CAPITOLUL 3

Suntem de câteva ore bune în jurul mesei, învârtind cărțile. La venire am fost întâmpinați de o băbuță simpatică, cu zâmbet pe buze, dar tristețe în priviri. Ne-a condus în tăcere în camere, ne-a servit masa de seară și, tot în tăcere, a făcut gestul de a încuia, sub privirile noastre, ușa de la intrare. Am înțeles - ieșirea strict interzisă! Nu am reușit să-i smulgem nici un sunet, darămite explicații amănunțite despre cel care ne invitase acolo, așa cum speram. Ne-am consolat cu o partidă de canastă, în așteptarea dimineții. Acum băieții pierd constant și spiritele - la fel ca altă dată - se încing pătimaș. Adevărul e că reguli mai...sălbatice pentru jocul de canastă n-am văzut aplicându-se nicăieri în afară de grupul nostru. Pachete care se rup cu etalarea în mână, schimbarea cărților din mână de câteva ori în timpul unei runde, mai degrabă cu grija de a nu-i da adversarului șanse, decât de a rupe pachetul... Băieții - ca pe vremuri - au pierdut la un moment dat ritmul, s-au enervat și, tot mai neatenți, au pierdut puncte după puncte. M-ar fi bufnit râsul, în condiții normale. Adică, de simplu spectator, responsabil și adult. Canasta însă deștepta în noi teribilismul studenției. Oricum, câți pot crede că doi prieteni pot ajunge "la cuțite" pentru câteva ceasuri din cauza unui valet; a ultimului valet din joc, dat atunci când și cui nu trebuia. În condițiile date însă singura reacție decentă ar fi încheierea - cu o mină serioasă - a jocului. Dar o astfel de manevră i-ar fi întărâtat și mai mult. Și-atunci, ca și cu ani în urmă, Aliciei îi revine rolul de a opri cearta fără a avea aerul că vrea s-o facă cu tot dinadinsul.
- Mi-i poftă de-un ceai. Am înțepenit stând pe scaun atâtea ore...
Și, cu gesturi firești, se ridică lent, cotrobăie prin geanta ei de voiaj și scoate termoplonjonul, pliculețele de ceai, ibricul, paharele, borcanul cu zahăr. Cunoscând-o, știu că în aceeași încăpătoare geantă se mai găsesc plicuri cu supă instant, cafea, cacao, lapte condensat și multe altele de același fel. După cât e de subțire, ai avea senzația că numai cu așa ceva se hrănește. De fapt, îi plac mâncărurile bune, suculente, și le devorează cu poftă. Nu mănâncă însă orice, ci numai ce-i place. Dacă nu are, preferă ceaiul, laptele, cafeaua...(Iar divaghez, dar nu mă pot abține. Cei care mă cunosc suficient de bine îmi pot urmări logoreea, dar sunt, într-adevăr, o problemă pentru cei care mă ascultă pentru prima oară.)
Cărțile împrăștiate pe masă sting și conflictul. Își vor aminti și mai târziu de asta, cu siguranță, câteva vorbe înțepate vor mai schimba și mâine, dar acum gata! Jocul s-a spart. Nu-mi pare rău. Nu credeam că băieților le mai clocotește sângele în vine în același ritm ca acum zece ani... Poate că bărbații nu pierd niciodată sentimentul războinic - chiar dacă, sub papucul nevestei ( cum ar zice Victor) și-l mai atenuează. Cele câteva ore ne-au dus însă cu ani în urmă, în cămăruța noastră de cămin, unde orice manevră a cuiva (când eram mai mult de două persoane în încăpere; și, în afară de timpul când eram la cursuri, cam tot timpul eram mai multe) implica permutarea locurilor tuturor. Văd în ochii lor nostalgia, repede reprimată. Timpul trece...
