CAPITOLUL 1

- Iulia!!!
Glasul lui Victor e mai sonor decât decibelii casetofonului, și acoperă detașat atât vocea lui Mercury, cât și zgomotul mașinii mele de spălat. Mă fac că nu-l aud. Nu e prima oară când încerc această stratagemă : în loc să răspund prompt apelului, îl ignor, doar-doar îmi voi convinge prea comodul soț să se deplaseze către locul în care mă aflu. Ca de obicei însă, figura nu-mi reușește.
- Iulia, vino repede!
Acum nu mă mai pot preface că nu-l aud. Cele șase minute de funcționare ale jucăriei de plastic care, în apartamentul nostru, e ridicată la rang de "mașină de spălat" s-au epuizat și, din încăpățânare, nu pot risca s-o stric, deci o opresc și, plină de clăbuc, apar în ușa livingului. Figura mea încruntată ar putea fi un semn pentru Victor că nu m-a prins în cea mai bună formă de conversație. Dar Victor nu mă vede. E ascuns tot după singurul ziar care intră regulat la noi în casă : "Aviz". Victor pretinde că , din punct de vedere umoristic, e mai tare decât "Urzica", "Șopârla" și "Academia Cațavencu" la un loc, drept pentru care îl cumpără cu regularitate.
- Ai venit, în sfârșit ?! - mă ia în primire, fără să ridice ochii spre statuia udă, înțepenită în prag. Auzi anunț :"Posesor al unui automobil cu finalul numărului de înmatriculare 7777, doresc să iau legătura cu posesorii de autoturisme din provincie, ale cărăor mașini au același număr de înmatriculare, în vederea stabilirii unor legături amicale sau de afaceri. Rog trimiteți acordul la C.P. 37, O.P. 78, București.". Ce zici de asta ?!
- Ce să zic?! Mă gândesc că tipul are simțul umorului, în schimb îi lipsește ceea ce în dulcele limbaj popular s-ar numi o "doagă".
Dau să mă întorc la mult mai utila mea activitate, dar vocea lui Vic continuă netulburată din spatele ziarului.
- Dar Mița ?!
Mița e proaspăta noastră achiziție pe patru roți, care știe să toace bani mult mai repede decât mine și pentru cumpărarea căreia am declanșat un adevărat seism financiar în familie. N-are nici o importanță că e producție '70 și...toamna, și că la noi a ajuns după ce a schimbat vreo patru străpâni și a parcurs peste 200.000 de kilometri. Pentru mine, Mița e echivalentă cu un OZN- o văd din când în când, dar niciodată nu sunt sigură de prezența ei în imediata-mi apropiere și în nici un caz nu mă scutește de drumurile mele cotidiene. În schimb Răzvan și Victor și-au gasit o jucărie comună și n-au reușit, în cele câteva luni de când individa ne păzește - vorba vine! - geamul, să se plictisească de ea. O îngrijesc, o lustruiesc, o mângâie și, când nu mai au nici un șurub de strâns, pur și simplu se urcă în ea și...dispar. Dacă ar depune aceeași râvnă în îngrijirea casei sau măcar a obiectelor personale, aș fi o gospodină cam fără obiect de activitate. Din păcate, grija lor se limitează la Mița. În schimb am scăpat de teroarea cumpărăturilor - băieții mei sunt mereu dornici să plece la piață, chiar numai pentru un kilogram de roșii, la pâine, chiar dacă nu depistează din prima încercare centrul unde se mai găsește pâine feliată...Firește, numai însoțiți de Mița. Totuși, nici aici fericirea mea nu e completă - cumpărăturile care necesită cozi cad, evident, în grija mea. "Măcar atât!" - îmi dau a înțelege din priviri alintații mei băieți.
