Următorul

Primul trece la perete. Deși e liber să aleagă cum să moară - cu fața spre mine, sau cu privirea în peretele pictat cu creieri - tremură. Îi simt frica, mândria, superioritatea intelectuală ce nu-l pot salva. Trag. Cade jos.
- Bine. Procesul a început. A fost cel mai curajos dintre voi și cel mai liber, deoarece a avut de ales între 24 de „ori”- uri. Așa... Cine vrea să fie mai liber decât ceilalți, care ați rămas. Da, vă rog frumos, nu vă fie frică. O să dureze doar câteva clipe. Calitatea v-o garantez. Sunt profesionist.
Þintesc. Reușit. Uneori se întâmplă lucruri ciudate. Atunci când sunt încrezut în propriile puteri și mă laud de competitivitatea personală, de multe ori se întâmplă contrariul, de parcă cineva m-ar pedepsi pentru iubirea excesivă față de propriul Eu.
- Măi, dar mulți mai sunte-ți. Poate lăsăm democrația pentru vremuri mai bune și vă numesc eu ordinea. Ce spuneți? Vă deposedez de libertate? Paremi-se că aveți dreptate. Haideți să ne înțelegem, oricum veți fi împușcați. Toți. De data aceasta nu las pe nimeni în viață, de aceea în timp ce împușc, dumneavoastră decideți cine e următorul. Sunt și eu om. Am și eu familie. Cred că mă înțelegeți.
Libertatea. Straniu concept. Călăul are mai puțină libertate decât victima. Esențialul e ceea ce simți nemijlocit. Libertatea e într-o dependență nemijlocită de credința ce-ți aparține, deaceea orice obiectivitate nu are nici o valoare când ești supus execuției, atunci ești subiectivitate pură. Îți poți pierde libertatea față de tine însuți, atunci când ești îngenunchiat în fața dorințelor, pasiunilor, obsesiilor ce sunt prin puterea lor superioare oricăror „ori” –uri. Eu nu pot să nu omor, să nu urăsc. E ca și cum mi-aș interzice să gândesc, sau să-mi iubesc copiii.
- Următorul!
Cred că niciodată nu voi reuși să-mi îndreptățesc faptele, dar acum trebuie să omor, sunt impus să o fac, dealtfel voi fi în locul lor. Dacă e să aleg între moartea lor și a mea, la infinit mă voi pronunța pentru lichidarea lor, fără nici o ezitare. Oare sunt fricos?
- Vreți să trăiți? De ce nu-mi răspundeți? Următorul... Nu plânge. Îți promit că nu vei simți nimic. Pur și simplu vei înceta să gândești, să simți, să mă urăști, și cel mai straniu lucru e că nu vei regreta pentru moartea ta, vor regreta cei care te iubesc. Știu, e înfiorător să conștientizezi că nu vei exista și dacă nu crezi în Dumnezeu sau într-o posibilă reîncarnare, groaza e de sute de ori mai intensă și mai chinuitoare. Dacă nu ai reușit nu este decât vina ta, iar acum relaxeazăte. Eu trag... Ați văzut cât e de simplu?
- Domn ofițer, soția vă așteaptă. E ceva urgent.
- Sergent, veți continua? Nu ar fi cazul să vă jenați. Ei sunt o națiune umilă care trebuie să dispară din memoria istoriei. Þine. Nu uita câte un singur cartuș pentru fiecare.
Am făcut oare bine că i-am încredințat acestui tânăr meseria mea? Cel puțin atunci când omor mă simt responsabil pentru ceea ce fac. Nu am dreptul moral să traumez generațiile ce ne succedă.
- Sergent, nu executați. Mă reîntorc curând.
Ciudată situație. Oare ce gândesc acuma victimele? Își argumentează speranțe că nu mă voi întoarce, că se va produce un miracol și ele vor fi grațiate. Ce aș fi gândit eu în locul lor? Posibil aveam să gândesc la fel. Straniu. Oare să ne asemănăm întratât? Am o intuiție proastă, care mi se conturează din ce în ce mai bine. Paremise că toate aceste delimitări a națiunilor sunt superficiale. Dacă ar fi naționalitățile ca un dat, ca ceva predeterminat, atunci ar trebui să ne deosebim și prin felul în care am primi moartea în brațe. O dată ce ne asemănăm atunci când ne naștem și atunci când murim această scoarță cu care suntem înveliți - limbă, istorie, obiceiuri – este doar o iluzie. Existăm unul lângă altul, ne mândrim fiecare cu falsitatea sa ca până la urmă, în fața morții să ne dăm seama că am luptat în zădar, am omorât, am urât, am distrus, și că viața noastră a fost una aiurea, o debilitate.
