agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3656 .



Creatura
proză [ ]
un an fara tine

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihaiplesa ]

2003-08-08  |     | 



Vara venea mereu cu mirosul acela lenes de amiaza, o vedeam pe bunica foindu-se printre florile de leandru, cu gratie, se sfarsea anul scolar cu o coronita din flori roz si albe, incepea povestea vacantei.
Dar asta se intamplase demult, pe atunci ma temeam prosteste de intuneric fara sa stiu ca intr-o zi se va teme el de mine. Tot pe atunci culegeam florile de zarzar de pe jos si incercam sa le lipesc la loc, sa nu isi piarda sufletul.
La manastire toate zilele era la fel. Asta pana intr-o dimineata in care, stand in patul de lemn, am vazut-o pe mama aparand langa mine, ca dintr-un vis, cu aratatorul inspre fereastra si cu o mare, inocenta bucurie in coltul buzelor:
- Trezeste-te, ninge….

A trebuit sa arunc intai oglinda, sa imi tund parul si sa renunt si la pantofii cu toc inalt. In buzunare aveam scrisoarea si evident pantofii pe care mi-I luase odata incet, din picioare, rastignindu-ma pe o harfa de asteptare ce ma facea sa cant. Ploua ingrozitor cand am ajuns la manastire. Maica Anastasia nu vorbea mai nimic, dar dupa cum s-a uitat la mine am inteles ca aveam privirea alunecoasa, ratacita, a nebunilor. Mi-a luat din mana pantofii si m-a binecuvantat. Nu parea, in sinea ei, ca ar crede in reabilitarea mea.

Nu a fost usor deloc in primele saptamani. Douazeci si patru de ore sunt lungi, iar eu nu aveam cu mine nimic, nu adusesem decat un hau de necuprins, negru, care imi macina maruntaiele si ma facea sa ma sting incet, dar sigur. A plouat o saptamana intreaga. La inceput ma furisam afara, pe sub stresini, pana in inima padurii, unde puteam citi inca odata scrisoarea din care siroia apa. La rau mi-am lasat si pantofii si parul de matasea porumbului care mirosea a tine pana la radacini si fosnea irezistibil pe langa lobul urechii, rasfatandu-l, inspre gat, facandu-ma de fiecare data sa inchid ochii si sa reiau jocul acela incet, periculos, care ne adusese pe amandoi in pragul dementei, preludiul dupa care nu se intampla niciodata nimic.

Raul mi-a inghitit parul cu repeziciune si fara regrete. Apoi a plecat mai departe, lasandu-ma iarasi singura, pentru inca douazeci si patru de ore de nesuportat. Seara m-am intors la manastire intre zidurile albe si tacerile de lemn de brad in care respiratia mea se simtea indecenta si se sfia. Acolo, pe peretii albi, nescrisi, iti desenam intai gura frumoasa, senzuala, intredeschisa, apoi doua brate lungi, cautatoare , cu degete de pianist, pe care le iubeam. Ma dezveleam apoi de hainele negre, pe care le lasam sa alunece pe podeaua de lemn , ma asezam pe marginea patului si asteptam sa ma creezi. Nu era usor. Nu mai erai acolo, cu mine. Dar cum iti vedeam ochii stralucind in semintunericul binecuvantat de Dumnezeu cu lumina candelei- mereu prezent, asteptand sa ii cer iertarea, cum iti auzeam respiratia invaluindu-ma, ametindu-ma, de la talpi inspre glezne, unde zaboveai cu buzele de creta, urcand inspre ceafa, facandu-ma sa ma arcuiesc intru tine, sa iti cersesc sangele care tasnea mirat din inciziile scurte, pe care le faceai cu precizie si sange rece aproape, numai pentru a-mi impodobi pielea cu acele rubine lacrimande, ce se prelingeau apoi inspre incheieturi, intre sani…

Cat de bine l-am invatat, preludiul, dupa care lesinam aproape amandoi, cateodata agonizand pe marginea abrupta a unui orgasm amanat, sau adormind istoviti de asteptarea care ne coagula sangele si ne facea ochii demonici, bolnavi de prea plin, de clocotul stins al venelor, de porii deschisi ai pielii din care ieseau aburi si frigea, pentru a primi tot mai mult.