Într-adevăr, am uitat de Mița. Mița are numărul de înmatriculare din anunț, dar subiectul mă lasă rece, cel puțin atâta timp cât știu că mai am apă caldă fix 38 de minute, și spălatul e departe de a fi terminat. Drept pentru care întorc spatele și dispar printre abur și clăbuci. Victor nu se lasă însă. Aruncă ziarul,își aprinde o țigară și, din ușa băii, mă asistă. Deocamdată tace dar, după cât îl cunosc, n-o să-l țină mult. Îl văd, printre gene, preocupat. Dovadă mai bună că nu a sesizat declicul casetofonului nu am, dar îmi ajunge și asta. Cai verzi pe pereți, cu luatul în serios al anunțurilor abracadabrante din "Aviz" îmi trebuie mie acum!
- Gâză... - face o pauză, preț de un fum de țigară, ca să adâncească efectul vorbelor pe care le și știu. Ce-ar fi să răspundem și noi?!
Dacă i-a intrat în cap ideea asta, gata! Pot să mă dau și peste cap, pot să sau și într-un picior, că nu mai dă înapoi. Și mă mir de la cine a moștenit Răzvan încăpățânarea! Nu-i vorbă, am și eu o contribuție importantă,dar baza Victor e...
- Crezi că prietenii ne lipsesc nouă?! Că despre afaceri... Și, apropo de prieteni : când i-am văzut ultima oară pe Alicia și pe Gogo?! Și sunt doar la o sută și ceva de kilometri de noi...
Alicia și Gogo sunt prietenii noștri din facultate. Practic, formam împreună o familie. Dimineața doar ne întâlneam, doi câte doi, la cursuri. În rest, nu se putea să nu fim văzuți mereu împreună - la cantină, pe terasă, la film, la dans...Când seara, obosiți de vorbărie, întindeam câte o canastă și, în febra jocului, nu băgam de seamă cum trec orele, nu ne mai despărțeam până în zori. Ciupeam o fărâmă de somn ghemuiți care-cum în pătratul nostru căminist... Alte vremuri...
- Când am jucat ultima oară canastă, Vic ?! - mă pomenesc întrebând, parcă fără legătură cu cele spuse înainte. Vic e însă obișnuit cu felul meu de a continua în gând o idee începută cu voce tare, așa că nu se miră de "salt".
- În vacanța lui Răzvan, în primăvară, parcă...- nu e sigur nici el.
Așa e. Ajunși în colțul ăsta de țară am descoperit că lumea e pasionată de alte jocuri (șeptic, poker sau bridge), numai de canastă nu. Greu am gasit parteneri, dar chiar așa, ca cei de gabaritul tandemului Alicia -Gogo n-am dat. Ne-am "stricat mâna", jocul nu mai avea aceeași savoare...Am renunțat. Nici timpul nu mai era același. Parcă, odată cu anii, ne-a...intrat la apă timpul liber. Răzvan e principalul...consumator al acestuia, dar nu e singurul. În facultate nu știam cum să ne învârtim planșele în cei 9 metri pătrați ai camerei de cămin, dar curățenia o făceam rapid, nu aveam cu ce să pierdem o oră. Acum apartamentul mi se pare strâmt doar când nu-mi găsesc seara un colț liniștit, unde să-mi sprijin foaia de hârtie pe care scriu. În rest, parcă ar trebui să fac menajul reședinței Ewingilor, atât de multe mi se par lucrurile de spălat, de călcat, de curățit, de lustruit...
- Iulia, unde ești?! - zâmbește Victor. A văzut că mi-au luat-o gândurile razna, și mă aduce cu picioarele pe pământ.
- La 110. Tocmai luam potul.-îi răspund în aceeași manieră. 110 era numărul camerei noastre. Iar despre ce înseamnă să iei potul, jucătorilor de canastă nu trebuie să le explici, iar afonilor în domeniu - nu merită.
- Revino la clăbuci. Individa bufnește.
"Individa", în acest context, ar putea să fie apa caldă, care are un mod cu totul special de a-și anunța sosirile și plecările : prin icnete, fâsâituri, bufnituri, bolboroseli. Știe fătuca asta de la punctul termic să umble cu instalația, cum știu eu tabla înmulțirii în chinezește. Scris și oral.Iau notă, deci, de semnale, și îmi închei activitatea.
