agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-06-27 | |
Întotdeauna mi-a fost teamă de pagina goală, pentru că, până la o vârstă eram și eu o pagină goală, iar apoi am devenit o pagină mâzgălită. În fiecare zi, în satul H. sau în satul P. urc ca să culeg soarele din fiecare boabă de rouă și să mă întâlnesc cu zânele bune.
__ Cine l-a omorât pe general? Cine l-a omorât pe general?… Mihnea nu răspunse. De altfel nici nu știa. Nu fusese pe deal în seara aceea. Nu știa nici el unde fusese… Poate în H.. Poate în P.. __ Sarut-mâna, doamnă! __ ?! __ Ați văzut cumva pe domnișoara Clara? Soarele răsare întotdeauna în H., aprinzându-se întâi în frunzele mici de afine. Apoi cade, rupt de orice gravitație, ca un sloi, pe o boltă lipsită de predicat și de logică. __ Aici doarme domnul general. Vă rog să veniți în camera aceasta. Parcă este mai răcoare azi… __ Sarut-mâna, doamnă! N-ați văzut-o cumva pe domnișoara Claudia? Întotdeauna mi-a fost frică de Predicat. L-am omorât aseară pe general. Hm… Păcătuise prea mult… “Și eu cine sunt, Dumnezeu?” Mihnea nu știe dacă Claudia stă în satul H. și probabil că dacă ar fi găsit Predicatul ar fi știut dacă stă în H. sau în P. Oricum, serile trec. În satul H. zânele bune fug noaptea în jurul fântânilor… Oamenii de aici au niște goluri în ochi, probabil boabe de dioxid de carbon pierdute în lichidul care s-a scurs și s-a pierdut în lacrimi. Dar ei nu plâng pentru că nu știu. Nu știu cum și nu știu încă cine l-a omorât pe general. N-au învățat niciodată să plângă. Zânele se pierd în bezna sucului de afine, departe, departe…, între H. și P… Logoree sau întrebare… Poștașul aduce o scrisoare. Un plic mare, alb, cu un antet sexy… Ce poate fi atât de fascinant în boabele acelea de afine? Pătează hainele… __ Nu vă supărați, n-ați văzut-o cumva pe domnișoara Carmen? __ Să știți că după structura morfematică, substantivele se împart în substantive simple, compuse sau derivate. Substantivele compuse se realizează prin alăturare, sudură, abreviere, subordonare hipotaxă… __ Nu vă fie teamă de general. Este un om atât de bun… __ Ah…, tocmai ați folosit un predicat nominal… Oare asta este domnul general, un predicat nominal? Probabil Mihnea calculează cât face Claudia plus Carmen minus H. totul înmulțit cu P. Probabil că domnul general s-a suparat și a plecat la București cu trenul de 7. Și totuși Claudia plus Carmen minus H. nu face cât Camelia. __ Cine l-a omorât pe general? N-am crezut că seară de seară pot muri. Pot muri cum vreu eu… Așa cum mi-am dorit dintotdeauna. Pot să mă spânzur, să mă împușc, să iau o supradoză… Dar cel mai ușor este să-mi tai venele cu lama de Predicat… E ca un orgasm… Clipa morții e ca un orgasm…, atât de bolnavă și de convulsivă, atât de comună și mizeră, de înjositoare. De aceea refuz să mă mai omor. Și totuși cred că generalul s-a plictisit aseară jucând canastă până la miezul nopții… Mihnea stă și privește soarele, pe jos, risipit prin iarbă. Îmi amintesc când soarele meu era fum… Pe urmă m-am plictisit. Și Mihnea a fost cândva fum, numai că el nu știe sau poate nu-și mai aduce aminte. Departe, departe… Întotdeauna mă gândesc la locurile în care a murit încet, încet, atât de premeditat, copilaria mea. Niciodată nu m-am gândit că în cavoul zilelor pe care le pierdeam fără să realizez că soarele a răsărit și a apus astăzi, mă așezam pe mine. Și pe general. Zi de zi, la robinetul din bucătărie, am băut carnea generalului. Fără să știu, poate fără să vreau. Și totuși, această vină ancestrală, pe care de abia acum o resimt în oasele mele reumatice, mi-a aparținut în întregime, deși crudul adevăr mi-a fost ascuns decenii întregi, așa cum o mamă îi ascunde fiului ei o viață întreagă că a fost înfiat, iar el provine dintr-o familie de țigani alcoolici care l-au părăsit într-un spital municipal. Niciodată nu am putut să-l privesc pe general în ochi. Probabil pentru că nu avea. Pentru mine, generalul nu a avut niciodată ochi. I-am descoperit apoi, căutând prin sertare, într-un moment de profundă criză, vreo țigară rătăcită. Erau lipiți pe o bucată de hârtie idolatră, profanată de întunericul sertarului meu. Nimeni nu m-a învățat să văd. De fapt, nimeni nu este învățat ce să vadă și ce să caute; fiecare găsește ceea ce, paradoxal, îl găsește pe el. Și pe mine m-a găsit generalul… Când l-am văzut intrând pe ușa apartamentului meu, mi-a fost teamă, pentru că deși auzisem de el din basme și din poveștile bunicii mele, mi-a fost prea lene ca să mă încalț, să ies afară în viscol și să încep să-l caut și să-l strig. Am crezut în acea clipă că este doar răzbunarea, un impozit pe care trebuia să-l plătesc pentru tot ce am agonisit. Sau poate o amendă pentru toate eludările la care am luat parte decenii întregi, fără să dau celui ce mi-a dăruit atâta măcar un ban mic de aluminiu. Pentru Charon întotdeauna m-am pregătit. Însă nu și acum, ceea ce mă speria atât de mult încât mă așteptam din clipă în clipă să se întâmple ceva cu mine, o schimbare, dar ceva așa de puternic și de definitiv încât refuzam să gândesc. Și între H. și P. întotdeauna am văzut cum se jucau zânele, împletindu-se în raze de soare și calcule greșite de școlar speriat. Am chiulit de fiecare dată la orele morții și asta numai pentru că mi-era silă, în fiecare dimineață, după întâlnirea cu generalul, să mă mai scol atât de devreme și să mă duc să gust liniște. Între H. și P. întotdeauna am văzut lumina căutându-mă, și ea a fost aceea care m-a găsit. Prima oară mai tare, a doua oară mai slab, până ce s-a stins de tot, iar bricheta mea n-a fost niciodată în stare să o reaprindă. De aceea Camelia încă se mai află într-o vale, undeva între H. și P., călătorind cu generalul și cu fumul țigării mele. Lumea se împarte în două categorii: cei care o viață întreagă iubesc și cei care o viață întregă sunt iubiți. Nu pot crede că există oameni care să guste timp de o existență umană savoarea ambroziei de a iubi și de a fi iubit în aceeași măsură de persoana în cauză. Întotdeauna mi s-a părut că a fi iubit este frumos și bine pentru tine, însă foarte plictisitor. Mereu m-am aflat în căutarea aceleia care să mă iubească doar atunci când eu o iubesc, și nu atunci când crede ea, oricând, atât de aleatoriu încât dragostea ei o anulează. Nicăieri nu cred să existe mai multă masculinitate decât în căutarea și lupta pe care unul o poate duce pentru a atrage o fată. Acele griji și supoziții, acele farmece pe care se pregătește să le facă însă nu le mai face, faptul că analizezi orice pas, orice gest, orice cuvânt, îți dau ție, ca bărbat, o satisfacție imensă, o continuă alergare în care nu poți obosi, un chin prea mare, pe care în alte condiții nu l-ai putea suporta nicicum, dar care, prin prisma a ceea ce tu însuți simți, ți se pare o banală migrenă. Iubind, ai la un moment dat răsplata cerului, care deschizându-se pentru tine, îți oferă cele mai scumpe clipe la care un muritor are acces. Și atunci când se usucă nisipul din soclu, iar ochii de marmură ai statuii exilate în mijlocul unei piețe, printre oameni, printre străini, prind lumină, atunci cerul se închide și copilului i se ia cea mai dragă jucărie pe care o are. Într-o eternă căutare a ei, deși nu era plecată nicăieri, și într-o continuă căutare a mea, privindu-mă ca scop suprem al unei existențe gratuite (pentru că la un moment dat realizezi ca