Intunericul acoperise totul, ramasesem de mult langa izvor , numarand inaltimile norilor , impletind picaturile de ploaie. Visam impreuna, dar numai eu am baut din licoarea ametitoare a apei de izvor. Firea lutului , plamadea in mine alte sentimente, nu ale mele , ci ale multora care erau acum o simpla cana rustica de lut.


Pana si Luceafarul in neastampar amortise, irosindu-si timpul in zadar, privindu-ma, dandu-si ochii peste cap, cand norii negri ii acopereau Edenul. Ma ridic in coate si incerc sa apuc luna cu dintii, strecarandu-mi in mine razele ei purificatoare. Dar , el, Luceafarul nu se lasa, imi intinde mrejele nemuritoare si reci, cu care imi scrumuieste inima. Imi fac iluzii , lasandu-ma in bratele lui patimase. In acea cumplita incercare m-as fi daruit in vesnicie, toate virtutile mele nu mai aveau nici o valoare in nemarginitul infern. Urcam treapta cu treapta in coborarea mea, purtata de cantecul cucului .. sangele imi clocotea in vene , urland si spunandu-mi :,, Vezi tu, cata fericire’’?


Vedeam in Luceafar intruchiparea gandurilor tale… ma bucuram, crezand ca ma va duce in neantul neprihanirii. Dar , el , himeric ma cuprinde , ma – nvarte printre stele furisandu-mi panditor placerea . Nimbul nemuririi m-a fermecat cu desarte idealuri invaluindu-ma si dezbracandu-ma de vesmantul azuriu al marii promitandu-mi ca va muri cu mine si ne vom naste impreuna.


In ochii lui vad amestecate laolalta raiul sfant si iadul crud, si parca il iubesc in acea eternitate neagra. Privirea lui vrajmasa iscodeste in mine visuri mununate pline de bezna in umbra luminii.
Buzele mele il asteptau cu-nfrigurare. O frunza zvarcolindu-se in durere imi atinge pleoapa … poate, poate, ma voi trezi …


Am simtit pe buze veninul urii din vecie, privirea-i intunecata... Lacrima din coltul mintii mele, rece , imi da fiorul inselarii. M-am trezit strigand cu disperare, iti pronuntam numele silabic , nu erai tu , nu era nici macar Luceafarul … ci Demonul Lermontovian .