Nu filmăm să ne-amuzăm!



În afară de fotbal, politică și omlete, toată lumea se pricepe la filmat de ocazie și făcut poze. În realitate, de ani de zile n-am mai mîncat o omletă acătării. Cît privește producțiile audio-vizuale ale omului simplu, în special cele de drumeție și vacanță, impresia generală variază de la stînjeneală la perplexitate jenată. Nu știi exact ce-a vrut respectivul să pozeze sau să filmeze. De obicei, explicațiile abundă: era ceață, soarele bătea de unde nu trebuia, iar geamul autocarului se afla acolo unde n-ar fi trebuit să fie. Adîncimea spațiului, eclerajul și contre jour-ul sînt noțiuni abstracte, de dînșii inventate, care par să-i privească doar pe profesioniști. Niciodată pe cineaștii de ocazie – pentru ei, legile firii se suspendă.

Într-o noapte, prin centrul Bulgariei, în drum spre Stambul, într-un autocar înecat în somn și beznă, am zărit un blitz curajos, care a străfulgerat interiorul mașinii. Cineva dorea să fotografieze, le trei dimineața, prin geamurile autobuzului, peisajul înconjurător, mai exact luminile unei stațiuni îndepărtate, cufundată în noapte!? I-am promis respectivului că, dacă în poza developată se va vedea mai mult decît ceafa șoferului și parbrizul “înflorit” de flash-ul aparatului, mă ofer să mănînc și fotografia, și camera “ultra-performantă”. În realitate, un aparat rudimentar, fără reglaje, căruia nemții îi spun, pe drept, “idioten-camera”!

Pînă nu demult îmi doream ca, o dată și-odată, să ajung să vizitez Brazilia. Mi se părea o culme a exotismului. Însă, de curînd, am văzut o casetă filmată acolo, “cum se poate”. Pare a fi o țară bîntuită de cutremure – așa de tare se bîțîia imaginea. Și parcă prea tot timpul îți bate soarele-n ochi. O asemenea o filmare poate pune chiar și o țară de talia Braziliei într-o lumină bizară, defavorabilă.

Bolile – deloc profesionale – ale cineastului de ocazie sînt puține, dar fixe. În primul rînd, ușurința și rapiditatea cu care întoarce capul, cu camera la ochi cu tot, ca și cum ar arunca cu privirea. Cînd filmează de la înălțime, acu zici că se prăbușește în prăpastie. Vrea ca filmul să înregistreze “at glance” ceea ce creierul lui, aflat tot în concediu, percepe dintr-o ocheadă. Soarele apare des în filmările de familie ale amatorilor: e acel punct foarte-foarte luminos, din cauza căruia, fir-ar al naibii, nu se mai distinge mare lucru. Dar, cum a precizat autorul imaginii și va mai preciza și în fața altor rude dispuse să vadă “caseta aia din Antalya”: era ceață! Sau era prea ziuă. De-aici reiese o altă hibă a tehnologiei digitale de buzunar, aflată la îndemîna oricui, contra unei sume variind între 15 și 20 milioane de lei vechi: uneori e prea noapte. Prin urmare, cînd pe ecran nu se vede o ceață foarte albă, se vede o ceață neagră.

Neajunsurile de mai sus sînt lejer surmontate atunci cînd cameramanul de circumstanță transfochează. Adică, pentru necunoscători, cînd se apropie imaginea, cînd se îndepărtează. Da’ repede de tot, dacă se poate! A zărit el acolo, departe, un punct minuscul și vrea să vadă ce-i. Azi îl vedem și nu e! Transfochează: se dovedește a fi abțibildul cu “Nu fumați!” , de pe parbrizul autobuzului. Dar, în spatele lui, ce-o fi oare?... Mulți ar crede că nimic dar el, artistul cineclubului, știe: e noaptea plină de-ntuneric a concediului în străinătate.