- Nu faci o cafea ? - îndrăznește Victor, după ce mă vede ieșind victorioasă din baia încă aburindă.
- La ora asta - mă încrunt eu, de formă, pentru că exact la o cafea îmi era gândul. Ideal ar fi ca operațiunea de preparare a ei s-o execuți tu. Eu sunt frântă...
Victor mă uimește de-a dreptul. Apare, în ușa livingului, cu ceștile pline, și mirosul licorii se învârtește îmbietor în aer. Va să zică "nu faci o cafea ?" a fost...text. Va să zică Vic ține cu tot dinadinsul să mă convingă în povestea cu anunțul. Nu greșesc.
- Te-ai mai gândit ? - întreabă, într-o doară, Victor după ce-și aprinde o țigară.
- La ce ? La Alicia ? - mă joc eu.
- La anunț. Ce pierdem ?
- Ce câștigăm ? Ia-o și tu metodic. Numărul ăsta de mașină e vechi. Înseamnă că și cei care le au sunt mai în vârstă. Nu spun că nu te poți simți bine între oameni de vârsta a doua, a treia, dar nu trebuie să bați jumătate de țară ca să găsești persoane cumsecade, de aceeași vârstă cu cei despre care vorbim. ..
- Tu te simți bătrână ?!
- Ce-ți veni ?!
- Nimic... Cu toată vârsta noastră, numărul Miței e...bătrân. Poate că...
- Și ce dacă ? Să zicem că dăm peste tineri acolo. Dacă sunt tineri gen familia din blocul vecin ? Ofiterul?! -îl ajut eu. Ce faci ?
Ofițerul nu e mai bătrân decât noi. Soția lui, doctorița, e chiar mai tânară. Cu toate că eu sunt o persoană cu largi disponibilități în materie de conversație, obosesc căutând un subiect care să-i captiveze. Victor măcar nici nu mai încearcă. De Blaga și de Mercury au auzit accidental. Oricum, nu-i pasionează. De copii - prin care, totuși, ne-am cunoscut - au grijă părinții...părinților - oameni tineri și cu putere de muncă, ce vrei! De gospodarie - rețete, prețuri, murături ...oho! cât s-ar mai putea dezbate pe tema asta! - în nici un caz nu se ocupă doamna doctor. Își strică manichiura - motivează. Degeaba îi arăt unghiile mele lungi, care rezistă "intemperiilor" casnice cu stoicism, că tot n-o s-o conving că poate să-ți facă plăcere "pielea" de gospodină. Adevărul este că unghiile le păstrez cu eforturi, cu ulei de in fiert și cu timp pierdut în fiecare seară, dar nu vreau să abdic de la principiul că o femeie trebuie să fie gospodină în propria-i bucătărie, dar acest lucru nu este necesar să se vadă pe stradă.
- Unde ai ajuns ?
Vic e calm. Are un calm care vine din încăpățânarea de a mă convinge. Dacă nu ținea atât la bâzdâcul cu anunțul, de mult și-ar fi pierdut răbdarea să mă suporte cu gâdurile împrăștiate. Nu are rost să mă încăpășânez la rându-mi.
- La unghii- răspund neglijent. Foarte bine, dacă tu vrei, răspunde!
Vic sare, mai-mai să-și răstoarne ceașca de cafea.
- Și așa nu aveam nici un plan pentru concediul ăsta. Poate că...
- Poate că descoperi tu vreo comoară, altfel nu văd cum ne-am putea petrece concediul altfel decât în fața televizorului. Știi cât costă o noapte la hotel?!... Dar o friptură ?! De benzină nici nu te mai întreb...
