Lumina e-n geamul tău și-n paharul tău cu apă. E-n ochii tăi.
  Ești ca un pom cu mugurii aprinși. Lasă-ți ramurile să pornească. Lasă-le să meargă până acolo unde singure se vor opri. Acolo face ramura fruct. Alte ramuri vor încolți și vor pleca în sus din trunchiul rădăcinilor tale.
  Nu ieși din sufletul tău, nu călători cu alte suflete, ca în niște bărci fără lopeți. Barca bună, cu lopețile tari, e sufletul tău, e gândul tău. Pentru brațele tale numai sufletul tău are vârste potrivite. Adevărul tău numai în tine se află și numai limba ta îl poate tâlcui. Fiecare om vorbește, cu glas deosebit, un grai deosebit. Minte cu minte nu se înțelege deplin, înstrăinată de graiuri. Tu ești unul, și ceilalți sunt sute de mii de mii. Tu pe unul singur trebuie să îl mântuiești: pe tine. Pomul vede numai de cireașa lui.
  Aș vrea să fac din fiecare din voi o comoară închisă, bine zidită pe dinlăuntru. Închidete-n za și ascunde-ți ochii în coif, și în trupul tău de fier încremenit mișcă-te nevăzut, ca argintul-viu în stâncă.
  Lumea nu este accea care se vede: aceea pe care ți-o închipuiești. Intră în închipuirea ta adânc și ieși pe tărâmul celălalt: nu te dezlipi de închipuirea ta.
  În tine se găsește lumea întreagă, oglindită pe dinlăuntru. Ca în bobul de mei, zac în tine puterile taurului și farmecele tainelor strânse-n miez. Plodul tău ascuns, pe care n-ai știut să-l cauți, e huștia și aluatul vieții; gândul tău, ca o drojdie vie, o sporește, înzecind-o în copaia ei. Ceea ce cauți în alții, se află pe măsura înțelesului tău în tine, rătăcitorule.
  De ce pribegești în grădinile străine și-ți lași florile neîngrijite, și, copacul tău, cu omizi? Mireasma ta nu ți se pare bună, fiindcă nu o cunoști, altoaiele tale ți se par sterpe, semințele tale – goale, fiindcă sunt ale tale. Gândește-te bine: e cineva mai bun ca tine? Nu e...