Clara nu mai era cine fusese. Așa cum nimeni și nimic nu este defiitiv. S-a schimbat al naibi de mult și nici măcar nu știe dacă-i place în pielea ei actuală. Și-a dorit tot timpul să fie altceva, să fie unică, specială, perfectă. Visa nopți întregi la clipele în care uitându-se în oglindă s-ar fi îndrăgostit de imaginea ei. La momentul în care ar fi dansat goală prin casă în așteptarea poveștii. Era convinsă că povestea nu putea să înceapă fără acel cadru ideal, de perfecțiune, de minunăție. Și povestea ar fi venit cu siguranță pentru că minunile atrag minuni. Nu se putea uita în oglindă fără să înceapă să plângă. Și nu pentru că nu era frumoasă, era, ci pentru că nu era cea mai frumoasă femeie din lume, pentru că întotdeauna era alta care o întrecea. Fie avea sâni mai frumoși, mai apetisanți, mai bogați, fie ochii aveau o nuanță mai misterioaă, fie buzele se arcuiau mai senzual iar nasul era mai obraznic. Și părul , ah părul era mai bogat, mai rebel, mai special al altora. Ce să mai vorbim de talie, de picioare, de mânuțe. E clar că va fi nefericită toată viața și că nu va avea șansa să se împlinească în poveste. Pentru că Alesul ar fi găsit înainte una dintre acele minunății ale naturii care erau sortite s-o complexeze pe veci.
Din acest motiv a învățat să mintă. Mințea continuu. Viața ei devenise o miciună în care începuse să creadă și ea. Pentru că mințea că e veselă, mințea că e împlinită, că e fericită, că are tot ce-și dorește. Și mai ales mințea că e frumoasă. Și culmea e că erau mulți cei mințiți.
Se întreba adesea oare cum acceptă oamenii atât de ușor să se lase mințiți. Ajunsese să nu mai facă eforturi în minciună. Venea de la sine. Cu naturalețe. Toți cei mințiți erau atrași ca fluturii de lumină. Își spunea că probabil, minciuna cuprinde ceva magic care atrage, hipnotizează. Pentru că altfel nu putea înțelege cum acei misterioși și intangibili frumoși roiau numai în jurul ei.
Era clar. Trebuia să facă ceva. Să se schimbe. Să se pregătească pentru poveste.
A mințit din nou când a cerut bani pentru supraviețuire. Avea suficienți. Avea nevoie de bani pentru a se schimba, pentru a se opera, pentru a lua de la toate acele femei tot ce aveau ele mai de preț. Și a le folosi în marea provocare.
A găsit chirurgul care i-a accept toate pretențile. Greu l-a găsit.
A găsit și averea de care avea nevoie, de la unul dintre cei mințiți continuu, și fără speranță.
A făcut-o. Fără nici o spaimă. Cu cel mai adânc zâmbet.
Acum stă între bandaje și fire, între tuburi și alifii și așteaptă minunea. Cei mințiți o mai caută din când în când la telefon, dar nu poate vorbi.Și nici nu vrea să vorbească cu ei, pentru că nu știe ce să mai mintă.
Chirurgul râde de câte ori o vede și o încurajează.
Norocul ei că au apărut pe lume scriitorii și romanele care îi alimentează continuu dorul de poveste. Mănâncă volum după volum, râde și plânge. Zboară și se târăște. Știe ce replici va folosi fără să mai fie nevoie să mintă. Va pune tot adevărul din lume în fiecare cuvânt. Va cuceri prin sinceritate. Nu va mai trebui să fie altcineva. Va fii ea însăși. Pentru totdeauna. Și va fi capabilă să se dăruiască definitiv.
A sosit ziua cea mare.
Bandajele au fost zvârlite cât colo.Lumiile aprinse.
Se căuta în disperare o oglindă, mai multe oglinzi, nenumărate oglinzi.
Zâmbea.
Și zâmbetul s-a transformat în hotot de râs, apoi în plâns adânc, sfâșietor, nelumesc. Era așa cum își dorise. Cu ochii Mirunei, cu buzele Ancăi, cu nasul Aidei. Era o păpușă. Numai că ochii chirurgului erau reci. Iar ea nu mai simțea nevoia să mintă pentru a-i îndulcii privirea. Simțea nevoia să fugă din spital, să se ascundă la ea acasă și să-și cumpere oglinzi, multe oglinzi. Oglinzi care să o arate așa cum este. Așa cum merita să fie. A cumpărat oglinzi, a cumpărat lumini... Era mulțumită. Râdea, plăngea, dansa, zbura în același timp.Au trecut zile și nopți. Nopți și zile. Cine mai șie... Numai că povestea nu se născuse pâna atunci și nici nu dădea vre-un semn de naștere. Trebuia să-și cheme prietenii. Să-i uimească., să-i confirme minunea. A dat o petrecere de zile mari. La care a invitat-o și pe Miruna, și pe Anca si pe Aida. Și i-a invitat pe toți acei nenumărați, mințiți. Au venit toți, mai ales pentru că știau că li se pregătește o mare surpriză. Au venit la ora stabilită și sau așezat cuminți pe canapele, pe scaune, pe jos. Dar nu spuneau nimic. Și nu păreau nici muți de uimire. Era o liniște apăsătoare. Iar Clara nu spunea nimic. Pentru că acum I se cuveanea să I se adreseze toată lumea. Pentru că acum putea fi în centrul atenției fără să mintă. Tăcea și zâmbea misterios. Zâmbea cu gura Ancăi, privea cu ochii Mirunei și mișca din frumoul năsuc al Aidei.
Cutremurul s-a produs însă în momentl în care, nu se știe prin ce întâmplare a sosit Alesul. Alesul pe care îl știa numai ea, din cărți, din reviste, de la televizor. Alesul pentru care se pregătise decorul de poveste. Nu știa cum a fost invitat la petrecere. Nici nu visa că minunea se va întâmpla așa de repede.
Și mai mult decât atât. Era cu un buchet de flori minunate. Erau florile ei preferate. Și mirosea a parfumul ei preferat pentru bărbați. Și părea coborât dintr-un catalog de modă după cum era îmbrăcat. Primul lui cuvânt, când a intrat în casă a fost.:Clara!?
- Am ceva pentru Clara.
Clara a zburat spre el.
- Bună, sunt Clara.
Ochii lui au privit-o uimit. Zâmbetul I-a înghețat pe față. Ochii I s-au încruntat. Vocea I s-a gâtuit
-Minți! M inți!, Minți!
A aruncat florile și–a fugit.
Probabil înapoi în revistă, în cărți, la televizor, în cataloage de modă.

Clara nu mai era cine fusese. Oglinda nu a mințit nici o clipă.