- Lasă că ne descurcăm noi ! - este Vic optimist. Pus în fața faptului împlinit însă, când necesitatea lui "lasă că ne descurcăm noi" ajunge la timpul prezent, Victor ridică, de obicei, neputincios din umeri. Cunoscând însă tipicul, în timp am învățat însă să îmi iau măsuri de prevedere. Nu e, și Vic, copilul meu răsfățat ?! Deocamdată singurul, pentru că Răzvan și-a...permis să câștige un concurs de informatică și, drept "pedeapsă", a fost expediat pentru două săptămâni în Franța. Ca să-mi consoleze...rămânerea acasă, Răzvan mi-a promis că-mi aduce o mașină de scris. Sunt convinsă că nu are nici o șansă (cu toate că am schimbat o leafă jumătate în franci, nu-i vor ajunge nici de bomboane) dar m-a înduioșat promisiunea.
- Iar ai căzut pe gânduri ?!
- Mă gândeam la Răzvan. Ce-o face el acuma singur, printre străini ?!
- Ce face și acasă. Precocități. Cască ochii și urechile, apoi, când nu te aștepți,...
- Cam așa faci și tu - îmi aduc aminte. Nu te interesează că a căzut guvernul ("lasă că vine altul, nu-i capăt de lume!" ), ți se pare normal să se bată ăștia peste baltă ("dacă-s fraieri!"), te lasă rece când crește, peste noapte, prețul salamului ("mie nu-mi place!"- spui, de parcă hrana unui om s-ar limita la salam), nu te impacientezi când Rîzvan vine acasă cu vânătăi ( "e băiat, nu floare de seră; să se descurce singur")
- Gata?! - e exasperat deja Victor.
- Nu-i gata!- mă ambalez eu. Poți dormi când petrec vecinii, tratând cu seninătate tropăitura care la ei acasă o avea înțeles de sârbă, dar nouă ne zguduie lustrele cinci zile din șapte. În schimb, îți pierzi bunătate de calm , entuziasmându-te copilărește în fața unei...glume. O fi câștigat tipu' ceva crăițari la loz în plic și s-a gândit să facă o farsă...
- Simt c-o să se întâmple ceva, Iulia...Glasul lui Vic a devenit brusc grav, și tonalitatea vocii lui îmi dă frisoane.
- Ceva ?! - repet, așteptând continuarea care nu mai vine. Ceva rău?! - adaug.
- Dacă nu răspundem, da...
- De când ai tu presimțiri, Vic ? - încerc eu s-o dau pe glumă, dar e cert că nu am nimerit tonul cel mai potrivit. Îmi tremură vocea și descopăr nivelul cafelei balansând în ceașca din mână, ca în timpul unui tannngaj.
- Mărturisesc, e prima oară când mi se întâmplă. Tocmai de-aia. Răspundem ?!
- Scrii tu scrisoarea ?- sunt și eu de acord, fără rezerve, de data asta.

* * * * *

N-am așteptat prea mult. La nici o săptămână, șefu mi-a înmânat ceremonios scrisoarea de răspuns în ședința matinală. Dădusem adresa redacției pentru că, din căsuțele poștale aflate la intrarea blocului nostru n-au mai rămas decât niște fierotenii îndoite și ruginite. N-am mai avut răbdare și...am fugit la șantierul lui Vic. La urma urmei, ideea îi aparținea, el trebuia să deschidă scrisoarea. Aveam un sentiment confuz față de povestea asta. Că nu-mi plăcea, era un lucru cert. Că îmi stârnise curiozitatea în cel mai înalt grad, era altceva. Când "dau pe dinafară" cu manifestări de acest gen, bunii mei colegi mă gratulează de obicei cu clasicul "curioșii mor repede". De când am găsit o replică ( "și cei mai puțin curioși mor la fel de repede, dar de plictiseală"), au renunțat. Prea trebuiau s-o audă des...