Am revazut primul preludiu. Ne-am intalnit in graba, pe strada ingusta, nu am stiut ca ma vei urmari, am simtit ceva cautandu-mi coloana vertebrala, incercand acolo o sonata in carnea mea, ma grabeam , se intunecase aproape imi auzeam tocurile lovind asfaltul, urmarindu-ma, defragmentand caldaramul in unitati de timp, in atomi nelinistiti de piatra. Se aprinsesera cateva felinare care dadeau teilor un fast nemeritat, m-ai speriat cand ai aparut in fata mea dintr-odata, in coltul catedralei, mangaindu-mi umbra de pe zidurile vechi, cautandu-I gurile, cusururile, asperitatile, imperfectiunile:
- Mai stai putin acolo, nu te misca! Mi-ai soptit.
Am ramas pe loc suspinand, cu gleznele in deriva.
- Voiam sa iti cunosc intai contururile, parfumul, felul in care te apropii…
De fapt iti placea nesiguranta mea, felul in care ma pierdeam in preajma ta, cautand scaparea tot la tine.
- Esti ca o caprioara, ma tem sa ma apropii de tine prea tare. Vii tu?
Si veneam. Fara sa stiu daca ma vei saruta cu toata apasarea, cu toata febra,sau doar o sa ma privesti ca pe un arc intins, aproape de capat.
Atunci m-ai sarutat cu foame, incepand de la glezne. Spuneai ca vrei sa imi inveti gustul, formele, luminile si umbrele. Cu mainile imi prefirai parul ca sa poti sa ma musti de gat, sa iti faci loc inspre umeri, sa aluneci inspre solduri si coapse.
Atat.
De atunci nu m-ai mai atins.
"Nici macar nu eram al ei”, spuneai intr-o scrisoare trimisa prietenului tau.Iar cutitul tau intra cu placere in carnea mea, cu chiote, facandu-mi maruntaiele ferfenita, transformandu-mi gura intr-o rana fara strigat. Nu ti-as fi putut ajunge doar eu.
- Nu ti-am apartinut niciodata, nu am fost niciodata al tau, mi-ai spus-o, cum puteam sa cred ca de fapt asta faceai ori de cate ori petreceam timp impreuna, sau nasteam cuvinte. Asta dupa ce iti lasasem iubirea mea, culoarea mea, cerul meu inflorit in palmele tale adanci de sensuri, dupa ce iti linsesem cusaturile de la rani, singuratatile, celelalte indragostiri, celelalte iubiri. Nu aveai nevoie de toate astea, de la mine. Nu aveai nevoie de nimic.
Nu a fost greu atunci sa te las sa ma nasti, sa ma creezi, sa reinventam jocul, sa accept clipa de perfectiune, intr-un potir de mocirla si dementa.
Tu aveai camasa bleumarin, scoasa peste pantaloni, intredeschisa, stateai putin aplecat, in asteptare, ma lasai cateodata sa dorm cu mana pe pieptul tau sau pe bratele nervoase. De cele mai multe ori insa ne priveam ore intregi, fata in fata, gesturi, cuvinte, iluzii strivite, macerate…
Din cuvintele acelea imi sarutai usor incheieturile, imi trezeai sfarcurile, imi desfaceai coapsele plangand. Din gesturile acelea niciodata facute, niciodata terminate imi sfasiam singura rochia alba si alunecam inspre tine, intru tine, te ceream cu sangele, cu convulsiile carnii, sincronizate perfect cu a ta, astfel incat, in momentul in care se atingeau, degetele, pielea, in care iti ajungeam intredegetele, sangele tacuse, dorinta amanata, amplificata nepermis se oprea in punctul in care isi ajungea siesi.