Alicia a început să frunzărească cele câteva ziare pe care le luasem de pe drum, iar băieții au trecut la distribuția posturilor pentru cea mai grozavă echipă națională. De fotbal, se-nțelege! Vor mai bate apa-n piuă măcar jumătate de ceas. Îmi aprind o țigară și ies pe balcon. E o ceață incredibil de deasă. Nu se vede nimic în jur. Doar câteva luminițe depărtate. Foarte depărtate. Parcă am fi pe un alt tărâm.... Niciodată nu mi-a plăcut ceața. mă însingurează prea tare. Parcă mă desparte, palpabil, chiar de ființa mea. Vâscoasă, îmi intră în urechi, în nas, în gură, în ochi. Mai ales în ochi. Trag un fum lung și-mi ridic ochii spre cer, în speranța unei iluminări. Și, chiar de-asupra mea, descopăr o stea. E mult mai mare decât ceea ce știu eu că există, în mod obișnuit, pe cer, dar nu pot fi sigură de această apreciere. Mai ales noaptea, când sunt afară, am grijă mai degrabă pe unde calc, că sunt o împiedicată eu și-n timpul zilei, darămite...
Steaua... E ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc. Mă trezesc în pat, cu un Victor îngrijorat aplecat de-asupra mea. Încet, mă obișnuiesc cu zgomotele din cameră. Alicia îmi întinde un pahar cu un lichid incolor. Beau cu nădejde și mă strâmb automat - e o combinație de apă cu lămâie ( mai mult a doua), fără zahăr. Înghițitura luată mă aduce însă...în firea mea. Mă ridic în capul oaselor și aștept - tot eu! - explicații.
- Ce-ți veni, soro, să leșini ?! - mă ia la rost Gogo. Și în ultima vacanță pe munte tot tu ne-ai făcut felul! ( Îmi amintește de vacanța în care, gravidă cu Răzvan, i-am obligat să jucăm canastă numai afară, ca să nu simt mirosul de tutun, i-am dus numai pe terase, din același motiv, și le-am stabilit meniul și orele de masă funcție de poftele mele. Noroc că era vară!) Doar n-oi fi..?!
Victor se întoarce crunt către el. Fără să vrea, Gogo a atins un domeniu sensibil. Și Victor, și Răzvan își doresc unul - încă un copil, celălalt - o ...frățioară. Este însă un lux pe care nu mi-l mai pot permite, din dezbătute și răzbătute aprofundate motive- diferența dintre copii ar fi prea mare, eu am sărit de 30 de ani, dintr-un salariu n-am putea trăi - cel puțin cum trăim acum - nici măcar pentru o perioadă, patru persoane...Amândoi băieții mei au înțeles sau, mai degrabă, au acceptat motivele mele. Asta nu înseamnă că, ori de câte ori cineva aduce vorba, nu sunt zgândărite regrete mai vechi.
- Fii fără grijă, Gogo, nu-i asta. Probabil că am fumat prea mult. Sau m-o fi deochiat...steaua!
- Aiurezi ! afară e un întuneric să-l tai cu cuțitul! Nici urmă de stea! Nici urmă de lumini! Parcă am fi în pustă, nu într-o stațiune civilizată!!!
Din nou, Gogo se dezlănțuie. I-au mai rămas ceva draci de la canastă, și nu se face să se ducă cu ei la culcare. Îi strică digestia...
- Aoleu, Iulia! Ai ieșit afară exact la ora interzisă!- își amintește Alicia de scrisoare. Poate că...
- "Poate că"...ce ?!- se repede și Victor. E aer de munte. La ce putea să-i strice ? Poate chiar ai fumat prea mult, Gâză...Când ai de gând să le reduci ? -mă întreabă el retoric, de parcă n-ar ști că, la noi în familie, până la a șaptea spiță, chestia asta cu tutunul e boală de blestem . Toți ne apucăm, dar nu știu pe vreunul care să se fi lăsat. Și, ca orice lucru pe care îl facem, îl facem cu aplicație: așa, la vreo două pachete pe zi...
- Eu zic să le reducem de-acum - își strivește Alicia jumătatea de țigară rămasă în scrumiera plină. Măcar pentru câteva ore. Ați uitat că la ora 9 am fost convocați în living ? Poate vom afla, în sfârșit, cum de-a devenit cazul de ne-am adunat aici..
- Da, e timpul să dăm stingerea - e de acord și Gogo.
Nu-mi mai schimb treningul. Rămân așa, ghemuită sub pătură. Victor intră lângă mine și mă ia în brațe. Nouă niciodată nu ne-au fost de folos două paturi; mai ales acum, îmi face bine să-l simt lângă mine. În cameră toate rămân împrăștiate, ca după trecerea vandalilor, dar îmi promit că mâine dimineață, înainte de a coborî, voi aduce încăperea la forma ei inițială.