"A da o fugă" de la redacție la șantier înseamnă, prozaic, așteptarea - niciodată strict definită în timp - a morganaticului autobuz, hurducăituri și înghesuială măcar o jumătate de oră ( și mai mult, dacă e oră de vârf, dacă a avut pe traseu pană, dacă...). Dar astea pot fi considerate nimicuri față de cerbicia tipilor care păzesc poarta glisantă. Oricum, în mai bine de-o oră,Victor și cu mine eram față în față, cu plicul între noi. Ne-am aprins de-odată câte o țigară și, cu sentimentul pe care îl ai pe cea mai înaltă buclă a unui montagne rousse, înainte de cea mai lungă coborâre, am desfăcut plicul. Am citit, tâmplă lângă tâmplă, cele câteva rânduri și privirea pe care am schimbat-o apoi era la fel de uimită și în ochii verzi ai lui Vic, și în cei căprui ai mei.
- Plecăm! - a hotărât Victor, și eu l-am aprobat fără rezerve.


CAPITOLUL 2

Sunt în pantaloni scurți și tălpile desculțe se încing , sprijinite de bordul negru al Miței. Îmi fac vânt - deși îmi dau seama că mișcarea ritmică a mâinii e gratuită : căldura din mașină nu poate fi atenuată de adierea firavă - cu plicul scrisorii primite de la un oarecare Tom R.Manino. În poală, casetofonul îngână ceva care aduce cu muzica lui Iglesias; s-au terminat bateriile și vocea de obicei caldă ca soarele Spaniei îmi zgârie auzul.
- N-ai de gând să-l închizi?! - întreabă, parcă fără să aștepte răspuns, Victor.
Îmi strâng picioarele turcește sub mine , abandonez plicul sub bord și tot de acolo îmi iau încăpătoarea mea poșetă care acum adăpostește, printre altele, și câteva seturi de baterii noi. Mă incomodează grozav afurisita asta de centură de siguranță în toate mișcările, dar Vic e neîndurător : cât timp n-am de gând să stau omenește pe scaun, n-am voie să renunț al ea. E drept, nu înțeleg de ce a sta turcește, sau a sta cu picioarele cocoțate pe bord - singurele poziții comode pentru mine la drum lung cu mașina - nu se încadrează în normativul lui "a sta omenește", dar nu crâcnesc. Chiar în prima noastră plimbare cu Mița, când am ieșit cu ea la o oarecare distanță de oraș, am fost martorii unui accident care m-a înfiorat.Un Oltcit, cu doi pasageri, a încercat o depășire. Șoferul a văzut târziu mașina care venea din sens opus și , disperat, a tras de volan, intrând într-un pom cu toată viteza. Șoferul a avut oasele pieptului sfărâmate de volan, iar partenerul lui - dublă fractură craniană, obținută din impactul cu parbrizul (prin care a trecut) și cu copacul care oprise mașina. Nu aveau centură, în schimb aveau viteză. Am fost martori la întregul accident, și asta m-a impresionat mai mult decât dacă aș fi auzit doar de poveste...
În timp ce schimb bateriile, mă răzgândesc. Renunț la muzică și mai despăturesc o dată scrisoarea lui signor Manino.
"Aveți rezervată camera 2, la cabana Bradul, din Sinaia. Ne vom întâlni în 31 iulie, ora 9,00, în camera de zi a cabanei. Camera vă stă la dispoziție începând cu 30 iulie, ora 9,00. Este imperativ necesar ca, la ora 0,00, în noaptea dintre 30 și 31 iulie, să vă aflați în cabană și să nu o părăsiți până după întâlnirea noastră. Prietenește vă spun că faceți acest lucru doar spre binele vostru. Când ne vom întâlni, vă voi explica totul.
Sincer,
Tom R.Manino"
Azi e 29 iulie.
- De ce am plecat atât de repede, Vic ? E ceva drum până la Sinaia, dar tot ajungeam, dacă plecam mâine dimineață...
