“Poftim? Ce-ai spus? Te rog să repeți. Nu pricep nimic în toată nebunia asta.” Continui să-mi petrec timpul într-un bar. Îmi dă o stare de liniște; aș putea spune neliniște vitală.
Întorc capul, nu iau în seamă avansurile și îmi văd de drum, cu privirea în pământ. “Da, în fix două minute sunt acasă. Pa!” Și contemplez asfaltul. Caut să nu dau în gropi.
Sâmbătă seara în fața televizorului, cu telecomanda în mână, cu furculița în cealaltă mână – uitând să mănânc – și cu urechile ciulite, în așteptarea unui telefon. Programul TV este jalnic, mâncarea s-a răcit, iar telefonul nu catadicsește să sune.
“Și atunci?”
Stau cu ochii în monitor, sătulă de comentarii și discuții filozofice. Citesc un articol despre viață care mă face să râd. Dar nu e de ajuns! N-aș zice că...nu!
Și începe să se răcească și apa. Iar eu mă frământ în zadar. Nu merită să-mi obosesc neuronii.
Iar acum…stau și îngân câteva vorbe. Citesc un SMS și sting lumina.
Trăiesc în lumea mea, în umbra mea, în peștera mea. Ies din când în când dar prefer să intru înapoi. Culori, puncte, linii, imagini fără sens și într-o ordine haotică…și totuși…dacă le pun cap la cap s-ar putea să iasă ceva. E totul plin de mister!
Barul, televizorul, baia, chiar patul…și Tu…te legi de toate aceste nimicuri din drumul și din viața mea, de toate aceste stări “de plictiseală”…și te pierzi dincolo de oglindă.
Ușa se închide.
“Au trecut mai mult de două minute!”
“M-am pierdut pe drum. M-a furat marea, și luna m-a violat.”
“Haide să mănânci!”
Și toată povestea mea, toate confesiile pe care le-am făcut nopții rămân secrete. Iar seara se termină de cum am trecut pragul și va reîncepe într-un alt episod.
“E târziu…Scoală-te!!!”