ești în plus, indiferent de ceea ce ești și ceea ce faci), m-am aflat, iar oboseala acestei lungi călătorii n-am realizat-o decât în clipa morții mele. Când la înmormântare mi se arunca pamânt peste coșciug, am început din nou, de la capăt, pe drumul meu către nicăieri, în căutarea fumului de țigară. Ultima oară mi-am jurat că niciodată nu mă voi mai opri până când nu voi ajunge acolo unde de fapt nici eu nu știam. Doar îmi imaginam și eram sigur că acest drum, oricât de lung și de întunecos ar fi fost, trebuia să se oprească undeva. Știam totuși de la început că oriunde aș fi ajuns, atunci când mă voi opri, tot eu voi fi acela care va suferi. Nu știam de ce. Poate pentru că aveam prea mult timp liber în care am realizat că stau. Și mă plictisesc. Iar plictiseala este o boală care te dărâmă indirect, pentru că îți dă ocazia să vezi lucrurile într-o nouă lumină, iar de cele mai multe ori, le vezi fals deformate, asemeni unor miraje diabolice, a unor fete morgana, și astfel ai ocazia să faci cele mai mari greșeli, să pierzi cele mai mari averi, doar fiindcă nu poți vedea că îți scapă din mână. Câteodată gândești prea mult dacă trenul care tocmai a plecat din gară era Trenul, sau dacă cel care va veni peste jumatate de oră va fi la fel de bun pentru tine. Și stând pe marginea drumului, rătăcit în gânduri, nu mai realizezi (nu mai are nici o importanță pentru tine) că timpul a trecut pe langă tine, iar Istoria te-a dat afară. De aceea am început din nou și din nou, pentru că pe mine întotdeauna m-au tulburat mult prea mult viermii care mănâncă cadavrele ambulante, ca o lepră, bucată cu bucată, până când nici Anonimatul, o sală de așteptare din gară, pentru clasa a II-a, unde tot felul de oameni, mai ales bătrâni, așteaptă trenul care are o întârziere de o viață, nu te mai încape. Nu pot spune că am avut o copilarie chinuită, deși, felul în care am ajuns, modul de viața și spectrul de idei, arată limpede că nu am fost atât de fericit pe cât s-ar părea. Poate că eram mult prea sensibil, mult prea atent la tot ce mi se întâmpla, fapt care m-a deraiat de pe drumul pe care alții mi-l fixaseră cu o extraordinară precizie. Încă înainte de a apărea în această lume, eram programat ce să ajung, ce să fac și cum să fac. Mult timp am fost copilul cuminte, sănătos și normal, care nu iese din normă și face tot ce i se spune. Eram o promisiune, o mare promisiune, însă pentru mine eram doar fumul unei țigări neaprinse. Ceea ce mocnea în mine era revolta, credința că pot schimba ceea ce mi-era scris; însă marile schimbări care au avut loc în mine și cu mine n-au fost în vreun fel decât rodul hazardului. Cel puțin așa credeam atunci, fără să știu că de fapt cel care era în spatele existenței mele pe care o guverna atât de autoritar, era generalul. Doar mai târziu, când eram deja consumat, l-am întâlnit și am găsit de cuviință să-i multumesc. Eram un golf mult prea deschis, iar valurile aveau obrăznicia și puterea de a mă lovi și de a lua, de a spăla orice din mine. Și atunci am început cu lopețile, hârlețul și roaba, cu târnăcopul și alte ustensile la fel de ipotetice în fața creației dumnezeiești, să ridic diguri care să-mi apere plaja. Ultima tornadă a venit pe când eram de abia la temelii. O zi caldă de primăvară, poate chiar toridă, o vreme care, probabil că în alte condiții, ar fi fost chiar frumoasă. Un cer albastru. Un cancer. Și un mort, azi, când tocmai costrucția mea începea. A fost cea mai mare tornadă care a lovit pe nepregătite plajele mele. Atunci am murit și eu. Câtă lume, câți necucoscuți mergeau prin cimitir, alături de sicriul bunicului meu, în care de fapt mă aflam eu cu tot trecutul și viitorul meu măreț. În acea zi de primăvară, murisem înainte chiar de a mă fi născut. Atunci, cineva a aprins țigara care sunt. Atunci, o dată cu mine, a murit și promisiunea care eram. Nu mai eram al nimanui, ci doar al meu, al întunericului meu care se profila fantomatic și lipsit de orice speranță, înecat într-un apocaliptic pesimism. Tuturor li se întâmplă să piardă ceva drag. Copilul își pierde întotdeauna jucaria care îi este cea mai dragă. Însă pentru mine, răsfățatul sorții, acea moarte, despre care azi pot vorbi cu o luciditate și o claritate înfiorătore a detaliului, a însemnat mai mult decât o simplă moarte, poate o nouă și ultimă înviere (deși știu că n-a fost ultima și nici nu va fi) ori un simplu macaz care m-a redirecționat în întunericul pe care-l mai văzusem doar la început, în anticameră. Zidurile pe care le-am ridicat începând din acea zi se mai văd și astăzi, pe malul mării, bătute de vânturi, cu crenelurile sparte și metereze părăsite. Găurile de tun mai amintesc vizitatorilor de bătăliile care s-au dat la baza lor, de morții care au fost săgetați din turnuri ori tăiați de săbii și iatagane. Pentru că nimeni nu a fost în stare să cucerească digurile și cetatea golfului meu. Oasele albite de timp zac și acum, aruncate în saci de gunoi, în spatele cetății, frumos împachetate și cu grijă, pentru că uneori regele nebun le consideră trofee. Digurile pe care le ridicasem după acea înmormântare, le-am făcut prea înalte, astfel încât, adăpostit după ele de frica stafiilor și a inamicilor care se strângeau cu imense caravele și corăbii de luptă, n-am mai văzut răsăritul de soare. De fapt, de el îmi era cel mai mult frică, acum, când eram singur, doar eu în golful meu, față în față cu oceanul nesfârșit și cu vasele inamice. M-am ascuns de soare, de răsăritul lui, atunci când toți cei ca mine ieșeau la plajă și se minunau de mareția sa, pe care n-o mai văzuseră până atunci. Eu am stat ascuns, în spatele digului meu, departe de plajă și de casă. Niciodată n-am mai înțeles rostul acelor clipe, pe care, atunci, îl simțeam din plin, în fiecare osicior al trupului meu canceros, dar, ascuns atâta timp în groapă, am uitat încetul cu încetul ceea ce de fapt vroiam să fac cu mine. Într-o zi de vară, totul a luat sfârșit. Era ea, venind împreună cu generalul, pe poteca din fața cetății mele. Bineînteles că pe general nu l-am vazut de unde eram eu, în turn, ascunzându-mă de noi primejdii și dușmani. Însă am văzut-o pe ea. Trecea cu o ușurință diabolică, cu un calm de sticlă, printre cadavrele cavalerilor și a vitejilor soldați morți sub zidurile cetății. N-am crezut niciodată că va avea forța să ajungă la poartă, iar eu că ma voi duce personal, coborând din imensul meu turn (acum aveam un turn), ca să-i deschid poarta cetății. Îmi amintesc acum, când sunt un rege înlănțuit în propriile lui greșeli, alungat din propria lui cetate, de toți regii și cavalerii care mi-au asediat ani de-a rândul zidurile cetății, fără a putea pătrunde, fără a ajunge la mine, și îmi amintesc azi, de toate sirenele ce cântau noaptea pe stâncile de pe țărm, sub fereastra camerei mele, dar care n-au putut trece de ziduri. __ Deschide, te rog! Au fost singurele ei cuvinte, pe care, de fapt, nu mi le-a șoptit niciodată, iar eu, înțelegând-o am coborât și am deschis larg porțile cetății mele, ca în fața acelui trup și suflet pe care singuratatea acelei cetăți a zamislit-o pe ascuns, în foamea ei. Din prima clipă în care am văzut-o, de acolo de sus, am știut ca ea e Ea. Întunericul domnea în cetatea mea de foarte mult timp, ceasurile mele oprite de istorie și singuratate nu-mi puteau arăta pe firul omenirii un punct exact al existenței