Am mai întrebat același lucru de cel puțin zece ori, cam cu aceleași cuvinte, dar Vic e încăpățânat. Ridicarea din umeri e singurul răspuns cu care mă fericește. Ca acum. Un fel de "de-aia", pe mutește. Renunț la curiozitate; oricum, azi e duminică, în afară de Abracadabra și Dallas nu e nimic la televizor, și asfaltul din orașul nostru e fluid la ora asta. Deci, oricum, ar fi fost o zi pierdută. Ridic, la rându-mi, din umeri, îmi aprind o țigară și încep să număr bornele kilometrice. "R.-19 km" - văd pe una, și mă uit întrebător la Vic. Acasă ne hotărâserăm s-o luăm pe Vâlcea-Pitești...Ce Dumnezeu căutăm pe-aici ?
- Vic, nu cumva am greșit drumul ?
- Ar fi culmea!
- Suntem aproape de R. - insist mai departe.
- Normal, dacă într-acolo ne îndreptăm! Nu mi-ai reproșat, de curând, că i-am uitat pe gogoșari ?!
"Gogoșari" era termenul generic sub care ne apelam între noi și chiar numele sub care ne cunoștea măcar un sfert din Regie. Substantivului - la singular sau la plural - i se adăugau variate adjective, funcție de motivul apelului, de locul în care se adresa sau doar de buna (sau proasta) dispoziție a celor în dialog. "Gogoșar murat" era suprema jignire, iar "gogoșărel" - alintarea.
- Tot avem ziua de azi în plus. E un ocol de doar câteva zeci de kilometri ("doar" poate spune numai Victor -comentez în gând) și, într-adevăr, nu i-am mai văzut demult. Era păcat să nu profităm, pentru că drumuri în partea asta de țară nu prea avem.
Victor știe că nu au rost justificările. Eu sunt prima bun-bucuroasă de o escapadă - indiferent dacă e pe malul Dunării sau la capătul lumii, indiferent dacă suntem doar noi doi, noi trei, sau suntem însoțiți de o armată de amici, cunoștințe, cunoștințele amicilor, copii, veri, surori, cunoștințele și amicii lor. Pe Victor îl simt însă acuma încordat, așa că îl las să vorbească. A trecut la povești de șantier, și cred că sunt puține neveste care ascultă asemenea istorisiri povestite de consorții lor, și și mai puține care reacționează cu un calm filozofal în fața lor. Pe mine mă distrează la culme. Victor, când nu e...încrâncenat din vreo pricină - pentru că el nu nu e nervos, sau supărat când nu-i...iese pasiența în vreo treabă; stărilor lui din acele momente li se potrivesc mult mai mult cuvântul "încrâncenare" - are talentul de a povesti cu mult umor întâmplări în esență banale, sau chiar triste.
- Gâză, dar tu mai știi pe unde stau ?!
- Știu adresa, dar unde vine casa... Las', că nu e R. atât de mare încât să nu găsim o stradă! - mă consolez eu optimist.
Probabil că ziua de 29 nu era cea mai norocoasă pentru noi. În piticul R. - "trei case și-un zâmbet", cum l-ar descrie Victor - am reușit să ne rătăcim. Am găsit hotelul unde stătuserăm cu ani în urmă, am găsit piața, primăria - toate, "obiective" vizitate cu prilejul nunții gogoșarilor - dar discreta stradă Movileanu am descoperit-o abia după ce unui tinerel i s-a făcut milă de noi, s-a suit în mașină și ne-a ghidat printr-o serie de străzi înguste și întortocheate."Ați ales calea cea mai ciudată" - avea să ne spună Gogo, seara."Era mult mai simplu : de la principală, a doua la dreapta, apoi la stânga și, după casa verde, o luați pe strada din mijloc...". A fost felul lui de a ne ura bun venit când, venind de la firmă, ne-a găsit Mița parcată în curte și pe noi "parcați" la masa de sub vița de vie, cu Alicia, țigările și berile reci în față. Hotărâserăm de mult să nu plecăm mai departe. Înainte de poveștile despre copiii de la școală și cel de-acasă, înainte de aventura întoarcerii lor în oraș după un stagiu mult mai lung decât și-l imaginaseră la repartizata Cernavodă, înainte de ce-au mai "gogoșerit" în ultima vreme, Alicia ne povestise cu lux de amănunte cum au răspuns unui anunț dintr-un ziar și că mâine pleacă...la Sinaia. Am rămas...muți. Alicia ne văzuse pe noi apărând pe poartă tocmai când dădea un ultim lustru mașinii lor : o Dacie roșie, achiziționată în perioada în care nu ne mai văzuserăm, cu numărul 1-TR- 7777.