- Ce-ai pățit, Gâză ? - șoptește Victor lângă urechea mea.
- Nu știu. Era ceață, apoi de-odată am văzut o stea mare, foarte mare...- șoptesc la rându-mi.
- Lasă, îmi povestești mâine.. -mai aud, aproape adormită.

* * * * *

Când mă trezesc, soarele e - ca-n povești - de câteva suliți pe cer. N-aș putea să apreciez câte, cu exactitate, pentru că n-am înțeles niciodată noțiunea. Și nici nu știu cât e ceasul. Balconul e larg deschis, cărțile de pe masă au dispărut, așa cum au dispărut și ziarele împrăștiate, paharele murdare, pantalonii mei rămași seara pe o margine de fotoliu. Îl aud pe Victor comentând în baie. Iar se ceartă cu tubul de pastă de dinți ! E o atmosferă atât de familiară încât m-aș crede acasă, dacă lucrurile care mă înconjoară nu mi-ar fi instinctiv străine. Deși n-am făcut nici o mișcare, Victor simte că m-am trezit, și apare cu gura plină de spumă.
- Hmm ?!?
Adică: "te-ai trezit ?", "ai dormit bine?", "ce părere ai de soarele de-afară?". Mă întind pisicește sub pătură și zâmbesc. Victor dispare și revine într-un minut, vesel ca un cintezoi. Nici n-ai bănui că nu a dormit decât câteva ore, pentru că sunt convinsă că cel târziu la 6 a făcut ochi. Nici în vacanțe, nici la sfârșit de săptămână nu poate dormi mai mult.
- Hai, Gâză, hai! S-a răcit cafeaua, Gogo a intrat de trei ori până acum, să vadă dacă nu te-ai trezit și - cel mai important!- e trecut de opt.
Sar din așternut, îmi culeg din geantă șortul și un tricou (galben-galben; soarele de-afară merită o asemenea toaletă) și lipăi spre baie. Nu stau mult - am făcut doar armata! - dar când revin îi găsesc adunați pe toți trei , așezați comod și cu cafelele în mână. Teoria nocturnă cu redusul țigărilor a ținut până dimineață. Acum toți pufăie ca niște turci. Îmi culeg espadrilele cu vârfurile picioarelor și, cu mâinile, fac tipicele, dar complet nesănătoasele gesturi matinale - îmi aprind o țigară și sorb lung o gură de cafea. Mă simt...ca nouă. Cafeaua e făcută de Victor, și el nu face rabat la calitate- lingurița poate sta perfect vertical în licoarea din mâinile mele.
- Ia-o mai încet, Gâză, că nu mai avem decât două lămâi...- mă atenționează în glumă Victor, dar simt tonul îngrijorat în vocea lui.
- Nu e timpul să coborâm ?!
- Mai e vreun sfert de oră. Am preferat să ne bem cafeaua aici, că nu se știe dacă și ce vom bea jos. Și nici n-am vrea să ajungem primii.
- Care primii ? Parcă am fi singuri în cabană. Azi noapte, cât am pătimit la masă, nu ne-a bătut nimeni în ușă, să dăm sonorul mai încet, și cât am umblat noi pe culoar nu am văzut pe nimeni. Măcar o cameristă blondă, acolo...
Gogo e din nou în vervă. Alicia se mulțumește să-l privească peste marginea ceștii de cafea cu ochi zâmbitori. "Cameristă blondă". Alicia e creolă și are, uneori, aerul didactic căpătat în cei câțiva ani buni de profesorat. Abia acum văd, în lumină, ridurile fine din jurul ochilor și unul, două fire de păr alb. Cam devreme. Oricum, Gogo e bărbatul perfect pentru a i le scoate. E atât de imprevizibil!
- Oricum, în invitație se anunța ora 9,00 fix drept oră de întâlnire. Dacă am intrat în joc, trebuie să-i respectăm regulile. A spus fix, la fix o să fim jos.
