Parasi incaperea cu un aer degajat, acelasi de fiecare zi. Nimic nu trada hotararea sa. Nu lua cu el nimic, nici un bagaj, nici un act de identitate. Renuntase cu mult timp in urma la orice identitate, inca de atunci cand intrase in aceasta lume.

Ajunse la gara mai repede decat s-ar fi asteptat. Alese casa de bilete la care coada era cea mai mica. Cumpara toate locurile unei cusete la vagonul de dormit din dorinta de a fi singur, de a medita: ultimele ganduri despre lumea pe care tocmai o parasea. Cale inapoi nu mai exista. Voia doar sa-si ia un ultim "Bun ramas!" de la cei pe care i-a lasat in urma, absorbiti de ritmul monoton al vietii cotidiene, nesesizand absenta lui decat prea tarziu...

Amintirile sale erau acum departe. Trenul se deplasa monoton, la fel de monoton ca viata sa, ca viata oricaruia dintre noi. O privire aruncata pe ferestre n-ar fi remarcat decat peisaje fugare, precum amintirile ce-l inundau. Viata sa de pana atunci nu fusese decat un tren in miscare.

Cunoscuse multi oameni. Nu se deosebeau prea mult intrei ei, diferente minore existau insa, fara a fi suficiente pentru a le da o personalitate. Cineva sustinea ca omul nu poate trai singur. Ar fi ca somnul fara vise: un om care nu viseaza, moare. Poate visul e o eliberare din cosmarul vietii. Pacat insa ca omul se trezeste din vis... Parerea lui, pe care o tinea doar pentru el, ceilalti oricum nu ar fi acceptat-o, era ca Omul traieste cu adevarat doar cand e singur.

Oamenii... Nimic diferit de animale. Dar animale evoluate, transformand instinctele in arta! O alta parerea a lui, si viata nu facuse altceva decat sa i-o confirme. Viata intre oameni e un mers pe sarma si putini au norocul sa ajunga pana la capat.

El renuntase. Ideea ii venise cu mult timp in urma, dar mereu amanase, lasandu-se haituit de legaturile sale cu oamenii, legaturi la care nu avusese inca puterea sa renunte. Facuse totul din datorie: datoria fata de parinti, datoria fata de societate, datoria fata de prieteni... Dar datoria fata de sine insusi unde era? Tacuse, adormita in strafundurile fiintei sale, dar acum renascuse, mai puternic decat ar fi crezut, dandu-i farama de curaj de a se rupe dintre oameni, tocmai pentru a deveni Om...

Da, asta cauta el: sa devina Om! Parasise lumea de pana atunci pentru un loc pe care inca nu-l stia, caci oricum nu asta era important, ci doar acea chemare launtrica irezistibila... Timpul era acum o notiune vaga, isi suspendase cursul firesc din momentul deciziei, fiind o amenintare doar pentru cei pe care ii topise deja in amintiri.

Isi aminti ca dacii trimiteau soli lui Zamolxe doar pe cei mai puri dintre ei, ceilalti fiind datori sa-si implineasca destinul. Poate el nu e altceva decat un sol, dar al cui? Al lui insusi? Nu, nu era un egoist. Nu mai avea dorinte.

Se spune ca un om, inaintea clipei a mortii sale, isi rememoreaza intreaga existenta. Oare tinta calatoriei sa fe moartea? Doar moartea? Caci viata sa de pana atunci i se perindase prin minte: intrand in viata plangand - un semn ca viata nu va fi decat o lunga suferinta -, primii pasi, prima zi de scoala, prima intalnire cu o fata, primul sarut... Curios! Nimic altceva nu conteaza, doar primul exemplu dintr-un sir este relevant. Restul nu sunt decat variante la ceea ce a fost prima data. Mai bune, mai rele... Omul are simtul comparatiei: isi compara intreaga existenta, pas cu pas, cu primul
exemplu.

Simti dintr-o data ca a ajuns la capatul drumului. Cautarile sale vor ajunge in curand la un liman. Trase semnalul de alarma si cobori, indiferent la vacarmul pe care il declansase.

Ceva misterios il atragea spre piscurile ce se profilau la orizont. Paru a recunoaste locurile, dar nu facu nici un efort sa-si aminteasca.

Nu-si lua nici un reper. Teama ca se va rataci nu avea, caci nu se va mai intoarce! Mergea pur si simplu din instinct, spre un punct necunoscut inca. Nu se uita inapoi. Nu exista inapoi, nu exista ieri, nu exista decat el, cel ce mergea, singur.

Trecusera ore poate de la coborarea sa din tren, dar el nu le simti scurgerea. Continua sa mearga. Drumul parea a fi nesfarsit, dar ceva misterios il facea sa simta ca tinta calatoriei sale e aproape, cautarile sale vor lua in curand sfarsit. Se opri brusc. Abia acum privi in jurul sau. Intelese ca a ajuns. Sfinxul! Desi noapte, nu se putea insela. Conturul sau era inconfundabil. Desi recunoasterea lui se baza pe amintiri, amintirile ii erau de-acum neutre. Stia doar ca se afla in fata Sfinxului si atat.

Totul incepu sa se dizolve. Obiectele isi pierdeau conturul, se topeau sub ochii lui, pentru a fi apoi inghitite de ochii Sfinxului. Acum mai existau doar ei doi: el si Sfinxul! Daca aceasta era moartea, era placuta. De ce se teme atunci omul de moarte?

Brusc, simti ca se afunda intr-un vartej. Se invartea in jurul propriului centru de greutate, repede, din ce in ce mai repede. Petale de culori ii imbatau simturile, tot mai amortite.

Rotatia inceta la fel de brusc precum incepuse. Sangele ii bombarda tamplele. Deschise ochii. Primul lucru pe care il remarca fu acela ca Soarele tocmai rasarea din spatele Sfinxului. Se uita apoi la el. Purta niste haine ciudate, un soi de toga alba, larga. Se pipai. Avea barba si parul ii crescuse. Chiar si Sfinxul arata diferit. Daca el paruse a imbatrani, Sfinxul arata mult mai tanar. Parca se intorsese in timp pentru a vedea Sfinxul mai tanar poate cu mii de ani, platind cu doar cativa ani din viata lui. Nu-i parea insa rau.

Privi Sfinxul in ochi. Atunci realiza cine este el de fapt. Isi amintea de viata searbada pe care o parasise, dar isi amintea si de ucenicia sa la Pytagora, pe cand era inca sclav.

Se intoarse cu spatele la Sfinx. Multimea de daci ingenunche atunci in fata sa: "Marire Tie, Zamolxe, caci te-ai intors printre noi!"