- Ce bine că ați venit azi ! Mâine nu ne mai găseați, lipsim vreo două zile, și ne-ar fi părut tare rău. Plecăm la Sinaia!
- În concediu?- întreb. Nu văzusem încă numărul mașinii.
- Nu. Gogo și-a luat niște libere. Eu sunt în activitate, dar nu e un capăt de lume dacă lipsesc două zile acum, în vacanță.
- Atunci ?! Căci și noi tot către Sinaia ne îndreptăm...
- Ați răspuns unui anunț? Pe tine, Iulia, te credeam în stare să te arunci într-o aventură, dar Victor e mult mai...terestru. Cum l-ai convins?
- De fapt, Victor m-a convins pe mine. Nu prea greu, recunosc !
- Mie mi-a trebuit ceva timp ca să obțin rezultatul ăsta. Inițial, Gogo a fost total împotrivă, dar mărturisesc că l-am ...șantajat! - chicotește Alicia, rememorând probabil în minte momentul. Își scoate pentru o clipă ochelarii și ochii i se văd râzând acum altfel decât din spatele lentilelor fumurii. I-am spus că, dacă nu, nu mergem nici la mare, și l-am dat gata! Știi că e mort după valuri și nisip.
- Aventurierul casei Gogo este. Cum de ...? - nu-mi termin eu întrebarea.
- De fapt, a fost o întâmplare. Căutam în "Aviz" un calculator. Mi-a sărit în ochi numărul mașinii. Pentru moment am avut senzația că e vorba de mașina noastră, apoi mi-am zis că...de ce nu?! Nu e prea palpitantă viața în R. Greu mi-a fost cu Gogo, și nici acum nu cred că e convins, în sufletul lui, că facem bine mergând. Ar fi în stare chiar mâine să spună că s-a răzgândit. Cu voi aici și cu același drum în față probabil însă că nu va mai comenta.
În timp ce noi povestim la masa de sub vie, Victor se învârte în jurul mașinii. Niciodată nu e ferm convins că avansul se află în poziția optimă. Îl chem lângă noi și greu se lasă convins să ni se alăture.
- Rămânem până mâine ?
- Rămâneți, normal! Plecăm, doar, împreună. Acuși vine și Gogo, ieșim pe terasă, vedem ce facem...
- Facem și sos copt?! - întreb, pofticioasă. "Sos copt" e o chestie comestibilă, pe care numai la ei am mai mâncat-o. Se face cu roșii, ardei gras și ardei iute, toate coapte și curățate... O minune! Se asortează la pește, la pui, dar poate fi mâncat și cu lingura, pur și simplu. Am încercat și eu acasă rețeta. Am pus toate ingredientele posibile, dar ca sosul minune al Aliciei n-a ieșit. Cred că e vorba și de flacără. Una e cea de la aragazul meu, alta - de la plita pusă pe foc de lemne, în curte...
- Dacă vrei sos, trebuie să dăm o tură prin piață. Nu am decât roșii tari în casă.
Bun-bucuroasă de activitate, sar repede în picioare. Eu nu prea am stare, de felul meu. Nu pot sta prea mult într-un loc. Cred că și de asta am renunțat la catedră. O oră întreagă, în același loc...Moft! La conferințele de presă, unde, de multe ori, se bat câmpii în cel mai grațios mod, se stă și mai mult.