Victor își stinge țigara, arătându-ne ceasul. Stăteam grozav, tolănită pe fotoliu, cu picioarele cocoțate pe măsuță. Mi-aduc aminte că sunt curioasă și sar prima în picioare. Misteriosul Tom R. Manino trebuie să aibă un chip și o explicație. Doar nu parcursesem sute de kilometri ca să jucăm o noapte canastă. Și să leșin eu!
În living am găsit șapte fotolii așezate în cerc. Lângă fiecare era o măsuță, cu câte o ceașcă, o scrumieră, două ibrice (am constatat imediat că unul conținea cafea, iar celălalt ceai), câte o farfurioară cu tartine, o alta cu fursecuri. Cam bogat mic dejun, cel puțin pentru mine. .. Evident, sosiserăm primii. O pendulă, pe care n-o remarcasem din prima privire, a bătut ora nouă abia după ce ne instalaserăm în fotolii. Atunci a mai intrat o pereche. O pereche, spun ?! Da, pentru că au intrat împreună. Da, pentru că, din gesturile familiare ale unuia față de celălalt, se putea deduce asta. Dar o pereche care spărgea toate tiparele mele care definesc acest cuvânt. Ea - mai înaltă cu un cap decât el. Ea - o figură blondă, ștearsă, de o răceală nordică, cu o siluetă filiformă și cu gesturi voit plictisite. El - mic, rotund, cu ochelari rotunzi de sârmă și burtică încadrată de bretele late, părea mult mai ...uman. Au salutat, s-au așezat și s-au servit cu câte o tartină, cu gesturile absente ale cuiva în așteptare. Parcă știau ce va urma și prezența lor acolo era doar o formalitate. Eu deja nu mai aveam răbdare. Am început să mă foiesc, căutând cu ochii acele pendulului.
La fix...și șapte minute a apărut el. Spun bine "a apărut", pentru că ușa era în fața mea, și știu că pe-acolo nu intrase. Balconul fusese gol, doar inundat de soare...În fine, a apărut și și-a luat locul, singurul rămas gol, în primire.
- Vă mulțumesc că ați răspuns invitației mele, chiar dacă știu că vi s-a părut ciudată. Vă voi spune o poveste. Sper să nu vi se pară prea lungă, și nici prea plictisitoare.
A venit rândul lui Gogo să se foiască. Nu i-au plăcut niciodată introducerile lungi.
- În urmă cu șapte ani, pe Transfăgărășan, a avut loc un accident de mașină. Un autoturism în care se aflau două persoane, s-a prăbușit în gol și a luat foc. A ars acolo tot ce era combustibil. Inclusiv corpurile celor doi.
Tom - îi spun așa, pentru că nu s-a prezentat altfel - lasă o pauză de ...efect. Mi se pare puțin teatral tipul.
- Unul dintre cei doi eram eu!
- Haida-de, dom'le ! - sare Gogo, nemaiputându-se abține. Alicia îl străpunge însă cu privirea și Gogo revine supus în fotoliu.
- Se pare că mașina fusese exact în unghiul de incidență al unei piramide formate din șapte stele nefaste. Fiecare stea în parte poate influența negativ un eveniment anume, dar reunirea lor într-o anume formație produce o catastrofă...Vă plictisesc ?
Tom nu se așteaptă să primească răspuns. Blonda își schimbă poziția picioarelor , fără un interes anume față de ceea ce aude. Ochelaristul trage nervos de-o bretea. Victor a înțepenit cu fața în palmă. Alicia își face de lucru, umplându-și ceașca. Eu îmi ghemuiesc picioarele sub mine - e poziția care înseamnă "atenție!" - și îmi aprind o țigară. Sunt prima care face acest gest, și sunt urmată de ai mei, cu toate că blonda strâmbă princiar din nas. Tom prelungește pauza, așteptându-ne.
- la fiecare șapte ani se întâmplă același lucru. Nu e vorba de catastrofe majore - cutremure, inundații, războaie - ci ceea ce înseamnă "catastrofă" pentru un individ. Pentru că identitatea mea nu a fost descoperită - eram un pasager întâmplător în acea mașină, ai mei de-acasă nu știau încotro plecasem - eu am fost ales să vă apăr. Voi ați fi atras în ultimele ore, prin mașini, catastrofa asupra voastră. Numai aici, sub steaua care reprezintă vârful piramidei, ați fost apărați în această noapte. Ați fost voi apărați, nu și cei care mi-au ignorat apelul. Pentru că toate mașinile Dacia care au numărul format numai din cifra 7 în această noapte au avut accidente. Nu a mai scăpat nimeni.