mele fizice, pentru că în cetatea mea, în care mă retrăsesem deliberat, fără să-mi pese de răsăritul pe care-l pierdeam zi de zi, și de care mă feream ca un vârcolac, lumina era cea mai scumpă marfă pe care cineva o putea vinde. Mai scumpă decât aurul, smirna și tămâia. Întunericul meu se risipea acum ca o ceață, iar soarele niciodată nu mi s-a părut mai galben ca în zilele acelea când ea se apropia de poartă. Și i-am deschis. Fără să-mi dau atunci seama, în acea zi, deschizându-i porțile, am primit și eu un sens, regele nimănui devenea într-o clipă cineva, cetatea prindea viața și strălucire. Din acea clipă am avut un rost în faptul că mă trezeam dimineața, vedeam o finalitate în faptul că respir, mănânc și trăiesc. A doua zi dimineață, am ieșit din camera mea, m-am suit pe meterezele zidurilor și am văzut cum răsărea soarele din apa mării, înecând-o în aur și liniște. Știam că nu va mai fi la fel când voi coborî, însă ceea ce am văzut în acea dimineață a fost deajuns pentru a mă reînvia. Și în tot acest timp, generalul stătea ascuns privirilor mele, iar eu, cu ea în cetatea mea, niciodată nu m-am gândit să-l caut, să mă uit după el și să-l chem înăuntru. A fost prima oara când drumul meu începea să cotească, să se întretaie cu alte poteci obscure și fantastice, care, deși luminate de acest Prezent, nu puteau să mă ademenească, atâta timp cât o aveam pe ea călăuză în propria mea poveste și Istorie. O istorie care în scurt timp s-a dovedit a fi o carte a eternei deznadejdi, a celei mai aspre solitudini și a celei mai acerbe prigoane care a avut loc vreodată: Vânătoarea generalului. După venirea ei în castel, soarele n-a mai apus. Cele mai fastuoase festivaluri și serate, cele mai mari ospețe s-au dat în tot acest timp și fel de fel de împărați au venit cu mari alaiuri în cetatea în care până atunci nu intrase nimeni. Iar eu, stăteam renăscut din noapte, pe cele mai înalte ziduri și-i priveam de sus. Puterea era a mea. Și nimeni nu gândea despre mine, regele reînviat, că aș putea să omor pe atâția și ulterior să mă sinucid. De fapt, nici eu nu credeam să am atâta putere. O zi ca oricare alta, în care ea, împreună cu generalul, care așteptase atâta timp în afara cetății, au plecat amândoi, lăsându-mă din nou singur, cu oaspeții de care acum nu mă mai puteam lipsi. Întreaga mea lume de aur, culorile care mă bincuvântau și lumina care îmi gâdila pupila, au dispărut instantaneu, ca și cum niciodată n-ar fi fost, pierdute departe, departe, în lanuri de grâu sădite cu grijă pe caldarâmul inimii mele. Noua mea stare n-am mai putut niciodată să mi-o explic. Plecarea ei (mai bine zis fuga ei sau dispariția sa) a rămas pentru mine flacăra care mai purta lumina și culoarea, într-o lume lipsită de Predicat, într-o lume pe care n-o mai doream, nu pentru că mă durea plecarea ei sau pentru că totul și-ar fi pierdut gravitația fără ea, așa cum de regulă se întâmplă cu tinerii care se expun la soarele dimineții fără să se protejeze, ci pentru mine era o sete care mă ardea. Mi-era sete să beau ființa ei. Mi-era dor de acea fericire pe care o simțisem în carnea mea ce acum putrezește în acest coșciug. Am înteles atunci cancerul pe care îl aveam în mine, în fiecare celulă, iar faptul că o dată și-o dată voi muri cu adevărat mă făcea încă să cred că trebuie întreprins ceva, ceva ce nu știam și nici astăzi nu am aflat ce. Am înțeles de abia în zilele din urmă că secundele mele sunt numărate cu adevărat. O întreagă existență cenușie, apatică, atât de biologică și de mizeră în comunul ei, trebuia să se sfârșească; o revoltă a cancerului din mine, care nu mai avea răbdare, era pe punctul de a începe, cu o violență febrilă, născută din propria mea sete de a mai gusta o dată liniște sau pe ea. Rămas singur n-am avut niciodată curajul să mă mai urc pe ziduri să văd strălucirea soarelui sau imensitatea mării care mi se oferea goală, frumoasă și dornică de aventură. M-am ascuns din nou în monocromul meu univers, uniformizat de o culoare care invada totul, fără excepție. Cetatea mea se dărâma zi de zi, însă nimeni nu mai era ca să mă ajute. Valurile sapă, sapă la rădăcinile zidurilor, iar eu, în turnul meu, prea obosit și prea bătrân, nu mai am puterea de a le zidi la loc. Și-n iarna amurgului meu stau la soba propriului meu izvor, visând la o nouă cetate, în care să răsară soarele iarăși, în care să am curajul să văd acel răsărit pe care în această viață m-am ferit să-l văd. Și totuși, în această lume am găsit o mică flacără a unui scop demult pierdut. Instinctualele secunde pe care le trăiam ascundeau în praful și-n scrumul lor rostul existenței mele. Și am început atunci, din comorile pe care le aveam ascunse în subsoluri și pivnițe, să clădesc orașul în care să o aștept, orașul ei, cetatea fericirii, Ierusalimul inimii mele. Și casă cu casă, bloc cu bloc, palat cu palat, am început să le ridic, pe toate, cu mâinile mele, și poduri peste râuri albastre și grădini cu păsări cântătore și fanfare militare, copii pe străzi purtând în ei speranța și promisiunea pe care eu le-am pierdut. Totul pentru a mă face mai fericit, pentru a mă retrage din cetatea mea în care obsedantă, culoarea unică se coroja singură de atâta singurătate. Și întradevăr am construit un nou oraș, în care să pot fi rege, în care să pot fi singur, un oraș pentru care doar eu să am bilete de tren. Și acum când mă trezesc dimineața, lângă mine găsesc rostul existenței mele. Trebuie să îi caut, pe ea și pe general ca să-i chem în Camisburg. De aceea azi, când am scris aceste pagini, undeva între H. și P. încă zânele cele bune se mai joacă în raze de soare, pentru că generalul și Cami se plimbă liniștiți pe Strada Regală, așteptându-mă să vin și eu. Soarle răsare întotdeauna… O scară murdară de bloc, cu pereții de un verde bolnav, comunist. Agitație mare, lume multă, adunată și răscolită de ceva extraordinar, inedit pentru niște locatari bătrâni, retrogradați de Timp din societate. Nimeni nu știe nimic, toți întreabă, se agită, aleargă dintr-o parte în alta, coboară și urcă din nou scările blocului, fără a da vreun înțeles celui care stă și privește din afară acest spectacol. Rând pe rând, locatarii acestei scări ies în fața ușilor lor și asistă la ceea ce are loc lângă ei, având în ochi un amestec ciudat de mirare, teamă și stupefacție. __ Dar n-ați auzit nimic suspect aseară, vreun zgomot care să vă trezească vreo suspiciune? __ Deși m-am culcat târziu aseară… __ Cam pe la ce ora v-ați culcat? __ Era în jur de unu jumate când m-am băgat în pat, însă nu cred să fi adormit până la două. Știți cum e, la vârsta mea, îți este foarte greu să adormi. Sufăr de insomnie și dacă nu iau pastile nu pot adormi. Aseara însă, chiar cu pastilele, somnul tot nu a venit și am stat așa, am mai citit… __ Și n-ați auzit nimic? __ În blocul ăsta, deși pare solid, este forte ușor să auzi ce se petrece în apartamentul celui de sus sau de jos. Însă niciodată n-am auzit vreun zgomot în apartamentul de la numărul 13. Am înteles că acolo stă un tânăr, venit din provincie acu câteva zile. Cred că stă în chirie. Probabil a închiriat apartamentul de la vecina. __ Și cum o cheamă pe vecina dumneavoastră? __ Ah…, e doamna Viorica, Viorica Bălan, însă e plecată la niște rude, într-o comună din Giurgiu. Pentru o vreme am crezut că e apartamentul gol. Vă dați seama, dacă n-am auzit