Lăcașul unei singure aripi


Era un înger nu știu în ce țară care-a murit în fiecare zi, timp de un veac, ...până-ntr-o zi când i-a venit sorocul pedepsei dulci, cuminți, dumnezeiești și aripa întâia i-a fost dată. Atât, aripa stângă, a-ntristării, l-a înalțat un pas de la pământ și a strigat atunci în cercuri line, rotindu-se :“Iubesc!”
Și s-a rotit timp de un veac bătând dintr-o aripă, până-ntr-o zi când a trecut Iubita și l-a văzut o clipă în rotire: “Plin de noroi, murdar de amăgire tu orice spui rămâne-n cercul tău, tu nu ești înger nici închipuire... Ce se înalță-un pas de la pământ ?... Tu ești o broască ce a furat aripa! “Când a-mpietrit cu aripa tristeții după un veac de trudă în zadar, s-a prăbușit el, îngerul, în tină cu ochii mari și lacrimi de oțel, “...iubesc” i-a mai rămas pe buze din zborul său un pas de la pământ ...
Aripa stângă i-a tăiat-o zeul într-un târziu să semene a om dar l-au gonit ei, oamenii, cu pietre și zeul l-a gonit cu sărutări. Nu era înger, nu avea aripe, nu era broască om n-a fost nicicând. Și a trecut un veac fără să moară dar se năștea în fiecare zi, n-a învățat să zboare fără aripi, cu fruntea sus știa de mult să stea și astăzi chiar când nu sfârșesc povestea el a rămas să strige-ncet : “Iubesc”.
Era un înger nu știu în ce țară care-a murit în fiecare zi, timp de un veac ...




Lăcașul îngerului-om

Îngerul și-a făcut din durere o haină pe care-a-mbrăcat-o peste aripi ascunzându-le. A plecat așa din lacașul îngerului mai departe, singur. Dar amintirile de o mie de ani pe care le-nghesuise în buzunare îl trăgeau înapoi, s-a gândit să le semene sub tâmpla Uriașului peste care trecea. Uriașul nu le voia. Amintirile îngerului au rămas niște pietre care s-au rostogolit mai apoi la vale Până când au ajuns... o mie de mii de fire de nisip.
Dar îngerul îmbrăcat în haina durerii n-a zburat căci aripile lui prinse într-un jurământ dezlegat au căzut înghețate și s-au spart. Îngerul a înghenunchiat în cioburi, ca și ea, și-a rămas așa cum ar sta lângă ea...




Lăcașul bietului înger

Am rămas să zbor în cercuri mici deasupra pasiunii și-a fricii din ce în ce mai sus și mai repede și... puțin mai istovitor. Știi, n-am fost admis la școala de îngeri pentru ca aveam aripile prea lungi, puțin iritat le-am strigat: ce știți voi nu-mi ajung nici pentru o ușoară îmbrățișare peste ocean...
O zi insorită pentru o durere de înger chiar dacă mi-au și înghețat puțin vârfurile îndepărtate ale aripilor.




Lăcașul vânătorii

Dacă vei să vânezi îngerul trezește-te la răsăritul soarelui cu aripile udate în lumina iubirii îngerii zboară chiar și aici în cercurile strâmte din jurul bisericii din colț. Dar nu uita nu există decât vânător și vânt.
În fiecare seară vânează tu insuți câte ceva din fiecare, voi face la fel în cercurile strâmte și gri. Cu prietenul meu Timpul nu te întâlni decât seara atunci se va opri să te asculte, chiar dacă sunt capcane în care urci și capcane în care cazi va fi acolo un înger cu permis de vânător - și permis de vânat pe reversul aceleași monezi. Te va face să înțelegi că poți cere sau poți dăruii, dar undeva dincolo de acestea nu mai există nimic, amintește-ți de toate Lacashurile în care “nimic” poate însemna “totul” în măsura în care fiecare lacrimă este un surâs și fiecare ... al treilea vers se repetă.



Lăcașul copacilor triști


Copacii triști au inflorit din nou cu flori ecleziastice pentru catedralele iubirii. Din stupul cuvintelor roiul însetat și flămând calcă-n picioare culorile, murdărindu-se cu polen... Rămășițele, gunoiul, sau prisosul cuvintelor va da roadele... pe care ploaia privirilor le va ucide în parte. Dar blestemul nu se va sfârși aici, lacrimile copacilor pentru fiicele moarte se vor face frunze pe care le vor mânca vacile. Cand rodul acru va putrezi printre dinții sănătoși ai porcilor va veni cineva și le va rupe crengile. Din seva durerii se vor adăpa șopârlele și vor muri. Iar lemnul uscat va arde în rugurile vrăjitoarelor care i-au blestemat pe copacii triști. Doar rădăcinile murdare încleștate în inima poetului nu vor putrezi... încă.