Nici măcar Gogo nu mai comentează, deși o luminiță de neîncredere sclipește în ochii lui. Sau s-a decis să nu-l mai contrazică, pe ideea că Tom a sărit gardul vreunui ospiciu ?!
- Peste o oră veți fi în siguranță. Peste o oră însă nu vă veți mai aminti nimic din ceea ce v-am spus. Cu o excepție - Iulia. Ai încălat rugămintea mea - mi se adresează acum direct - și ai ieșit afară la ora stelelor. Îți vei aduce aminte....Dar îți va părea rău...
Ochelaristul dă semne că vrea să vorbească, și o și face, după ce constată că a atras atenția asupra lui.
- Ai fost ales ? Cine te-a ales, și de ce ?
Era chiar întrebarea pe care eu vroiam să i-o pun, și mi-am reconsiderat părerea despre individ.
- Cine, nu pot spune. Am fost ales însă pentru a avea dreptul la o identitate. La adevărata mea identitate. Până acum nu am fost decât un mort anonim. Așa m-am prezentat și vouă, de altfel.
- Da, anagrama ! - se trezește Victor. Mi se părea mie ciudat numele tău...
- Am fost obligat să port povara acestui anonimat timp de șapte ani. Acum ai mei vor afla unde sunt - în munții românești, nu în cine știe ce El Dorado, spre care plecasem - și poate vor veni să îmi aducă o floare. Pentru ei e mult mai dureroasă nesiguranța, decât durerea pierderii mele, în sine.
Dau să-mi schimb poziția în fotoliu, dar Tom îmi interpretează mișcarea drept o intenție de plecare.
- V-am spus. O oră. Abia la ora 10,00 stelele vor fi îndeajuns de departe unele de altele ca să nu vă mai influențeze. Sau, cel puțin, să nu vă omoare...
- În cameră avem voie să ne mișcăm, nu ?!
- De preferat este să rămânem împreună, deși tot interiorul clădirii v-ar oferi siguranță. Mi-e teamă însă că, odată ieșiți de aici, veți dori să plecați.
- Mă ridic și dau ocol încăperii. E un interior cald. Pe perete, pendula veche, cu lemn înnegrit și limbă de bronz. Pe șemineu, câteva miniaturi sculptate în piatră - jad, agat și smarald. Figurine naive, pași învârtiți de dans...Una singură, colțoasă, iese din tiparul celorlalte. Nu are chip sculptat pe ea. Seamănă cu o piramidă fără vârf, cu baza neregulată și capăt tocit.
- Ia-o, Iulia! - spune Tom, deși e cu spatele la mine și n-ar trebui să-mi vadă direcția privirii. Îți va fi mai ușor...
Sunt singura care a primit un dar. Victor îmi zâmbește aprobativ, și strecor agatul colțos în buzunarul șortului.
- Cât de des se repetă acest fenomen ? - întreabă bondocul, împingându-și ochelarii pe nasul transpirat.
- V-am spus parcă, o dată la șapte ani pentru fiecare mașină.
- Și peste șapte ani cine ne va mai apăra ?
- Poate vreunul dintre cei dispăruți în noaptea asta...Poate nu vă va mai apăra nimeni...
- Totuși, când a început povestea ? Pentru că trebuie să aibă și ea un început.-comentează în fine și Alicia, căreia i-au plăcut întotdeauna începuturile. Nu cred însă că și începutul acestei povești o va entuziasma.