nimic…atâta timp. Da’ mai bine întrebați la 12, că vecina de acolo știe mai multe… Erau mai apropiate. __ Aceasta e cartea mea de vizită. Ofițerul îi întinse o cartelă mică, portocalie, pe care bătrâna putu citi “ Dinu Marian ofițer poliție – Crimă Organizată București” precum și adresa acestuia și numere de telefon. Dacă mai aflați ceva sau vă amintiți ceva sunați-mă. Contez pe dumneavoastră. Vă mulțumesc pentru ajutorul acordat. Ofițerul Dinu întoarse spatele femeii, care rămăsese în usă, privind aglomerația de pe scară, plină de mirare și curiozitate bătrânească, ca la un adevarat spectacol. Nimeni nu știa nimic concret despre ce se întâmplase în acea noapte în apartamentul 13. Toți aveau fel de fel de versiuni, fel de fel de păreri pe care le puneau în circulație, dând astfel naștere la povești fantastice care le cutremurau pe bătrânele afișate ca la Sfințire pe scara blocului. Ceea ce se petrecuse în noaptea trecută în apartamentul 13 reprezenta o mare enigmă și pentru anchetatori, care, deși dornici să termine cât mai repede această problemă, ferindu-se cât mai mult de ziariștii veniți în număr foarte mare, atrași de inedit, se izbeau de tot felul de întrebări la care nimeni nu era capabil să răspundă cu siguranță. De pildă, cine locuia la numarul 13, cine era proprietarul apartamentului și mai important, cine era persoana găsită în apartament. Pe scară, lumea începuse să intre în casele lor, fiind totuși mușcați de curiozitate și discomfort. Polițiștii care veniseră în blocul lor și care anchetau acum cazul nu i-au lăsat pe nici unul să se apropie de apartamentul în cauză, și i-au întrebat pe fiecare, pe rând, ceea ce știau depre locatari, proprietari sau despre cei care intraseră în casa aceea în noaptea precedentă. Totul era însă învăluit în cel mai negru mister și asta nu făcea decât să-i enerveze la culme pe anchetatori. De peste trei ore de când se aflau în imobil nu aflaseră aproape nimic substanțial și lămuritor despre acest accident. Fără ca cineva să fie lasat să dea vreo declarație presei, anchetatorii se retrageau unul câte unul, continuând munca la secție. Au rămas în apartament doar ofițerul Dinu cu câțiva colegi pentru a mai strânge probe, un medic legist și forțe de pază, pentru a împiedica reporterii și curioșii să intre deocamdată. __ Bă Marcule, nu pot să-mi dau seama cum stau oamenii aștia așa, fără să știe nimic ce se întâmplă în jurul lor. Păi, nebunii ăștia de aici, puteau să arunce blocu’ în aer, fără ca cineva să știe ce s-a întâmplat. Bă, și-s bătrâni mă, ăștia ar trebui să stea cu urechea lipită de ușă, să vadă tot ce mișcă, să audă, cu borcanu’ lipit dă perete… N-am mai văzut așa ceva. __ Am sunat la secție să dea de Bălan Viorica, proprietara… __ Și aia…Închiriază apartamentul la niște golani și pleacă la țară, că de… lasă că are dracu’ știe cine grijă de apartament în București. Păi ce bă, nu tu contract de închiriere, nu tu chitanțe, ăștia n-au nimic în casă. Cine știe ce traficanți… __ Și eu cred că tot așa ceva s-a întâmplat, or fi din vreo bandă, o fi vreo răfuială…Da’ vorba ta, cine poate ști… Io unul n-am găsit nimic în casă, nici măcar un pachet de țigări… __ Eu cred că nici nu stătea cineva în apartamentul ăsta… __ Hai mă să mâncăm și noi ceva, mai dă-i darcu’ pă toți! Rămân baieții aicea și fac ei treabă. Mergem la secție. Oricum, se pare că a fost o sinucidere, da’ nu pot crede… Cineva trebuie să-l fi ajutat. N-ai văzut ce cuie, piroane mă, să fiu al naibii, piroane, avea ăla în mâini. N-am văzut așa ceva în viața mea… __ Și nici n-ai să mai vezi! __ Sper. Când am venit în București era o vreme ploioasă, plouase și pe drum și îmi făceam probleme cum voi ajunge în apartamentul meu, fiindcă auzisem la știri de o nouă grevă a celor de la metrou. Era mai dificil pentru mine să ajung cu autobuzul de la Gara de Nord, iar cu taxiul nu doream să merg, pentru că în afară de ceva marunțiș nu mai aveam nimic la mine. Vântul bătea cu putere și lumea multă de pe peron, care probabil venise cu rapidul cu care am venit și eu, se grăbea spre ieșiri sau spre gurile de metrou, ceea ce m-a facut și pe mine să mă îndrept în aceeași direcție cu ei. Auzeam de la cei ce vorbeau în jurul meu, întâlnindu-și rudele care-i așteptaseră, că trenul avusese zece minute întârziere, că în gară la Brașov am stat foarte mult, dar că în rest totul a fost bine. Discuții de tot felul, care se fac de regulă când sosești acasă și n-ai ce povesti în momentul revenirii, de altfel, discuții normale, care au loc de regulă pe peronul unei gări. La metrou, liniște. Lumea aștepta venirea trenului în stație. Ceasurile arătau că se înserase de mult în oraș și că noaptea stătea să înceapă cu farmecele și pericolele ei. În curând sosi metroul, iar gândurile mele se agitau în cap fără să mă mai chinuiesc a le aranja în vreun fel. Resimțeam oarecum oboseala lungii călătorii, însă și mai mult oboseala trecutului meu, de care fugeam și de care speram să scap venind în Capitală. Felul însă cum arăta vremea nu-mi dădea mari speranțe de liniștire lăuntrică, iar acea comuniune pe care o au personajele de nuvele cu atmosfera, părea să mă cuprindă și pe mine. Însă, acum nu era timpul să stau să reflectez asupra stării mele interioare. Și cred că nici locul. De aceea refuzam orice idee, orice gând care ar fi putut să mă transporte în trecut sau în viitor. Simțeam în agitația care mă înconjura, agitație de mare oraș, cu mult locuitori, nevoia de a mă lega doar de prezent și de a trăi în el, de a scăpa o dată pentru totdeauna de fantasmele unui trecut obscur și letargic. Drumul cu metroul n-a durat mult, fiindcă locația mea provizorie era lângă Iancului. O dată ieșit la suprafață, am văzut că noaptea coborâse liniștită peste oraș și vântul lovea cu destulă putere în cei care treceau pe trotuarele ude. Simțeam în acele prime clipe de solitudine o bucurie, nu atât a ceea ce se întâmpla, cât a ceea ce speram că va fi de acum înainte viața mea aici. Fără probleme am ajuns în fața ușii. Era o beznă totală pe lungul coridor, iar geamurile care erau pe casa scărilor nu puteau face față nopții cu întunericul ei. După câteva clipe am reușit să deschid ușa, să intru în holul mic care mă primi imediat ce am intrat. Am căutat bâjbâind cu mâna întrerupătorul, am lăsat geanta mea jos și după ce am aprins lumina, o lume ciudată mi s-a deschis în fața ochilor. Un apartament mai mult gol decât mobilat, cu două camere, într-una o canapea și o bibliotecă mare, însă aproape goală (probabil că prietenul meu, care îmi obținuse apartamentul își luase cu el anumite cărți), iar în cealaltă un pat destul de lat, o noptieră și un birou. Asta era tot. Bucătăria era cât de cât utilată, cu un aragaz și un frigider vechi, de care probabil că nu mai avusese nevoie proprietarul. Ceea ce mă deranja era baia, care era neîntreținută, și un miros bolnav, de canal, venea pe lângă țevile ruginite. În rest, totul părea destul de bun, mai ales că nu dădusem nici un ban prietenului meu, iar eu puteam să stau până în vară, ceea ce însemna foarte mult, având în vedere că de abia începuse luna septembrie. Oboseala pe care o simțisem vag în timpul călătoriei cu metroul devenise între timp o certitudine pe care nu o mai puteam ignora. Am încercat să mă spăl în acea baie care mi se părea din ce în ce mai infectă cu fiecare clipă cu cât stăteam mai mult