Lăcașul fluturilor pereche


Doi fluturi se rotesc în jurul lămpii mele parcă fără să se cunoască unul pe celălalt. Seara s-a lăsat - mătase albastră - peste globul de cristal vrăjit al timpului. Cineva de foarte departe s-a întors spre mine fără să-mi vadă cu adevărat privirea ... e o întristare albă în toate ferestrele - perdele brodate în roșu, violet, albastru și negru . Nu-știu dacă te-am strigat sau mi s-a părut că ți-ai întors privirea spre înserare.
Stelele sunt aprinse din priviri sfidătoare - de zâna pitică - una din ceealaltă, eu caut steaua polară a fiecărei nopți cu speranța ascunsă ca e uneori aceași. Lumina nopți se amestecă cu lumina lămpii ca două priviri de copii care nu s-au cunoscut încă, acum clipele imprăștiate ca niște cristale amare pe talerul de argint al trecerii timpului și clipele așezate ca niște boabe de grâu pe talerul de aur al adevăratei iubiri... Clipele ! apasă balanța de zmarald a întrebărilor: Cum vom fi noi după trecerea gândurilor?





Lăcașul șarpelui

Caut o iubire pe tremen scurt, doar până când voi muri, când va fi gata biserica din colț, cea care a începutz să se construiască în parcul în care nu m-am sărutat niciodată. Caut… dar cupola bisericii acestea s-a și făcut. Ascult Beethoven, cvartetul de coarde în do diez minor… Iubirea este o pasăre, una din acelea care zboară prin șantierul bisericii din colț care a început să se construiască de la cer spre pamânt. Nu știu cine a plătit muncitorii, nu știu ce muncitori au fost plătiți, de aceea să nu treci pe acolo, până când va fi gata… Vietate cu aripi și fără inimă – iubirea – ar putea să te întâlnească pe tine.
Caut pe cineva care să mă ascundă, m-am gândit la Vânzătorul Invalid și la Bunul Bâlbâit. Dar mai am timp până la apusul soarelui să-l întâlnesc pe Dumnezeu a doua oară – și să nu-l recunosc. Înlănțuitul din mine s-a transformat râzând într-un șarpe. Dar e și om cât nu înțelege că nu vreau să fac dragoste ci caut o iubire pe termen scurt… E puternic! Sunt deja jumătate un șarpe, dar nu voi murii înainte de zidirea bisericii din colț.
Aș vrea să nu poți să mă ințelegi! Prevăzător insă te voi minți cu ocazia morții mele: “L-am căutat pe acela care m-a întârziat câțiva ani, I-am nultumit…”. […]
Iartă-mă, am spus, pentru tot ce nu m-am gândit, gândurile nu-mi pot fi iertate, sunt mai sincere ca o crimă. “Mă mulțumesc cu uitarea” e o minciună frumoasă…. Stiu tot ce se poate face îmainte de moartea mea, biserica din colț are încă numai cupola…
…
Mi-a spus cineva: “Când taci și nu înțelegi ‘mi-ești dușman, când înțelegi și vorbești – prieten, când taci și înțelegi – iubit, când nu-nțelegi și vorbești – trecător.”
…
De la fereastra mea nu văd biserica din colț, nici dacă cineva ar putea să treacă pe acolo… așa că m-am ridicat dureros și-am strivit jumătatea de șarpe din mine. Le-am dat întâlnire Vânzătorului Invalid și Bunului Bâlbâit la terminarea bisericii începute de la cer spre pământ, am rupt paginile și te-am iertat pentru puterea gestului tău întamplător spunandu-ți doar:
Caut o iubire pe termen scurt… doar până când voi murii.