- În urmă cu 21 de ani la Uzinele Dacia a venit un transport de tablă la un preț foarte scăzut, fără să fi existat comandă prealabilă pentru acel lot. A venit exact la timp. Din cauza lipsei de tablă, producția stagna. Comenzi erau multe, dar nu puteau fi onorate. A fost acceptată livrarea, fără discuții și fără comentarii.Venea exact la timp.A ieșit atunci un lot impresionant de mașini, cu caroseria făcută din tabla livrată de o firmă neverificată în prealabil. S-a dovedit apoi că firma care a livrat tabla de fapt..nu exista. Acum știu o parte din istorie, dar toți cei care au știut ceva, nu mai trăiesc demult. Minereul de fier folosit la producerea ei provenea din niște mine cvasi-necunoscute din Anzii Cordilieri. Zăcământul de minereu a fost depistat cu totul întâmplător, în urma unui...vis al unui geolog. Nici o dovadă științifică nu susținea prezența zăcământului, dar tipul s-a încăpățânat și a făcut lucrări serioase. După ce, în urma exploatării, au avut loc mai multe accidente inexplicabile, minele au fost abandonate. Drumul de la acel minereu de fier și până la mașinile voastre e sinuos. Cert este că cei care nu și-au schimbat integral caroseriile la mașinile provenite din acel lot au avut accidente. Practic, acel metal atrage nenorociri. Oficial însă nu s-a descoperit din ce cauză acel lot de mașini a fost atât de...ghinionist. Zece mașini au fost lovite de trăznet chiar în curtea fabricii, înainte de livrare. Singura soluție găsită pe moment a fost înmatricularea...specială, pentru a putea fi monitorizate. A trecut mult timp de atunci, motivul pentru care aceste mașini trebuie să poarte acel număr și nu altul nu se mai știe, dar codul "strict secret" își urmează cursul. Chiar dacă veți dori să vă schimbați numerele, nu veți reuși până nu vă veți schimba în totalitate și caroseriile, și veți înregistra noile lor numere..
- Aha!! De-asta ne plimbă pe noi de patru luni - reacționează Gogo. Vedeți, am vrut și noi să...intrăm în rândul lumii - dă explicații gratuite - ne aleseserăm și combinația de litere...Am crezut că-i pură birocrație.
- Din păcate, nu veți înțelege nici după ce veți pleca de aici. Memoria acestei discuții va fi ștearsă. Oh1 Am uitat de tine, Iulia.Tu vei ști. Poate îi vei putea convinge...
Tom inspiră adânc și continuă pe același ton.
- Acel zăcământ de minereu fier era...îmbrăcat într-un strat de agat. O fărâmă din el se află în buzunarul tău, Iulia. Ea te va păzi de acum înainte.
Îmi plimb privirile pe fețele celorlalți. Victor e preocupat și agitat. Își bătucește vârful țigării de unghie de prea mult timp. Blonda își plimbă privirile pe pereți, absentă, de parcă n-ar fi auzit nimic din povestea lui Tom. Farfurioara din dreptul ei e goală.Ceainicul- la fel. Nici Gogo nu pare foarte afectat . Gen "azi am scăpat, vom vedea ce-o fi mâine". Alicia a ascultat cu atenție. La fel și bărbatul durduliu. Au amândoi o privire de parcă nu înțeleg. Sau parcă nu acceptă. Eu sunt singura care mă plimb prin încăpere, cu mâinile adânc înghesuite în buzunare. Și, ascunse de ochi indiscreți, unghiile mele se înfig adânc în podul palmelor.
Pendula arată aproape ora 10,00. Nu mai urmăresc secundarul. Pentru că toată lumea tace, mă apropii de Tom.
- Sper să-ți găsești liniștea. Oricum, noi îți mulțumim...
Dau să-i pun mâna pe umăr dar, fie la infinitezimala mea atinsă neatingere, fie pentru că pentru dă semnul sonor al orei fixe, Tom...dispare. Mai rămâne în aer, preț de o secundă, umbra aburului lui translucid, apoi...
- Domnilor, ce facem ? Mai stăm ? A trecut o oră de când suntem aici și gazda noastră nu și-a făcut apariția.! - vociferează bondocul, care se ridică aferat din fotoliu și își îndreaptă ținuta, ca și când ar fi stat tot timpul în aceeași poziție.
- Þi-am spus, dragă, că-i banc! - deschide gura, în fine, și blonda. Dacă n-ai vrut să mă duci la mare, și-ai preferat căbănuța asta infectă...Data viitoare o să-mi aleg un alt partener!
Va să zică, nu sunt decât o pereche...provizorie. Totuși, dacă bondocul ar fi ascultat-o și dacă ceea ce a spus Tom e adevărat, acum ar fi fost o pereche definitivă. În cer.
Gogo, dornic mereu de noi cunoștințe, se îndreaptă jovial spre bondoc.
