot, auzi -“multumin”, ma rog, era o gluma noua la moda in piata Obor, unde baietii mai tuciurii preluasera de mult controlul tarabelor. Ajung in fata casei mele. Am uitat sa va spun ca am o casuta cu gard verde, curtea e plina de ronduri cu flori si alei frumos trasate, iar gazonul de care sunt atat de mandru, se intande pana in spate la chioscul de lemn. De fapt, toate aceste le-am avut sau mai bine zis, am crezut ca le am.

Dar mai bine sa va povestesc ce s-a intamplat.

Cum ziceam, am ajuns in fata casei mele si am rams incremenit, priveam naucit in timp ce bratele imi atarnau lungite de greutatea plaselor care se incapatanau sa se agate de palme. Din frumoasa mea casuta nu mai ramasese decat gardul verde si usa de la intrare, o recunosteam dupa potcoava prinsa deasupra tocului. O usa stand in picioare singura, ca un totem prins intr-o rama. Voi ce ati fi facut in atare situatie? Probabil ca 99,99% dintre voi ati fi deschis usa imediat (asta la trezirea din lesin, desigur...). Pentru mine nu a fost atat de simplu. Ma numaram printre cei 0.01% care ezita.

Dupa aproape un sfert de ora in care mintea mea refuza sa lucreze, am impins timid cu piciorul portita de la gard si m-am indreptat spre usa in varful picioarelor. Asa am simti ca este mai bine sa ma deplasez.
Probabil ca ofeream un spectacol caraghios, pentru ca am surprins cu coada ochiului privirea stupefiata a baiatului cu ziare din coltul strazii. Cred si eu, sa vezi un grasan de 120 de kilograme cu sase plase in maini, care merge pe varfuri ca o balerina in propria sa curte, este o imagine comica. Numai ca mie nu prea imi ardea de ras. Imi ardea in pupile cadrul de lemn cu clanta de alama care ma atragea ca hipnotizat. Lac de sudoare, ajung in sfarsit la usa si asez cu emotie plasele chiar in fata, ca un paravan intre mine si lumea stranie ce se putea ascunde in spatele ei. Tensiunea momentului imi arunca in timpane bubuiturile pulsului meu care o luase razna. Incerc sa ma calmez si respir adanc, fie ce-o fi, deschid hotarat usa si surpriza! In fata mea se afla cel mai stupid lucru la care ma puteam gandi, o fereastra.

Da, o fereastra cu jaluzele negre, coborate si bineinteles ca montate pe cealalta parte. Credeti ca se vedea ceva prin ea... Bineinteles ca nu, desi m-am chinuit turtindu-mi nasul de geam in toate pozitiile posibile. Totusi incercarile mele nu au fost lipsite de rezultat. Fereastra era intredeschisa, iar efortul meu nazal lasase pe sticla un desen ciudat din dungi de grasime ce semanau cu imaginea lui Leonardo. Ce forte misterioase au creionat din sebum un chip atat de cunoscut, ma intrebam un pic speriat. Iubitul Leonardo (nu Da Vinci!), ciobanescul meu german care disparuse cu casa cu tot. In mod curios lucrul asta m-a linistit un pic si mi-a dat curaj. Imping ferestra si ma trezesc dincolo de ea intr-un peisaj suprarealist, un camp imens cu iarba indigio in mijlocul caruia se afla la un cal rosu, un tip barbos cu palarie care semana cu unul din ZZ Top, iar linga ei un stejar complet desfrunzit dar care radia un albastu neon. Cerul era verde. De sus cadeau mici baloane de sapun care in contact cu solul se transformau in iarba. Din tot peisajul acesta lipsea soarele, lumina vedea pur si simplu de pretutindeni, mai mult simtita decat perceputa vizual. Imi revin brusc din contemplatie si ma intorc pe calcaie ingrijorat, rasuflu usurat, ferestra era inca acolo, doar ca acum o priveam de pe cealalta parte. Ma duc la ea sa verific iesirea, functiona. Mi se facuse sete si m-am aplecat si am luat o sticla de apa minerala din plasele lasate la intrare. Din fericire lichidul se pastrase inca rece, desfac dopul si ma ud din cap pana in picioare, agitasem prea tare sticla pe drum.

Am inceput sa rad in hohote, era o descarcare nervoasa dureroasa dar placuta, as fi continuat asa inca mult timp daca nu mi-ar fi atras atentia un fenomen ce se petrecea la picioarele mele. Sub mica balta de apa minerala iarba indigo disparuse si scosese la iveala un colt din covorul meu persan din sufragerie. Ingrozit am inceput sa gandesc cu rapiditate, nu cumva ma aflu intr-un plan paralel ca un tabou pictat si suprapus vietii mele de o minte bolnava. Incep sa stropes cu furie pe jos si incet, incet, scot la iveala fotoliul bej, masuta de cafea si jumatate din biblioteca. Sunt toate aici, nu-mi ramane decat sa fac rost de suficienta apa deoarece sticla din mana este deja goala.