- Bună! S-a întâmplat ceva ?
- Îmi era dor de tine. Pur și simplu am venit să te văd. Când termini lucrul?
- Într-o oră cred că isprăvesc. Contează de organizarea „ori” – urilor.
- Organizarea cui?
- Nu cui, organizarea „ce”- urilor.
- S-a întâmplat ceva de ești așa iritat? Bine, n-o să te rețin. Am să te aștept în cafeneaua unde luăm cina. Știi cât de mult te iubesc?
- Și eu te iubesc. Pe curând.
Despre ce gândeam? Paremi-se despre posibilitatea unei vieți fără libertate. Dacă în loc de libertate am poseda o dependență oarbă, am fi robii unor valori prestabilite, unor tabuuri primitive. Dacă ne-am dezice de omenescul din noi și am deveni niște roboți...Nu, e o idee antiumană. Pretinde la diminuarea speciei Homo Sapiens Sapiens. Pentru a nu distruge omenescul din noi trebuie să rămânem ceea ce suntem. Ar fi o crimă să ne schimbăm ființarea.
- Următorul! Viața are valoare? Are domnilor. Vă spun eu, una aberantă. Știți pentru ce muriți? Nici eu nu știu. Ia-ți văzut pe cei doi. Au fost cei mai curajoși dintre voi. Alegeți din două posibilități. Prima: mai împușc doi curajoși, care se prezintă benevol în fața glontelui și celorlați le garantez viața. A doua: în caz dacă nimeni nu nu-și jertfește viața pentru ceilalți, vă împușc pe toți. Aveți la dispoziție un minut.
M-am plictisit. Nici nu știu ce să mai inventez pentru a realiza careva schimbări în această monotonie ce continuă atâtea zile în șir. Genocidul e ceva fantastic, un fenomen suprarealist, ce poate fi realizat doar de mințile bolnave a societății. Sunt și eu creator de cultură, deci sunt un artist. Un artist? Niciodată nu am crezut că voi deveni artist.
- Timpul! Domnilor, după cum observ, ați ales.
Să-i execut pe toți și doar pe acești doi salvatori să-i las în viață, sau poate invers. De câtă indiferență are nevoie un artist pentru a nu dori să aleagă un răspuns la o dilemă atât de simplă? De foarte multă indiferență.
- Cine e primul? Dumneata. Te crezi erou, salvator. Ești fericit să mori salvator?.. Următorul! Iată și al doilea erou. Pot să vă spun cu siguranță că veți muri eroi. Memoria socială într-o lume civilizată este sensibilă la imagine, la tablou. Memoria socială contemporană este una a comicsurilor. Aveți șansa să deveniți pentru poporul vostru un ideal, un exemplu demn de urmat, cu toate că nu aș sfătui pe nimeni să vă urmeze fapta. Sunteți hazlii. Dacă v-aș da arma, veți privi la mine cu aceeași ochi copilăroși și speriați? Bine eroilor, n-o să vă rețin.
Trag. Cade jos.
- Domnilor! Știu că vă dezamăgesc, dar a fost o glumă în privința celor doi curajoși. Ei desigur au murit siguri de faptul că vor rămâne eroi. Pot să vă spun că au greșit. Oricum, nu mai contează , te stingi din viață cu gândul că ești un Cineva, sau un cineva, deosebirea de fapt e nulă. Singura valoare adevărată este viața. Cine din voi nu vrea să supraviețuiască acestui coșmar? Dorința însă e insuficientă. Uneori ești o simplă piesă și nici nu una de schimb, ci una în plus, pe care ideologia pur și simplu o distruge. Pentru a distruge, ideologia are nevoie de executori, deaceea și sunt aici. Îmi dau prea bine seama că sunt manipulat, aici însă de bine de rău îmi câștig o bucată de pâine. În această țară totul e în dependență de ideologie. Trăiască ideologia! Următorul!
Domnilor! Vă urăsc. M-au obosit mutrele voastre triste. Zâmbiți. Bucurațivă că nu sunteți în locul meu. Cine dintre voi ar rezista? Oare nu vi-i milă de mine? Vă rog, fiți mai degajați. Mai vioi, mai vioi.
Următorul!