în ea. Ieșind, am închis bine ușa, ca nu cumva mirosul să pătrundă și în celelalte încăperi ale casei. M-am dezbrăcat de pantalonii pe care îi mai aveam pe mine (de celelalte haine scăpasem în baie) și m-am întins pe patul gol, fără cearșafuri, acoperindu-mă doar cu o pătură. Mi-era prea lene și prea somn ca să mai pot să-mi fac patul. Curând cred că am adormit. Un cer albastru, extrem de albastru, și castani înconjurându-mă. Stau pe o bancă în curtea liceului meu și fumez o țigară, uitându-mă la clădirea cenușie și murdară, care nu-mi va ieși niciodată din minte. Pe o bancă alăturată stau câțiva colegi de-ai mei, pe care îi cunosc din vedere, dar cu care nu stau niciodată de vorbă, cu care nu ies niciodată în oraș. Pentru că n-au nimic interesant în ei. De multe ori mi s-au părut chiar inferiori, deși nu pot spune că am gândit vreodată despre ei atât de definitiv. Îi aud vorbind, iar discuțiile lor mi se par insipide, fără finalitate. Vor să meargă la un bar din apropiere să joace biliard. Hm! M-aș duce și eu, dar nu mai am decât câțiva lei în buzunar și apoi… eu sunt singur… Toți prietenii mei sunt la oră. E ora de fizică. Niciodată nu voi putea uita orele de fizică și mai ales profesorul, care terorizându-mi copilăria va fi veșnic condamnată în iadul inimii mele. Eu stau singur pe bancă pentru că mi-a fost teamă să merg la oră și să rămân iarăși corigent. Eu stau pe bancă, cu trei cărți de Eliade în brațe, fumând și gândindu-mă că mă apropii de sfârșit. Poate gândesc prea mult. Și poate de aceea am pierdut timpul și pe atâția alții, cum sunt și cei de lângă mine, care râd spunând niște lucruri care n-au pic de haz. Dar ei știu să râdă, și aparent sunt fericiți. Pe mine mă dor prea multe lucruri, care mă ating involuntar, iar micile mele probleme le transform în uriașe tragedii ale umanității, dar cu care trebuie să mă lupt doar eu. M-am învățat cu timpul să fac totul singur, fără să mai țin cont de părerea cuiva sau să o cer. Cu atât mai mult pe cea a părinților mei. Mi-e atât de greu în singuratatea mea, a carei povară nu o mai pot duce mult timp. Existența mea solitară mi se pare extrem de lipsită de sens, de acea finalitate care motivează și dă culoare. De exemplu, de ce vin la școală, când aș putea mai bine să stau să învăț acasă? Oricât de retorică ar fi întrebarea și oricât de tâmpit ar fi acel dogmatic răspuns care se dă întotdeauna instinctiv, mie mi s-a părut venitul la școală o mare pierdere de energie, un consum nervos gratuit, iar cele mai multe cursuri ore de calvar și tortură. Poate nu neapărat că profesorii unguri erau răi, cum era dl. Laszlo de mate, care a făcut tuberculoză în anul al doilea și de care am scăpat, după ce mă terminase în primul meu an de liceu, sau Kirali de fizică, care m-a lăsat corigent de două ori, dar erau atât de plictisitori, făcând o muncă fără chef și insuflându-ne și nouă disprețul pentru aceste ore din propriile noastre vieți, pe care le pierdeam fără să vrem. Mai bine spus ni se furau ore din viață. Și pe fondul acestei disperări care mă cuprindea zi de zi, deși eram unul dintre cei mai buni din clasă și care niciodată n-a avut probleme majore cu școala sau profesorii, viața mea se desfășura cenușiu, rectiliniu neaccelerat (sau poate accelerat negativ) ca un corp lipsit de viață din laboratorul profesorului Kirali. Acum anii de liceu se apropie de sfârșit. Criminali prin sterilitatea lor, acești ani se vor pierde în negura trecutului și cu siguranță nu-mi voi mai aduce aminte de toate peripețiile mele cu prietenii, de toate problemele pe care le-am avut. Am supraviețuit! Și asta probabil că mă va dărâma mai încolo, însă acum sunt fericit că am scăpat de toate psihozele pe care mi le cream artificial în minte, pentru a fi capabil să găsesc un vinovat pentru această existența lipsită de o coloană vertebrală. Unul dintre lucrurile care m-au salvat de la uniformizarea în care au căzut mare parte din colegii mei, au fost cărțile pe care le citeam. Reușisem să citesc în timpul liceului cărți pe care alții nu le vor citi niciodată. Nu eram cel mai citit din tot liceul și nici nu doream acest lucru, dar faptul că îmi formasem deja un univers al meu, acolo sus, undeva, mă făcea incapabil să mai pot reveni cu ochii adolescentului normal, preocupat de lucruri palpabile. Într-a zecea, când studiam Eminescu, deja îi citisem pe Kant, Schopenhauer sau Fichte, iar ulterior Goethe, ceea ce mi-a atras un anumit respect din partea colegilor din jur, depre care tot timpul am avut o părere primară, poate chiar biologică. Uneori rămâneam preț de câteva clipe complet uimit când găseam câte o colegă citind un Dostoievski sau Kafka. De cele mai multe ori, se citea doar ce era cerut de programă si faptul ca citeai asa ceva, în întregime, era deja un lucru extrem de prețios. Nu pot spune că am avut o copilărie fericită, deși părinții mei s-au străduit să-mi acorde tot ajutorul din lume și să-mi dea tot ce am nevoie. La mine nu au existat probleme cu banii, deși nu aveam foarte mulți, dar se crease în jurul nostru ideea că am avea destul, sau probleme de genul “Ce mâncăm mâine?”. Întotdeauna frigiderul era plin, indiferent de regimul politic, anotimp sau probleme de alt gen. Știu că aveam colegi care mâncau pastramă sau șuncă afumată o dată pe an, probabil la Crăciun, sau mâncau borș de legume dimineața, înainte să vină la școală, așa încât mi-era rușine să spun că la prânz făceam mofturi când aveam suflé de brocolli sau de varză de Bruxelles, piure de castane și fripturi de pui condimentați cu mirodenii. Eram altfel față de ei, și era, pe atât de inevitabilă, pe atât de necesară o ruptură cu ei. Eram dintr-un alt aluat, iar eu nu mă mândream cu asta, nu poate pentru că nu mi-ar fi plăcut postura mea, dar pentru că nu aveam timp să realizez această ipostază, eram exilat, de propria mea natură. În liceu n-am putut fi integrat într-un tipar clasic; n-am fost tocilarul clasei, pentru că, evident, n-aveam cum, însă nici cel mai “tare”, în sensul celui mai popular, pentru că nu aveam cum, nu știam cum, și poate nici n-am încercat. Oricum, aveam faima mea, cu care mă linișteam, și scurte mi-erau recreațiile în care trebuia să salut zeci de colegi și să le strâng mâinile. Mă integrasem într-un grup destul de ciudat, în care toți aveam bani, însă nu-i arătam. Eram mult prea calmi și prea cerebrali ca să ne afișăm. Însă felul în care s-a rupt gașca ne-a arătat tuturor găurile din sufletele noastre, găurile pe care le purtam în palme și-n picioare. Găuri pe care le facem zi de zi, fără să ne dăm seama, cu o plăcere atât de mare încât suntem orbiți de nulitatea actelor noastre. Sunt un ciocănar, care bate cuie secundă de secundă, la fel ca prietenii mei. O nație de ciocănari. Oricum nici eu nu mi-am dat seama decât prea târziu, când baterea cuielor devenise un stil de viață la care îmi era atât de greu să renunț. Eram ca un fumător, care deși știe riscul la care se expune, refuză să renunțe la fumat, motivând că nu poate. Și mie mi-a fost lene să renunț la această plăcere sadică de a bate cuie, pentru că eram prea laș să refuz, ori poate prea lacom. Îmi aduc acum aminte de una din bunicile mele, care îmi spunea că un păcat, o greșeală sau o minciună vin împreună cu altele și niciodată nu mai poți scăpa de acest lanț care, o dată înconjurat în jurul ființei tale, este imposibil