agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2451 .



La padure
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cobra ]

2003-02-18  |     | 



- Ce ciudata pare.. atat de imperfecta si totusi atat de intangibila
- Ce-ti veni? Nu-i decat o luna. Trece vremea prin tine, Andreias, se vede asta.

Cei doi stateau, acum tacuti, pe o movilita in acel luminis. Parca ar fi reusit cumva sa opreasca timpul in loc, nici frunzele nu mai fosneau, bufnita tacuse de mult si nici greierii nu mai aveau curaj sa-si atinga viorile. Totusi, parca cineva refuza sa se dea batut... si continua sa murmure aproape adormit.
O, si cate vazuse acel parau. Ii vazuse pe cei doi copii de cand incercau sa faca primii pasi stangaci, ii veghease cand se ascundeau printre crengile cu frunzisul des, acum groase cat un brat de barbat voinic, le ascultase soaptele tematoare in miez de noapte cand ei incercau sa fuga de lume pentru a fi singuri cu inimile lor... Iar acum... acum ii veghea din nou, murmurand morocanos si zglobiu in continuare, pazindu-i si privindu-i cum veheaza... unul asupra celuilalt si impreuna asupra lumii adormite.
- Cristina, de ce am venit aici?
- Pentru ca ai vrut... pentru ca am vrut.
- Stiu.. dar... parca as fi obosit dintr-odata...
- Hei, e doar miezul noptii. Sper ca n-ai de gand sa adormi, pina dimineata nu mai este mult. Doar vrei sa le vedem, nu?
- Da, vreau... si daca vrem destul de tare, va fi dupa placul nostru. O sa le vedem! Dar... tie nu ti-e frica?
- Nu mi-e frica de nimic, esti tu aici si daca vrei poate sa-ti fie tie frica pentru amandoi... frica mea se teme de tine si a ramas acasa. Cred ca doarme dusa la ora asta, in patul meu.
Baiatul surase.
- Totusi, Andrei, mi-e frica de ceva... mi-e frica sa nu cumva sa adorm. Asa ca va trebui sa ma tii treaza!
- Pai da, pina acum m-ai tinut tu pe mine treaz, trebuie sa-mi platesc datoria, nu? Daca as stii si cum sa fac asta...
- Povesteste-mi ceva... povesteste-mi.. despre ele!
- O sa adormi!
- Nu, o sa fiu atat de captivata incat o sa uit de somn.
- Bine... iti povestesc... pentru a mia oara.
- Nu conteaza, tot imi place.
- Ele... am auzit despre ele prima oara cand eram copil, de la bunica mea. Am gasit o scrisoare de la bunicul, o scrisoare trista de pe front in care ii spunea ca si-ar fi dorit sa fie acasa, langa ea, ca si-ar fi dorit sa fie acasa, langa ea, ca si-ar fi dorit sa ucida moartea pe care o vede zi de zi in jurul sau, ca si-ar fi dorit sa fi mers la ele impreuna, macar asa n-ar mai fi trebuit sa se teama. N-am inteles prea bine ce voia sa spuna bunicul in scrisoarea pe care o gasisem asa ca m-am dus s-o intreb pe bunica.
- Ma prefac ca am uitat, mai zi-mi o data ce ti-a raspuns.
- A zambit cand m-am dus la ea cu scrisoarea, dar am vazut-o ca se intristeaza pentru ca-i adusesem aminte de bunicul. Mi-a spus ca aici, in padurea asta, traiesc niste fiinte speciale, ce apar numai uneori in nopti cu luna ciobita de florar, cum e asta.
- Bine, dar pana la urma le-a vazut cineva? Si... si daca da, cum le zice?
- Nu stiu.. zi-le cum vrei. Zi-le zane, zi-le iele, zi-le ursitoare... conteaza ce nume au? Nu stiu pe nimeni care sa le fi vazut, dar legenda e foarte veche...
- Si daca e doar o legenda?
- Ei, inseamna ca vom petrece o noapte lunga si maine vom fi tare obositi si..atat. Dar.. o legenda atat de veche.. nu se poate sa nu aiba si un sambure de adevar in ea.
- Hihi.. si pana acum erai tare sceptic.
- Iar tu pana acum credeai atat de tare ca m-ai convins si pe mine sa venim aici.. acum de ce pui atat de multe intrebari?!
- Ca sa nu adormim, prostutule. Hai, zi mai departe.
- Bunica mi-a zis ce stia si ea despre ele... mi-a zis ca ele pot vedea visele celor din fata lor, ca pot face visele celor pe care-i intalnesc. Nimeni nu stie daca vorbesc sau ce limba vorbesc, dar se spune ca ar canta un cantec cum n-a mai auzit urechea omeneasca si cum nu va canta un om niciodata. Si se mai spune ca ele au puterea de a-i uni pe cei ce se iubesc si ca, orice s-ar intampla, cei doi care le intalnesc vor fi uniti pina dincolo de moarte si nu mai trebuie sa se teama ca vor fi despartiti de oameni sau de lucruri pentru ca asta nu se va intampla niciodata.
- Ehei, acum ai ajuns la partea cu adevarat interesanta.
Baiatul surase si ii dadu o sarutare scurta.
- Atunci am inteles ce spunea bunicul in acea scrisoare... restul il stii, cand mi-ai amintit de legenda de care ai aflat intamplator mi-am adus aminte de scrisoarea bunicului si de povestea bunicii.
- Singuri... in doi. Pentru totdeauna...
- Da.. fara teama de toti si toate rosti el, pe un ton ciudat, privind-o in ochi.
Paraul murmura in continuare. Parca ar fi vrut sa trezeasca padurea. Deodata, un cantec parca venit din alte lumi acoperi sunetul apei...
- Bunicule, hai sa mergem, se face seara!
- Bine, bine.. zise batranul inchizand cartea ce o tinea pe genunchi si ascunzandu-si stiloul in toc. Se ridica agale de pe movilita in timp ce toti ceilalti strangeau paturile ce le-ntinsesera pe pajiste si le duceau la masina. Pasi agale si se opri in fata unui trunchi ciudat, atat de gros incat abia il puteau cuprinde doi oameni, atat de cioturos si fara crengi incat ai fi zis ca refuza sa creasca mai sus de un stat de om si atat de verde de parca ieri ar fi rasarit din pamant, desi parea sa aiba cel putin cateva sute de ani.
"Ei, nu-i nimic, va mai veni o zi in care va continua si povestea voastra, dragii mei" rosti batranul, plimbandu-si degetele zbarcite peste trunchi.
- Tata, haide, plecam!
- Vin, vin acuma...
Incet, cu mers agale, se indrepta catre ceilalti si pornira catre casa. In urma lor a ramas doar linistea si pacea padurii scaldata in flacarile asfintitului. Numai paraul mai clipocea, nepasator ca de obicei, in timp ce acel trunchi ciudat domina luminisul ca un strajer din vremurile strabunilor.
Sugubet trunchi.. acum parca zambea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!