- Cred că nici n-am făcut prezentările. Noi suntem...
Bondocul se îndreaptă însă grăbit spre fotoliul blondei, o ridică de cot nu prea elegant și, îndreptându-se către ușă aruncă peste umăr un "Da, da...Mi-a făcut plăcere...Bună ziua!". Dispar. În urma lor, ai mei trei ridică din umeri la unison.
- Ce facem ?
- Eu zic să urcăm în camere, să ne strângem lucrurile și să plecăm așa, cam într-o oră, două . Poate, totuși, apare până atunci..- propune Alicia.
- Nu mai apare !- spun, sigură pe mine.
- De unde știi ?!
- Pentru că a fost. Haideți la noi, să vă spun povestea. În încăperea asta nu mă mai simt bine - mă zgribulesc eu, căutând brațul lui Victor.
Mă urmează toți, nedumeriți. Ajunși sus, mă trântesc pe canapea și încep cu concluzia.
- Băieți, trebuie să scăpăm de mașinile astea !
Apoi le povestesc. Nu par să mă creadă. Nici măcar Victor. Mai ales el, care știe că am o imaginație ...debordantă. Nu e cazul să o folosesc acum. Nu inventez nimic. Le arăt și piatra. O învârtesc, cu toții, pe toate părțile. Recunosc că e o piesă frumoasă, dar...Vine apoi un moment de tăcere, în care eu nu mai am ce spune, iar ei nu mai încearcă să mă contrazică. Mă ridic obosită și încep să fac bagajele.
- Cred că e timpul să mergem.
Mă aprobă toți. Nu m-au crezut, dar parcă nu au curajul să refuze a priori ipoteza. Citesc un fel de îngrijorare în ochii lor. Gogo și Alicia pleacă la ei, urmând să ne vedem la mașini, să parcurgem o parte din drum împreună. Abia acum văd un bilet prins de draperie. "Adio, Iulia!".Dau să-l apuc, să-l arăt lui Victor, dar hârtia, odată atinsă de mâinile mele, se face cenușă. Renunț.
* * * * *
Drumul spre casă n-a mai fost la fel de vesel. Am oprit o singură dată, să mâncăm, și-am vorbit puțin. Am stabilit cum să facem în concediul următor, să-l petrecem împreună. Nimeni n-a mai pomenit nimic despre invitația pe care tocmai o onoraserăm, despre noaptea cu stele sau despre Tom. Nici măcar despre partida de canastă, deși altă dată rememoram fazele încinse ale unei partide, de dragul de a ațâța dialogul și de a-i întîrâta, de obicei, pe băieți. Nici în R. n-am mai intrat. Ne-am despărțit la șosea, înainte de bifurcație.
Victor și cu mine am ajuns acasă târziu, în timpul ultimului jurnal. Atunci am aflat...oficial ceea ce eu știam de la Tom. Trei mașini, în părți diferite de țară, dar având același număr de înmatriculare, avuseseră accidente grave. Nimeni nu scăpase în mașinile accidentate.
Atunci a început să mă doară capul. Victor a dat vina , din nou, pe țigări, dar eu știam că e de vină steaua și amintirea. "Păstreaz-o. O să-ți fie mai ușor." - spusese Tom. Cred că la un asemenea moment se referea. Am strâns piatra în mână până când colțurile ei mi s-au înfipt în palmă.

* * * *
Pe mine tot mă doare, din când în când, capul. Am grijă de piatră mai mult decât de portofel. Ce mă fac dacă o pierd ?! La insistențele lui Victor, am fost la câțiva medici. M-am ales cu diagnostice abracadabrante și cu kilograme de pastile. Tot în piatră am încredere.
Pe Mița însă n-o mai avem. Victor a spus c-a vândut-o și, într-adevăr, m-am trezit în fața blocului cu o altă mașină. Tot de mâna a doua, dar cu număr de înmatriculare format din litere. Victor nu a vrut să-mi spună până acum cui a dat-o pe Mița. Mașina mă preocupă însă tot mai puțin. Singurul gând, în timpul durerilor de cap, e cel legat de următorii șapte ani. Și de trecerea în al optulea.... La urma urmei, câte mașini or mai fi din lotul ăla ?!

SFÂRȘIT