de rupt. Acum, după ceea ce s-a întâmplat, o cred. Și mă doare. Să bat cuie, oricât de ciudat ar suna, devenise principala mea preocupare, de care nu-mi dădeam seama, dar pe care o iubeam la nebunie. Devenisem în scurt timp, din copilul cuminte, un ciocănar, un călău instinctiv, egoist și biologic. __ Mihnea! Mihnea! Scolă-te, te rog! Vocea mamei se auzea de jos, din holul casei, răsunând prea strident în această dimineață. __ Mihnea! “De ce mă tot strigă? Da!” Þipam din toată puterea și nu puteam realiza de ce nu mă aude, de ce continuă să mă strige și, de fapt, ce dorea de la mine? Încerc să aud dacă urcă scările, însă pe treptele de marmoră nu se aud nici un fel de pași. “Mamă, ce dorești de la mine? M-am trezit!” Și totuși nimic. Poate mi s-a părut. Deși este greu să ți se pară că ești strigat de mai multe ori de propria ta mamă. Și poate nu era ea. Probabil. Mihnea înoată în acea dulce stare în care realizezi ce se întâmplă în jurul tău însă nu ai puterea să fii deplin conștient. Probabil că cineva îl strigă. Probabil că nu i s-a părut în întregime. Acum nu mai pot dormi. Trebuie să mă trezesc. Deschid ochii pentru prima oară și valul de lumină îmi izbește fața. Probabil că am visat-o pe mama, acasă, departe. Mă simt foarte obosit, moleșit. Cred că am răcit. Ieri. Pe drum, de la Mureș la București. A plouat aproape tot drumul. Cu siguranță am răcit. Hm. Lumină gri invadând fereastra… Seamană cu lumina sufletului meu, cu lumina în care răsărea în fiecare dimineață soarele în Camisburg. Aceeași lumină în care se joacă zânele între dealurile Moldovei, împreună cu strigoi și vârcolaci. Lumina mea, atât de exotică în mizeria ei. Simt cum speranța de a trăi mă părăsește din nou. Nu sunt mort. Știu că nu sunt mort și știu că pot mai mult, mult mai mult decât să mă consider un supraviețuitor. Când am plecat din Mureș, ieri dupămasă, de fapt, părăseam Camisburgul, cel mai frumos oraș în care am putut trăi în această viață, dar din care era necesar să plec, dacă vroiam să încep să trăiesc. Faptul că în trecut mă mulțumeam cu lumină și liniște, pe care le primeam din abundență și gratuit, nu m-a făcut să-mi doresc decât puțină realitate. Soneria se aude cu insistență în hol. Cine poate fi? Holul atât de mic aseară este acum lung de câteva minute. Mihnea tremură, se sprijină livid pe trecutul său mort, ca și el. Totul e fum… Și soneria se aude cu încăpățânare, sfredelind o liniște sticloasă, anormală, bolnavă de lumină. Nimic nu se poate întrezări prin vizorul ușii, în fața căruia Mihnea gândea viitorul. Viitorul, împreună cu necunoscutul, bat la ușa sa de apartament… Cine poate fi? Poate este cineva din H. sau din P.. Și atunci, Mihnea va redeveni ce a fost, fum. Ușa se deschide încet și bezna scării inundă adâncimea ochilor lui Mihnea. Și în această beznă se înfiripă lumina unor ochi blajini, dar puternici, și o prezență nobilă se delimita tot mai exact în oceanul de negru. __ Hm! __ Pari uluit că mă vezi! răspunse necunoscutul din ușă. Nu mă inviți înăuntru? Mihnea este tot mai nedumerit. Cu siguranță că îl cunoaște pe acest domn, emanând un aer princiar, care intră în holul apartamentului fără a mai aștepta vreun semn de la Mihnea. __ Mă bucur că mă recunoști. Este de mirare, cel puțin, unul ca tine, că-și mai aduce aminte de mine. __ Hm! zâmbi Mihnea, însă, de zâmbetul său era agățată expresia unei încordări interioare, a unui suspans crescând secundă de secundă. Oricine, te-ar recunoaște. Iar tu știi acest lucru cel mai bine. __ Îmi cer iertare că te-am deranjat. Văd că de abia te-ai trezit. Atunci poate mă servești și pe mine cu o cafea. __ De ce ai venit? __ Ești foarte direct. Îmi place. Întotdeauna ai fost unul din fiii mei preferați. Speram să stăm puțin de vorbă, ca între vechi prieteni, a căror drumuri s-au intersectat de mai multe ori, fără a avea însă curajul vreunul din noi să admitem că ne cunoaștem. Am venit să te recunosc eu. Azi am acest curaj. Te revendic. __ De ce m-ai părăsit? __ Hm! E rândul meu să zâmbesc. Mă faci să zâmbesc și lucrul acesta nu poate fi decât favorabil ție. Verdictul încă nu l-am dat. Poate mă mai amâni puțin. __ Nu înțeleg nimic din ce spui. __ Poate nici nu trebuie, Mihnea, să înțelegi ce spun. Trebuie doar să simți ceea ce se înțelege din vorbele mele. Chiar dacă sunt oarecum bătrân și poate mă simt obosit, după atâția ani de călătorii, fugă, domiciliu forțat, tortură și înjurături. Poate par lipsit de sens, însă pare… __ Ce vrei de la mine? __ Nu fii obraznic cu mine. Stai așa, ce te grăbești? M-ai întrebat de ce te-am părăsit. Dac-ai ști câți mi-au pus întrebarea asta, hm… Poate că v-am părăsit, deși ar fi o mare greșeală să dai vina pe mine, să mă murdărești pe mine, când de fapt, știi foarte bine, și toți știți acest lucru, vouă v-a fost lene să mă recunoașteți. V-a fost mai ușor să mă negați, să mă înjurați și să mă uitați. Să mă omorâți și apoi să-mi dați stârvul la corbi. Corbii uitării. Hai mai bine să jucăm niște cărți… Mi-e dor de o canastă… Ai cărți de joc? Mihnea nu răspunse, însă se duse automat, teleghidat, fără a mai avea puterea să raționeze ceea ce se petrecea în acele clipe în noul său apartament. Se duse în dormitor, unde-și lăsase bagajele aseară. N-a mai avut timp să despacheteze. Avea într-una din genți un pachet de cărți pe care îl primise cadou de la un prieten care lucra la cazinoul din Camisburg. __ Împarte cărțile! __ Cred că știi că nu se poate juca în doi. Mai trebuie să vină cineva… __ Aștepți pe cineva? Mihnea nu răspunse, fiindcă nu aștepta pe nimeni. Nimeni nu știa că venise în București și că încercă să se stabilească aici. Însă acum nici un gând nu mai avea valoare. Ceva definitiv trebuia săvârșit în următoarele clipe. O presiune de mii de megatone striveau însă orice inițiativă. Este imposibil… __ Servește câte cinsprezece cărți! __ Ai tăiat? __ Da. Și n-am luat nimic. Mihnea împarte cărțile. Pricopul de cinci. O carte întoarsă… Joc plictisitor. __ M-am întâlnit cu Christine în Camisburg. A întrebat de tine. __ Mă mir că ai fost în Camisburg. Ce-ai căutat acolo? De fapt, cine te-a lăsat să mergi acolo? __ Nimeni nu mi-a interzis niciodată unde să merg. Am toată libertatea din lume să fac ceea ce vreau. De ce te supără așa de tare faptul că am fost acolo? __ Pentru că este orașul meu. __ Dar Mihnea, tu ai construit acel oraș pentru mine, pentru că eu am vrut și pentru că eu ți-am dat puterea să-l construiești. Tu n-ai fi fost în stare să faci așa ceva… __ Aici cred că te înșeli. Poate… Poate că l-am construit ca să pot fugi de tine. Și de Cami… __ N-are nici un sens acum să te mai amăgești singur. Știi bine de ce s-a construit orașul. Canasta! __ Din? __ Din șase. __ N-am fost atent la ce-ai dat. __ Mie-mi convine. __ Spune-mi, ce mai făcea Christine? __ Plângea. La fel și Carmen sau Clara. Tu ești vinovat. Tu le-ai vândut. __ Dacă ai venit ca să mă faci pe mine vinovat de soarta lor, te rog să pleci… Nu eu le-am vândut… Ele singure au ales calea. Ele s-au îndrăgostit… __ Și tu le-ai omorât, rând pe rând, din distracție. Doar ca să te simți tu bine. __Te-am rugat să nu mă învinuiești pe mine… Uite, canasta! __ Din? __ Din dame. Hm… Clara, Carmen, Christine și Cami… Cele patru dame… __ Nu sunt jucării, Mihnea, nu sunt statuete de plastilină, pe care să le poți modela după bunul tău plac și să le arunci atunci când