Aproape nebun de fericire ma reped afara si caut disperat un furtun cu apa, aveam intotdeauna cel putin doua in curte, unul il foloseam la flori si celalalt pentru spalat masina. Apuc din fuga capatul celui cu presiune, cu un sut precis deschid robinetul de linga scara si ma bulucesc ca un pompier incepator , directionand cu greu jetul lichid spre usa-fereastra. Ma apropii anevoie si ma opresc in fata stupefiat. Din usa tipa la mine indignata, vecina mea de alaturi care, uda leoarca si cu bigudiurile pleostite pe cap ca niste sarmale invechite, ma injura de mama focului pentru ca i-am inundat livingul si jumatate din bucatarie...

Din torentul de vorbe amestecat cu cel de apa, printre trimiterile la mama, sfinti si alte rubedenii, am deslusit si sfatul de a merge la psihiatru daca am obiceiuri asa barbare. Nici nu mai stiu cand am inchis robinetul, mi-am luat plasele si am disparut din curtea aceea. Imi amintesc ca eram pe strada, si la cincisprezece pasi se vedea casa mea, intreaga. M-am ciupit de obraz, nu visasem, dovada statea pe veranda si inca ma boscorodea infuriata cu bigudiurile agitandu-se amenintator ca niste rachete aer-sol, iar plasele din mainile mele erau ude. Povestea fusese cat se poate de reala. Nu stiam ce sa mai cred. Cel mai bun lucru pe care il poti face in asemenea situatie este sa-ti continui drumul initial de acolo de unde s-a rupt firul.

Asadar iata-ma ajuns in fata proprietatii mele imobiliare. Sunt circumspect si verific cu atantie toate detaliile, gardul verde, numarul, perdelele crem, chiar si potcoava e la locul ei deasupra intrarii. Mai mult, din spatele casei se aud glasurile jucause ale coelor doi baieti ai mei. De data asta sunt foarte sigur unde ma aflu, asa ca intru fara griji in casa. Numai ca vedeti voi, lucrurile nu sunt intotdeauna ceea ce par a fi. Pasul acela peste prag m-a aruncat intr-un sant de circa doi metri adincime, va intrebati poate ce cauta un sant in holul de la intrare. Credeti ca eu nu ma intrebam la fel in timp ce imi masam glezna dreapta scrintita de caderea fortata . Ce interesant, un corp omenesc este primul care respecta gravitatia inaintea unei sacose cu cartofi care ii aterizeaza in cap. Pe pariu ca domnul Newton nu a mers niciodata la piata, altfel ar fi stiut asta. N-am avut prea mult timp de reflectat la noua problema de fizica pentru ca la marginea santului a aparut o casca portocalie, sub ea o fata ciupita de varsat, continuata de o salopeta albasta de santierist ma chestiona curios:

- Dom’le Piscupescu, ati patit ceva?!?
- Nu, e ok, ii raspund, dar m’neata ce cauti la mine in casa? In timpul asta reusesc sa ma salt afara.
- Suntem arheologi, vedeti dumneavoastra, in timp ce se sapa la racordul pentru canalizare, baietii au descoperit un vestigiu istoric foarte important, o nava feniciana aproape intacta.

Imi aduceam vag aminte ca sapasera ieri aia de la canal in curte insa intre gardul meu si al vecinului.

- Bine, hai ca incep sa inteleg, insa ce dracu’ sa caute o nava feniciana in mijlocul Bucurestiului, si taman la mine sub casa, poti sa-mi explici?!

Tipul se uita la mine sasiu prin toate gaurile din fata lui ciupita si dadu din umeri.

- Nu stim, asta incercam sa intelegem si noi, tocmai de aceea facem sapaturi.

Ii intorc spatele si ma plec nervos in bucatarie unde nevasta-mea gatea cu castile pe urechi, poate de aceea nu ma auzise cand am cazut in sant. Ma gandeam sa-i fac o scena ca a acceptat mizeria asta cu arheeologia, dar cand o vad atat de frumoasa, arata la fel ca atunci cand ne-am cunoscut, ma razgandesc si o imbratisez tandru pe la spate. Sotia mea isi rasuceste capul imi zambeste si isi continua treaba. Cum stateam aproape lipiti, simt un miros stain care imi atrage atentia, pielea ei avea un iz de cauciuc. Foarte neobisnuit pentru ea care, de obicei mirosea a parfum L’Eau D’Issey .

Ii dau usor la o parte parul de pe ceafa si paralizez de uluire...