I-as fi povestit lui Dumnezeu despre toata astea, asa cum imi sugerase Maica Anastasia, care ma privea cu asprime dimineata, cand ma vedea stralucind, cu felinare aprinse sub piele, stiind atunci ca mi-am petrecut noaptea cu tine, dupa ce tu m-ai creat mai intai, iar eu te-am desenat cu gura, pe pereti. Dupa o vreme m-am convins ca era timpul sa ii incerc rabdarea inalta, ca El intelege. I-am explicat cate ceva, in mare, despre golul meu, despre pustiul din lume, despre cine am crezut ca sunt si cine sunt de fapt. El m-a vegheat si mi-a promis ca nu o sa mor.
De fapt nu a inteles nimic. Eu voiam sa mor. Asa ca nu I-am mai pomenit despre tine, cum m-ai facut sa ma redescopar, cum m-ai redat mie. L-am lasat sa creada ca pot sa imi educ spiritul si trupul prin ruga, prin disciplina, prin izolare, ca pot suporta saisezci de secunde intr-un minut si douazeci si patru de ore intr-o zi . Am inceput chiar sa beau lapte seara, impreuna cu Maica Anastasia care incepea sa para foarte multumita de progresele pe care le aratam, sa las firele de iarba sa creasca fara sa le mai numar, sa las pasarile sa zboare fara sa lase dare de sange la mine in suflet. Insusi Dumnezeu a crezut ca pana la urma ma voi intoarce la turma, incet si sigur.

Trecuse deja un an si mai bine de cand eram acolo. Ningea linistit, aveam paltonul cel lung si negru pregatit si un sal alb, moale, pentru gat, pe care mi l-am asezat peste parul care prinsese stelute. Nu ma grabeam deloc, m-am pieptanat lung, fara sa ma privesc, mi-am ascultat inima, I-am controlat bataile, nu ma puteam bucura nepermis. Nu stiam exact unde ma intorc, la ce ma intorc, vedeam cu precizie ca veneam din bratele unui barbat, de care pana la urma fugisem la manastire. Am plans linistit si am sarutat mana Maicii la plecare, cu promisiunea ca ii voi scrie des si mult, despre mine, despre gradinita pe care voiam sa o deschid, despre copilul pe care urma sa il plamadesc si caruia urma sa ma dedic intru totul. In curte se pornise o ninsoare nebuna, cu struti rebeli, ii vedeam bezmetici alergand, am zambit si am inchis poarta manastirii cu usurare, inchizand un chiot de bucurie in pieptul care se zbatea. Nu puteam merge direct acasa, nu mai stiam daca acasa insemna acasa, trebuia sa trec mai intai pe la rau, sa ii respir optimismul, sa ii impartasesc noile ganduri, de om liber de demoni, care s-a gasit si si-a acceptat conditia. Ma priveam linistita in apa repede, mi-am scos manusile si l-am atins usor, voiam sa ii simt raceala pana in maduva, sa ii spun ca mi-a fost aproape…

In ureche am auzit o soapta, salul mi-a cazut pe spate, fulgii s-au rostogolit in voie inspre pamant, crezand ca ne jucam, o mana imi aseza parul, imi cauta tamplele, imi atingea genele:
- Te vezi? Te vezi ? Si acum esti la fel de frumoasa. Spune: “Sunt atat de frumoasa”.
Mi s-a parut cel putin ridicol, am vrut sa rad, puteam doar sa plec fara macar sa ii acord o privire, eram deja libera, eram eu, singura, dar puternica, nu ma retinea nimic pe loc. Si chiar nici asta nu eram obligata sa o fac, puteam sa ii spun asta, sa il privesc in ochi si sa ii spun, ca nu eram eu aceea, ca preludiul este doar o falsa agonie, care ucide incet si sigur, dorinta, carnea, sufletul. M-am intors cu fata catre el:
- Te-am asteptat.
Zambea intr-o parte, nu as mai fi putut spune diabolic, nu mai folosisem cuvantul de mult. Si cu o mana imi cauta inchizatoarea rochiei. Incepusem sa ard…

Maica Anastasia a primit scrisoarea mea, curand, nu o puteam minti, nu o mintisem niciodata, incercasem amandoua sa ne intelegem una pe cealalta si sa il gasim impreuna pe Dumnezeu. Nu am putut insa intra in detalii si nici in explicatii peste putinta ei de intelegere:

“Cautandu-ma, in timpul petrecut la manastire, am inteles un lucru. Pe mine nu m-a creat Dumnezeu. Nu am fost niciodata una dintre copilele lui, poate de aceea nu reuseam sa il gasesc , niciodata. M- a creat altcineva: din cuvinte, din poezia sangelui. Cand s-a speriat de propria-I creatie, s-a lepadat de mine. Apoi m-a gasit. Nu iti face griji pentru mine, ori pentru el. Noi nu mai cautam de mult fericirea si nici multumirea. Noi suntem.”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!