te-ai plictisit de ele. __ Tu ești singurul vinovat dacă eu m-am plictisit. Tu ești cel care mi-a dat puterea și răgazul să mă plictisesc. Tu mi-ai dat timpul să pot gândi și să pot alege. Libertatea e a ta și eu n-am cerșit-o niciodată. Am fost liber din prima clipă în care am văzut soarele… Și sunt liber. Timpul nu m-a măsurat, nu s-a jucat cu mine pentru că am avut curajul să fug în Camisburg. Iar eu, eu… am avut răbdare cu timpul. __ Christine te-a iubit. Poate a fost singura care te-a iubit. __ Poate că știu și eu acest lucru. Acest amănunt minor. Poate am iubit-o și eu. __ Și ai pierdut-o pentru că ți s-a părut mai interesant să alergi o viață întreagă după Cami, care știai de la început că nu va fi niciodată a ta. Știai că este fructul oprit… Știai că nu ai cum să zbori așa de sus. Și totuși ai ales. Ai avut șansa de a avea libertatea să alegi. Și ai ales să te omori și, o dată cu tine, să le omori și pe ele, care s-au născut doar ca să te iubească pe tine. __ N-ai dreptul să mă judeci! Mai ales când tu ești cel care mi-a adus-o. Tu ești cel care a aruncat-o pe Cami în calea mea, ca să mă distrugă. Tu ești cel care i-ai dat cancerul cu care sunt otrăvit și care mă omoară secundă de secundă. Între H. și P. am descoperit cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată în această existență mizeră. Am întâlnit-o pe ea. Niciodată să nu negi acest lucru. Ea a fost cea care a adus lumina în grota mea, cea care mi-a arătat soarele răsărind. Ea a fost cea care m-a răstignit plecând atunci cu tine și cea care m-a făcut să te urăsc, deși știam că sunt fiul tău și deși bănuiam că ea e sora mea întru tine. Și totuși am găsit printre firele de nisip și de noapte lumina de a vă ierta. Și puterea trupului meu de a vă căuta zi și noapte, să vă strig din vârful munților. În fiecare vară mă reîntorceam între H. și P., iar zânele bune, bolnave și ele de cancer de iubire, zăceau întinse pe mușchiul verde și pe tufele de afine din care culegeam boabele negre. Te-am ghicit în fiecare eșec și-n fiecare victorie. Te miroseam în fiecare floare care mi se ofilea în mâna putrezită. Mi-e silă de mine, mi-e silă de Camisburg. Când am venit în București am încercat să vă uit. De voi fugeam. Fugeam să mă ascund, să renasc în aceasta realitate, să pot să țip din tot sufletul în Piața Romană “Da! Eu sunt Mihnea, corigent la fizică și în viața. Eu sunt cel care v-am omorât!”. De ce mi-ai luat-o? Întotdeauna m-am întrebat. De ce, în bunătatea ta, n-ai avut puterea de a mi-o lăsa? __ Poate am avut și eu nevoie de cineva care să-și murdărească sângele, omorându-mă. Poate că sunt prea bătrân ca să mă mai plimb. Eram acum câteva mii de ani, într-un oraș mizer, la fel ca și Camisburgul și un general roman mi-a spus: ”Tu nu vei muri astăzi. Pentru că ar fi prea simplu. Dacă vrei să câștigi, și știu că vrei, tu vei muri secundă de secundă, răstignit de proprii tăi fii. Nu aici, ci pretutindeni. Nu acum, ci mereu.” Și întradevar, n-am murit atunci. Am murit zi de zi, răstignit de miliarde de suflete, în miliarde de suflete în această lume. Și am avut puterea să rabd fiecare cui care îmi sfredelea tălpile și palmele… De mii de ani sunt crucificat zilnic, clipă de clipă, fără odihnă… Cred că am nevoie de cineva care să-mi dea liniștea. Cami a fost cu siguranță cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat vreodată. Dar vezi tu,…nu știu dacă vei înțelege ce vreu să-ți spun acum, ea… nu e reală, așa cum e Christine sau Clara sau Claudia. Cami a fost ceva ce nu trebuia să ai. Tu nu te-ai născut ca să mă omori pe mine. Asta ai devnit mai târziu. Criminalul propriului tău tată. Dar ea a apărut în viața ta dintr-o greșeală, pe care aș vrea să am puterea să o regret. Eu am fost cel care v-a legat, cel care v-a adus față în față. Tu I-ai plătit banul de aur lui Charon și el te-a purtat în luntrea lui pe apa Styx-ului. Eu sunt apa Styx-ului care te despărțea de ea. Și tot eu am fost calea de a ajunge la ea. Eu ți-am dat-o și tot eu am luat-o. Pentru ca tu să alergi o viață întreaga după ea, să te omori, să te purifici, să te naști de mii de ori, mai bun, ca să poți ajunge rege. Tu ești fiul meu și tu trebuie să-mi iei locul. De aceea viața ta a fost o continuă alergare, fără start și fără finish, fără concurenți sau spectatori. Viața ta a fost o simplă căutare, o baie în păcat și în durere. Să-ți spun o poveste, despre un tânăr închis în cubul propriei lui nimicnicii: vântul bătea răcoros printre ramurile înfrunzite ale unui eucalipt, sprijinit pe calculele bătrânului Vyasa, care juca zaruri cu propria imaginație la umbra copacului. Vyasa și imaginația erau invincibili unul în fața celuilalt. Eucaliptul însă, avea două ramuri, ce se desprindeau din aceeași tulpină antică și groasă; una dintre ramuri era mai înaltă decât cealaltă, acoperind-o cu umbra sa – era gândirea. În al cincelea joc, Vyasa invocă gândirea și făcu din lemnul de eucalipt un zar, un cub în care închise tot spațiul, timpul și cauzalitatea în fiecare din laturile de lungime eka. În afara cubului rămase infinitul, acel infinit care completează existența, infinitul cuprins în limita unei margini, eternul închis în gândirea bătrânului brahman. Vyasa aruncă zarul de eucalipt și fiindcă gândirea îl ajutase să-și învingă imaginația, plătește tribut ei, gândindu-se la Stius, al nouălea colț al cubului, ce gravitează undeva în jurul unui colț creator, în jurul impactului celor trei eka, care se regăsesc în el. Durerea îl macină pe Stius, așa cum coaja eucaliptului este sfâșiată de timp, de spațiu și de nimeni. Totul pentru că pielea lui Stius este acid; îl arde până la oase, până în măduvă, mânat doar de dorința de a-l simplifica la un eka al existenței, la infinit. Simplificarea lui Stius este amplificarea lui, pentru că limitele sale, ascendente sau descendente, sunt unul și același eka. Dar Stius rămâne mereu același raport subunitar, pentru că, în clipa în care bătrânul brahman îl închisese în cub, uită în infinit o parte din el, după care aleargă și o caută de o eternitate. În locul părții lipsă are acid – acidul care îl arde de dorul împlinirii. Atras în colțul său, Stius linge acidul scurs de pe fruntea sa, transformat în sudoare, își bate în cuie urina acidă pe care o varsă și lipește cu sângele său, bucată cu bucată, treptele scării pe care și-o construiește de-o eternitate, pentru a urca în sfera închisă în cub. Din lacrimile lui Vyasa, scara se profilă ca o eternitate în fața lui Stius, doar pentru o clipă, însă, clipa nefericirii în care el pași pe treptele moarte. Urcă. Ajunge la sfera de azur, în care intră și cade mort pe dușumeaua ei. Tot sângele său stătea încifrat în treptele zămislite atâta “timp”, irosit pentru un gol la fel de mare ca “spațiul” din care prevedea atâta grandoare acelei sfere; căci până la urmă, această sferă era tot o parte a acestui cub. Însă Stius nu muri pentru că era reflexia imaginației lui Vyasa; voința sa rămânea ultima picătură de acid rămasă în trupul său inexistent, este picătura de apă disipată de setea de moarte a trupului muribund. Însă moartea lui Stius nu este posibilă decât în spațiul de dincolo de cub, unde, prin depășirea lui eka pe sine, existența trupească nu mai este permisă. Întregirea lui Stius ca eka poate fi posibilă doar dacă latura cubului este mai mare decât eka, prin ieșirea din el, prin