Deva, 21august 1992




Lăcașul de pe cealaltă parte a cetății

Ca orice înger tsezit în septembrie pe jumătate demon am pierdut primul tren, l-am pierdut pe al doilea, am pierdut câteva amintiri, câteva iluzii, câteva femei… dar n-am uitat ca bătrânul septembrie m-a întâlnit aseară pe cealaltă parte a cetații… Era beat… el Bătrânul Septembrie, hăituit de câinii de pe cealaltă parte a străzii, pe care mi-am amintit prea târziu sa (mai) trec. Þi-am spus ca am râs (dupa mulți ani) ca ori ce înger ce se trezește în septembrie de cealalta parte a cetați la miezul nopții?
Da, mi-am deschis aripile, amortite de amintirile mele, de amintirile lui, poate de amintirile tale… spunându-mi ca nici tu nu ști ce e acela un înger de ocazie!!! Ei bine, da, înainte eram un înger nou cu kilometrajul zero și rodajul făcut la rece de Ea… Cea ce nu înseamna cât de putin că diferența între îngeri si mașini e garajul! Ci carburanții! Cum nu știi, mașinile îti mânâncă banii, iar îngerii îți mânâncă swfletul sau inima , după gust. Te miri! Nu stii, frumoaso, ca fiecare mănânmcă cate ceva!
Am cunoscut cândva o femeie – care nu-ți semana, dar avea și ea o carte de bucate cu îngeri. Ea îi mânca cam așa: Aperitiv – salata din aripi de înger, natur. Apoi în menu: Suflet umplut cu speranțe deșarte rumenit la cuptorul pasiunii sau inimă crudă de înger vânat… desertul sunt ochii de înger flambați si-un pahar cu lacrimi de înger ( ce nu-ți recomand sunt dulci, mult prea dulci și mult prea amare ).
Dar tu nu mai ești un copil ca să-ți spun că îngeri nu-s doar pentru mâncare… te poți îmbraca cu un înger, nu știi? ( oricum nu sunt la modă îngerii acum ). Ca hainele vechi cei mai mulți sunt purtați prin casă ca pe un halat... a cărui culoare a ieșit de prea mult spălat ( dar nu pot fi purtați nici chiar pe sufletul gol patează si nu ies la spălat ). Cel mai bine, însă, cu- n înger te joci: îl accunzi... undeva... sau te ascunzi in inima sa, el nu va afla. Regula jocului doar nu se poate schimba: „Nu te va găsi, dar te va căuta” [...].

Deva, 1 septembrie 1997




Lăcașul drag

N-am murit pentru că iarna a uitat să mai vină... Te mai aștept de la miezul nopții încă... o sută de ani. Obișnuința înseamna bătrânețe și amintirea la fel – îți amintești cuvintele mele? – „o sută de ani”. M-am tot întrebat de ce să iubești un înger!
Știi! Mi-am vândut aripile pentru un „act de trecere a frontierei”... Iar Cerul ca pedeapsă mi-a dat altele noi! Acum le-am pus prima oară, cum arat? Da, am sa fac o piruetă... Am uitat că-n oglindă e doar sufletul tău, ca să mă pedepsească, să-mi aducă aminte că mai am timp să ajung în țara aceea... De ce crezi tu ca un înger nu poate decât să iubească?
E o noapte urâtă, nu am nici o veste de la tine, nu pot nici chiar sa dinamitez pilonii bisericiidin colț, poezia s-a spart, iubirea? O iubire pe tremen scurt, doar până când voi murii...
Arăt schimbat cu aripile noi? Mâine – dacă va exista – va semăna cu ieri care n-a existat niciodată! Tine minte, Aura, totul se supune aceleași legi – în afară de iubire! Am să-ți spun așa, te vei numii Aura pentru următorii o suta de ani... Sunt mai obosit ca un fulg de zăpadă... Mai bine voi ascunde versurile în cuvintele pe care am să le ascund în versurile ascunse in cuvintele... Îmi placi, când crezi ca mă joc, e a doua mea sinceritate, dupa iubire...
Știi, în țara în care nu vom merge împreună – trăiește încă pasărea paradisului...

14 ianuarie 1993



Lăcașul îngerului mort

Îngerul a murit într-o joi din vina nimănui. Dar n-a înțeles chiar atunci asta și-a mai trăit încă o săptămână mort. Așa cum înainte n-a-nțeles că e înger acum nu-nțelegea că e mort. Tot din vina nimănui se trezea în fiecare dimineață mort și pleca mai departe până când a ajuns dincolo de el însuși unde nu era nimic.
O lumânare peste care a suflat vântul o clipâ înainte de a se stinge singură nu-nsemna nimic pentru el, până-ntr-o joi când a murit așa în picioare cu capul puțin înclinat spre dreapta. Cum !? Și tu crezi că îngerii sunt niște oameni morți!? Și nu invers: Că oamenii sunt de fapt niște îngeri morți! Sigur că Dumnezeu n-a fost nici joia aceea acasă, a luat și cheile de la aripile de rezervă la El. Îngerul mort la fel de neatent ca și viu a bătut din aripile-nghețate iar acestea s-au spart. Și îngerul zâmbind de durere n-a găsit altceva mai bun de făcut, decât să le servească prietenilor: bucăți de gheață din aripi în băutură ca s-o răcească... Apoi îngerului mort nu i-a mai rămas decât să se cerceteze într-o oglindă de lacrimi. Dar Dumnezeu luase și cheia de la lacrimi cu El , …
… cui altcuiva i-ar putea cere un înger mort o lacrimă pentru atât de puțin ?