Îl lăsăm deci pe Victor în fața televizorului, dar tolănit pe banca din curte (căci Gogo a găsit modalitatea de a întoarce televizorul funcție de locul în care se află- în casă, sau sub vie) și plecăm vesele. Amândurora ne-au lipsit poveștile și, până la urmă, piața e doar un pretext pentru a fi împreună doar noi două. Știind că plecăm în necunoscut, dar cu oameni cunoscuți și dragi, parcă văd altfel acest drum. Ca o escapadă, de exemplu. Mâine parcă nu mai ridică atâtea semne de întrebare. Totuși, când ne-am îndepărtat suficient de casă, nu mă pot abține și întreb.
- Ce va venit să răspundeți la scrisoare ? Eu cred în continuare că e doar o toană a unui excentric.
- Atunci de ce sunteți în drum spre Sinaia ?!
- Pentru că e prima oară când Vic are - să-i spunem - sentimentul că se întâmplă ceva. Þii minte! Înainte de fiecare examen visam cum va fi a doua zi. Ajunsesem să știu și ce notă voi lua. Vic era exasperat de treaba asta cu "dinainte" și-mi interzisese categoric să vorbesc dimineața despre cum va fi. Se adeverea întotdeauna. Responsabilă cu premonițiile în familie deci sunt eu!
- Cine a găsit, a ales, a dorit mașina ?
- Vic, evident. Eu n-am nici carnet, nici veleități de conducător auto. Am nevoie, eventual, de mașină doar în timpul serviciului, și atunci o iau pe cea de la ziar. Cu șofer cu tot. Vic a insistat, din cauza navetei lui și a orelor imposibile la care e chemat la lucru. Nu înțeleg cum o centrală poate să se strice exact când e acțiunea mai palpitantă în unicul film interesant al săptămânii sau când tocmai ne pregătim să plecăm la iarbă verde. Exact atunci sună telefonul. Vic bombăne neîntrerupt în timp ce se îmbracă, dar se echipează cu maxim de viteză. Cu mașina în fața blocului, îi e și lui mai ușor.
Alicia așteaptă răbdătoare să-mi termin divagațiile și își continuă netulburată ideea.
- Mașina eu am ales-o. Sau m-a ales ea pe mine. Făcusem un proiect destul de greu pentru cineva, și banii de acolo au picat pe nepusă-masă. Tocmai atunci un elev de-al meu de la seral s-a găsit să-și vândă mașina la un preț foarte mic. Întâi am făcut actele, și abia apoi școala de șoferi. Și acum, deși Gogo are carnet cam din aceeași perioadă cu mine, eu o conduc cel mai mult. Se cheamă, deci, că e mai mult mașina mea. Am trimis scrisoarea de răspuns înainte de a-l convinge definitiv pe Gogo. De ce ?! - citește ea întrebarea din ochii mei. Pentru că în prima noapte după ce am citit anunțul am visat ceva. Se făcea că o stea venea spre mine. . Dacă la început senzația era plăcută, cu cât se apropia mai mult, steaua devenea tot mai amenințătoare. A fost primul vis pe care l-am ținut minte, în viața mea. Știu, de obicei, că visez, dar dimineața amintirea e mereu confuză. În schimb și acum, dacă rememorez visul ăsta, mă înfior. Nu știu ce poate fi, dar sunt convinsă că suntem chemați acolo ca să fim apărați, nu...
- Deci mergem?! - întreb retoric.
- Te mai îndoiești?! Eu sunt în stare să iau mașina și să plec singură. Deși sunt convinsă că cel puțin Victor va fi cu mine. Dacă a insistat atât, înseamnă că a avut și el vreun semn...
Cumpărăm repede cele necesare și ne grăbim către casă. Puiul trebuie decongelat, și nici nu ne venise ideea să-l rugăm pe Victor să facă focul.
- Ai văzut steaua ? - îl întreb șoptit, lângă ureche, când mă strânge în brațe de bun venit.
Vic înclină încet din cap înainte de a mă săruta lung...