trecerea de Marginea Infinitului, așezată în punctul K. Astfel fiecare fața a zarului, fiecare fața a cubului în care este închis Stius reprezintă limita K-MI, pe care Stius o va trece prin moarte. Oricât de tare ar alerga Stius, el nu poate ajunge la K-MI; oricât de mult ar cunoaște, ar țipa, ar spera, oricât ar dori, el nu poate ajunge la bariera fatală, la limita existenței sale. Vyasa îi dărui lui Stius aripi; două aripi mari, de înger, albe, neprihănite prin neexistență. Stius ia aripile, le prinde la spatele său și se ridică în aer ca un zeu. Frumusețea sa este un fulger, dar tunetul său nu sparge limita. Bătăile roiale ale aripilor par invincibile; și totuși Stius cade din zbor atunci când între el și K-MI se afla doar lungimea bucății lipsă din degetul său. Din nou se ridică și din nou căzu… Serile trecură și zilele la fel, nevăzute de bătrânul Vyasa care se zbătea în zbor să-și atingă limita. Eternitatea dormea peste el; eucaliptului îi căzură frunzele. Și rezemat de tulpina sa este Vyasa, care, deschizând ochii, îl vede reflectat în albăstrimea lor pe Stius, întinzându-i mâna. Bătrânul se ridică și dispărură amândoi, simplificați de radical. În mijlocul cubului rămâne al nouălea său colț, eucaliptul întinzându-și ramurile până la K-MI, căutându-și rădăcinile uitate în afara cubului. Zarurile sunt aruncate: cinci – cinci pentru Vyasa, cinci – șase pentru imaginația sa. Eu sunt Vyasa. Și, bineînțeles, tu ești Stius. Eu ți-am dăruit aripi, însă tu n-ai fost în stare să ajungi la ea. Pentru că n-ai fost niciodată pregătit pentru așa ceva. Te-ai zămislit însă, în penumbra ta, cu fiecare palmă primită, cu fiecare spate întors, cu fiecare refuz, și ai avut puterea să te naști din nou. Ai murit pentru ea de mai multe ori. Și poate, încă ești mort… Dar spune-mi, ai renunța la numele tău, ai avea puterea să dărâmi casă cu casă, palat cu palat, grădină cu grădină, să treci cu plugul peste ruinele castelului tău pentru a o avea din nou în brațe? __ Știi foarte bine că pentru mine Camisburgul e totul, e inima mea, e ascunzatoarea mea. Știi bine că fântâna din centrul orașului, în care turiștii aruncă monede de argint, este de fapt izvorul în care am adunat toate lacrimile mele, pe care le-am vărsat pe treptele de marmoră ale palatului în care solitudinea m-a răstignit. Să dărâm Camisburgul înseamnă să mă omor pe mine, cu trecutul și eșecurile mele. Dar pentru ea, aș prefera să fiu cerșetor la poarta propriului meu castel. Aș fi în stare chiar în această clipa să dau foc, asemeni lui Nero, cetății mele. Sunt regele nebun… __ Cândva, până la sfârșitul Camisburgului, veți fi împreună. Însă când, nimeni nu știe… Mihnea nu poate înțelege de ce nimeni nu poate ști. Probabil că sensul s-a pierdut printre cărțile de canastă etalate pe masă. __ Spune-mi, Doamne, până când mai trebuie să alerg? __ De aceea am și venit astăzi, în casa ta, ca să mă recunoști în sfârșit, ca tată. Pentru că eu te-am iubit și-am fost alături de tine, chiar și în clipele în care cu atâta siguranță îmi înfingeai pironele eliberării în realitatea mea. Am venit să mă eliberezi, să termini ceea ce ai de facut. Răstignește-mă! __ Dar tată, cum aș putea? __ Termină ceea ce-ai început. Răstignește-mă! Fii tu regele și dă-mi mie liniștea. Mă crucifici de la începutul vieții tale, fără să-ți dai seama. Termină acum ceea ce-ai început. Eliberează-mă! __ Dar cu ce? Cum aș putea să fac acest lucru? __ Uită-te la mâinile mele… Mâinile generalului erau pline de sânge. Două cuie gigantice ieșeau din carnea contorsionată de metal. Cel răstignit era Mihnea. Și el trebuie să răstignească. __ Așează-mă pe perete și bate ultima lovitură de ciocan. __ Dar mă va auzi lumea, va veni poliția, mă vor aresta. __ Nu-ți fie teamă. Eu deja sunt mort, iar tu mă răstignești de atâta timp… Nimeni nu te-a împiedicat să-ți faci treaba. Acum termin-o! Mihnea îl sprijini pe bătrân pe câteva calcule și pe fumul de țigară care invadase casa în întregime. În bezna omniprezentă, Mihnea avu curajul să recunoască în acest apartament bucureștean viața lui, neagră și obscură, plină de fumul scos de țigara care era el. Generalul se lipi de peretele vernil al dormitorului și cuiele sfâșiară tencuiala. Un calm perfect, de mort, sălășuia în zâmbetul încleștat pe buzele generalului. Pe perete, sângele rece curgea în valuri, desenând dâre lipsite de sens. Mihnea nu putu realiza când a murit cu adevarat generalul. Era ceva supraomenesc în fapta sa, în figura sa. Moartea dansa atât de ireala în sărutul etern al generalului cu peretele camerei. __ De când jucăm noi cărți? __ Sincer, de aseară, de la miezul nopții. __ Hm! E șapte ceasul. __ Credeam că nu porți ceas. Nu te simți limitat cu el la mână? __ Câteodată, în lumea aceasta, ai nevoie de el. Nu ai un tren de prins? __ Ba da! Dacă ești drăguț, când vei reveni în Camisburg, salut-o pe Cami din partea mea. __ Am înțeles, domnule general. Să mai treceți pe la noi. __ Rămâi în liniște și lumină! Mihnea se trezește în noul său pat, într-un apartament străin, friguros, murdar. Departe de familia lui, lăsată la Mureș. Și totuși, imaginea mamei îi stăruie în minte, ca o icoană. Uriașul cadavru de pe peretele inimii sale seamănă cu el. Răstignindu-l aseară pe general, s-a răstignit pe el însuși. Mihnea atârna mort pe un perete. Câțiva anchetatori, nedumeriți de ceea ce văd, ca într-o comedie macabră, fac cruci și aprind lumânări. Ofițerul Dima coboară scările blocului de pe Mihai Bravu, plictisit de ceea ce a văzut în apartamentul de la etajul trei. Când m-am întors în H. am încercat să o regăsesc, deși știam că se căsătorise cu patru ani în urmă. Și totuși îmi aduceam aminte destul de limpede de ceea ce-mi spusese generalul în acea nopte, că până la urma voi învinge. De aceea l-am și omorât. Eu l-am omorât pe general. Și acum aflam că se căsătorise. Poate voi aștepta altă viață, alt tren, să pot omorî un alt general. Am regăsit, plimbându-mă pe dealurile dintre H. și P., mormântul Christinei, care a fost omorâtă de propria ei realitate. Am întâlnit-o și pe Clara, tot atât de frumoasă ca în prima clipă, ca la prima strângere în brațe, când trupul ei gol l-a primit pe al meu, și o dată cu el, moartea. Trăiesc într-o tragedie, în care toți eroii se ascund în trecut, ferinduse de răsăritul soarelui meu. Am căutat-o. Cât am stat în H., în fiecare seară, urcam dealul până la marginea pădurii, unde ne întâlneam când eram copii și priveam îmbrățișați răsăritul sau apusul. Acum erau acolo niște puști, la fel ca noi, și realitatea m-a izbit cu violență în fața deja însângerată. Cred că asta a simțit și Christine. Să știi că îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Florile pe care le-am adus la mormântul ei erau parcă ofilite. În mâna mea, totul era ofilit și bătrân. Și cât aș fi vrut să o reîntâlnesc, să-i cer înapoi viața pe care mi-a furat-o. Dar încă o iubesc… Gunoaiele dansează libere pe străzile părăsite ale metropolei demult uitate. Un singur bătrân, cerșetor, stă zgribulit la poarta castelului în care nu e nimeni. Departe, departe, între H. și P. s-a născut povestea Cameliei și a orașului său, Camisburg. __ Trenul accelerat 847 București Nord – Tg. Mureș, va pleca din stație de la linia trei peste două minute. Numerotarea vagoanelor începe cu unu de la locomotivă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate