“Cum a inceput totul nu-mi mai amintesc. De unde si pana unde? Memoria imi joaca feste. Nu a fost mereu asa. Eram o tanara fermecatoare, eram frumoasa… nu te uita la mine acum! Sunt prea batrana, prea obosita si am trecut prin prea multe. Probabil asa mi-a fost scris. Atunci nu credeam in destin, nu credeam in nimic. Dar acum cred. Cred pentru ca este tot ce mi-a mai ramas… credinta.
Eram prea tanara ca sa mor, si totusi eram condamnata la moarte. Partea asta mi-o amintesc de paraca s-ar fi intamplat ieri. M-a marcat foarte tare. E greu sa fii singur pe lume, sa trebuiasca sa-ti castigi existenta. Toti vroiau sa profite, iar eu, o biata copila, ce puteam face? In viata este inevitabil sa faci unele sacrificii, si eu am facut destule.
Unde era legea, unde este legea… ma vad stand pe marginea prapastiei. In jos valurile se spargeau de pietre, spumegand furioase, asteptand jertfa ce urma sa fie aruncata. Inima imi bate cu putere si-i rog sa ma lase libera, sa plec in lume. Nimeni nu avea sa afle vreodata. Dar cuvintele mi se intepenisera in gat. Nu vroiau sa iasa. Poate din mandrie, dar nu sunt sigura. In fata mortii, omul nu se mai gandeste la altceva decat la cum sa scape. Nu mai aveam putere nici sa ma zbat macar. De fapt nu cred ca aveam cum. Mainile si picioarele imi erau strans legate. Ma uit in jos si ma ia ameteala. Apa se apropie tot mai mult de mine. Atat de mult incat simt cum imi acopera trupul. Nu mai pot respira dar raman calma. De aici pare mult mai adanca, iar eu ma pravalesc in intuneric cu o viteza uimitoare.
Dupa foarte putin timp, am inceput sa simt ca sufletul se desprinde de trup. Si asta nu la figurat. Simteam cum ma paraseste. Nu ma durea nimic, dar nasul si gatul ma usturau ingrozitor, plamanii parca imi luasera foc. Urechile erau infundate, zgomotele erau amplificate. Tunete cumplite ma inconjurau de peste tot. Privirea era incetosata dar am putut vedea o luminita, apropiindu-se. in clipa aia nimic nu-mi trecea prin minte. Credeam ca am ajuns la capatul tunelului. Si cu cat se apropia mai mult, cu atat prindea contur. Era un barbat, un alt fel de barbat. Descrierea lui n-o voi da. Tot ce-ti pot spune, e ca era infiorator. Ma rugam sa mor mai repede, inainte ca acea grozavie sa se mai apropie de mine. Inca ii vad ochii mari, stralucitori, dar nu cu o lumina normala. Erau anormali.”
Femeia se prinse cu mainile de scaun, uitandu-se in gol cu o privire de om nebun. Picioarele si le stranse sub ea, iar spatele incovoiat se ghebosa mai mult. Apoi dupa o scurta pauza, care dura o vesnicie continua.
“S-a apropiat de mine cu o viteza uimitoare si m-a apucat de gat, cumva dupa urechi. Nu stiu. Doamne, ce speriata am fost! Apoi m-a sarutat, daca asta se numeste sarut, ceea ce a facut el. Pentru mine a fost ca o gura proaspata de aer. Ma simteam ca dupa un somn lung si greu. Cand m-a eliberat abia, mi-am dat seama ca ma transformam, incet dar sigur. Nici pana in ziua de astazi nu-mi pot explica modul cum comunicau. Da… ei, caci erau o gramada. Un fel de spirite ale apelor. Eu asa le-am numit mereu. O lunga perioada de timp am crezut ca sunt moarta si am ajuns in Iad unde trebuia sa platesc pentru pacatele mele. Apoi incetul cu incetul m-am acomodat. Trebuia! Pentru ei eram probabil o ciudata, sau poate mai rau. Nu m-ar fi acceptat niciodata daca n-ar fi fost acela care mi-a redat viata. Dar pentru asta aveam un pret de platit. Eram un fel de prizoniera. Nu puteam urca la suprafata, nu aveam voie sa ma departez de el, trebuia sa fac ce voia, fie ca aveam sau nu chef. Cat timp am stat acolo, nu stiu, probabil destul de mult, caci cu timpul am inceput sa inteleg anumite lucruri, am inceput sa-l inteleg pe el.
Imi placea la nebunie sa inot. Parca zburam. Aveam tot ce imi doream, in afara de libertate. Atunci cand o ai, crezi ca toata lumea e a ta. E normal sa o ai, ti se cuvine, dar cand ii duci lipsa, nu mai ai pentru ce sa traiesti. Ah… m-a iubit, cu adevarat, mi-a redat viata, iar eu l-am tradat. Am fugit cu ajutorul unui om. Am plecat intr-o calatorie spre Cetatea Rosie. Ajunsesem la marginea desertului, singurul rosu. Nu-ti poti imagina cum m-am simtit cand am urcat in restaurantul acela sapat in stanca. Vedeam toata lumea de sus, cel putin asa mi se parea. Stateam la o masuta rotunda si-mi faceam planuri. Aveam harti cu drumul ce trebuia urmat. Imi faceam notite si din cand in cand imi ridicam privirea si o atinteam asupra geamului urias, ma uitam in zare apoi imi coboram privirea si cand vedeam prapastia mi se facea rau, caci am uitat sa spun… sau mai bine iti voi descrie acest restaurant. Acolo in desert erau munti rosii fara varf, plati. Restaurantul se afla sub un platou, sapat in piatra, totul era din piatra: mesele, barul, scaunele, tacamurile, farfuriile, totul. Avea un singur geam ce dadea spre desert. Era atat de mare ca te intimida. Iesire? Imi amintesc… la un moment dat s-a spart geamul si am sarit afara, fara frica. Era ceva normal acolo. E greu sa te conving, vad asta. Dar incearca sa te gandesti ca nu totul poate fi explicat, unele lucruri trebuie sa le iei asa cum sunt.
Mi-am inceput calatoria prin desert. Cat a durat nu pot spune cu certitudine. Stiu ca a fost o eclipsa. Soarele a ramas acoperit 11 zile iar timpul a trecut in mai putin de un minut. Ma uitam la cer si stelele se miscau atat de repede ca lasau dare argintii in urma lor. Bine-nteles ca nu eram singura. Multi oameni m-au insotit dar numai cinci am ajuns la Cetate. Dintre toti eram cea mai vioaie. Am incercat sa ma urc pe bolovani, sa intru in Cetate, dar era cu neputinta. Am batut atata drum degeaba. Nu eram pregatita sa intru si de aceea nici o usa nu mi se deschidea. Am cautat consolare la ceilalti oameni, si trebuie sa precizez ca erau toti barbati, dar numai la unul am gasit… ceva. Planuiam sa ne casatorim cand m-a luat cu un brat de mijloc si m-a strans atat de tare incat am inceput sa ma sufoc. Incercam sa scap din stramtoare dar cu cat ma zbateam mai mult, cu atat ma sufocam mai tare, si ma durea si mi-am dorit atat de mult sa dispar incat am cazut si m-am lovit la umar. Aveam ceva pe cap, l-am dat la o parte si m-am uitat in jur. O camera prea bine cunoscuta mie. Durerea inca mai persista, dar respiratia imi revenise la normal.
“Esti nebuna? Am stat atata aici ca sa aud un vis? Pentru un vis am pierdut eu atata timp?”
“Nu e doar un vis! Este doar o altfel de realitate! Ce parere ai avea daca ti-as spune… ca… “
“Ca ce? Ca esti nebuna de legat? Am plecat!”
“Stai! In seara asta… poti face ceva… sa eviti…”
Dar inainte ca batrana sa termine propozitia nu mai era nimeni care s-o asculte.
Eve B. era o femeie de vreo 30 poate 35 de ani, foarte inalta si solida. Lucra ca jurnalista la NY Times si avea de facut un reportaj foarte important. Tocmai asta cauta la femeia batrana acasa. Dar acum, nervoasa ca pierduse atata timp, si era atat de tarziu, trebuia sa se intoarca acasa… si nici un taxi nu gasea.
“Fir-ar sa fie” isi spuse ea “acum trebuie sa merg pe jos!”
Eve B. nu era deloc superstitioasa si nu-i era frica de nimic. Ajunse acasa dupa 12 si nimeni nu o intampina, nici macar motanul care statea tolanit chiar pe perna ei. Dupa ce il goni de acolo, se dezbraca si se baga in pat. Se gandi la ziua pe care o avusese si daca putea oare sa scoata un articol din toate astea. Poate ii va veni o idee in timp. Inchise ochii, se cuibari in asternuturi, era pe punctul sa adoarma cand incepu sa-i taraie telefonul in urechi.
“Naiba sa-l ia” isi spuse ea “poate se opreste” dar vazand ca nu avea de gand, raspunse.
“Da, James?… Nu, acum m-am intors! … Da, da … Bine… Nu, maine, … ihi! Da, noapte buna,… si eu te iubesc!
Acum poate reusa si ea sa adoarma in sfarsit! Se foi, se rasuci dar cum sa mai adormi cand vantul bate cu putere in geamurile tale. Isi puse o perna in cap; adormi in mai mult de o ora. De obicei nu avea vise dar in noaptea asta…
Era un loc pustiu, nisipos. Cerul avea o culoare bolnava, galbena; cativa braduleti o inconjurau. Se uita in jur… nu era singura. Era cu un baietel de vreo sase ani. Se uita lung la el apoi isi intoarse privirea spre un alt om. Un barbat masiv, inalt care tinea un bici in mana si se uita la ei fara sa clipeasca. Dupa un brad aparu un leu urias, infiorator care-si arata coltii si scotea niste sunete de ti se facea parul maciuca. Se uita disperata in jur si fugi spre un brad mai mare care era in apropiere, se urca in el apoi vazand copilul jos il apuca cu o mana si-l trase si pe el. Erau in varf, dar cum sa nu se incovoaie bradul sub povara lor? Si acum copilul atarna in brad la mai putin de doi metri de pamant. Ea incerca sa-l tina mai bine, dar leul era deja langa ei. Isi ridicase laba dreapta si smulse hainele copilului de pe spate. Incepu sa-i sfasie carnea. Sangele ii curgea siroaie iar leul ii manca fasiile atarnate de pe spate. Se uita in ochii copilului. Nu putea spune ce culoare aveau dar vedea cum se stramba, se schimonoseste de durere si lacrimie i se rostogoleau pe obraji. Incepu sa planga si sa tipe la barbatul cu biciul sa vina sa-i ajute dar acesta statea acolo si zambea perfid.
Auzi o bubuitura in usa apoi sari din pat uda fleasca. Se uita la ceas… ora doua. Pe fata transpiratia se amesteca cu lacrimile. Ploaia se oprise de mult si atmosfera era atat de grea; ii apasa sufletul, strivindu-l. Bau putina apa apoi, dupa ce se mai linisti, se baga din nou in pat. Dar nici macar acum nu avea parte de o noapte linistita.
Se facea ca era undeva pe strada si se intorcea de la cumparaturi. Intra in scara si un mos incepu sa traga de ea si sa cerseasca. Ea nu se uita niciodata la cersetori, de ce s-ar uita la asta? Trecu pe langa el in scara, dar acesta nu se lasa, se agata de ea si-i smulse sacosiile din mana. Se intoarse sa le recupereze iar cand il vazu, intepeni. Era un mos, mic de inaltime nu prea grasut cu putinul par pe care-l avea alb, din dintii cazuti numai cativa colti ii mai ramasesera si avea grija sa zambeasca cu toti ca sa se vada, dar cel mai infiorator lucru la el erau ochii. Niste ochii fara viata. Ochi de mort. A intrebat-o ce-i da dar ea o lua la fuga pe scari si se vazu in fata usii. Se scotoci de cheie iar cand o gasi, abia nimeri sa mai deschida. Intra val vartej, mainile ii tremurau, stomacul i se zbatea nervos. Incuie repede usa apoi se lipi cu spatele de ea. Dar instantaneu se auzi o bubuitura si ea era la trei metrii departare. Se apropie incet, se uita pe vizor. Era mosul si o intreba: “Ce-mi dai?” “Pleaca” tipa ea disperata simtind ca usa aia nu reprezinta nici o piedica pentru el. “O sa se intoarca” mai zise el, apoi inainte sa dispara, se trezi. Dar avea o presimtire ciudata. Ceva nu era in ordine. Se simtea rau de tot. Pe la ora opt pleca la doctor sa afle ce era cu ea, apoi avea intalnire cu psihologul. Azi nu mergea la serviciu, dar nu avea sa fie o zi buna. Afla ca e insarcinata. O veste deloc imbucuratoare. Ce sa faca? Sa avorteze? Se mai gandea. Apoi la psiholog, ii povesti tot ce visase dar nu fu multumita de ce-i spunea acesta: “Stres!”
Inainte s-o vada pe femeia aceea nu avusese niciodata cosmaruri. Din ziua aceea, timp de sapte zile avu in fiecare seara aceleasi doua cosmaruri. Il suna pe James care era intr-o calatorie de afaceri dar abia in a saptea zi avu curajul sa-i spuna ca e insarcinata. Ce zi nefasta! Au stabilit sa vorbeasca acasa, caci a doua zi urma sa se intoarca.
Seara, pe la opt se pregatea sa se duca la aeroport sa-l ia. Dar nu iesi bine din casa ca telefonul incepu sa sune. Se intoarse repede dar pana sa ajunga la el, acesta se opri. Suparata astepta cinci minute sa sune din nou dar nu mai suna decat in clipa in care incuie usa sa plece. Nu se mai intoarse cu toate ca acesta continua sa sune si i se parea ca-l aude de jos, din strada, din fata aeroportului, unde afla de ce sunase atata telefonul. Vazu oameni adunati acolo, toti asteptand acelasi avion. Isi arunca o privire pe geam. Masini de pompieri se indreptau spre o pista in flacari, ba nu, un avion in flacari. Picioarele i se muiasera, lesina si il vazu din nou. Mosul fara dinti, cu ochi de fier: “Ce-mi dai?” “Lasa-ma! Pleaca! Nu!”
“Stai linistita!” se auzi vocea unui medic. “Esti slabita. Trebuie sa te tinem aici peste noapte. Dormi!”
“Nu! Trebuie sa stiu. Te rog, spune-mi.”
“Nu e nimic de spus.”
Atunci facu o criza nervoasa, incepu sa tipe, sa urle, sa rada si sa planga in acelasi timp. Se zbatea. Apoi deveni totul neclar. Imaginile se contopeau, obiectele deveneau una cu peretii. Si adormi. Iar dintre toate visele pe care le avu in seara aceea doar unul isi aminti. Unul cu o cetate mare rosie, in care nu puteai intra cu nici un chip.
Cand deschise ochii soarele era sus pe cer iar ea se simtea mult mai impacata cu toate. Stia totul. Parca ar fi stiut din totdeauna ce se intamplase atunci sau ce avea sa se intample.
“Te simti bine?” intreba doctorul.
“Da.” facu ea laconic.
“Esti pregatita sa afli…” dar neprimind nici un raspuns continua: “Sotul tau se afla la bordul avionului in flacari, toti pasagerii au murit, toti in afara de unul. O femeie batrana. Copilul l-ai pierdut. Imi pare rau!”
“Nu are de ce sa-ti para rau! Mie imi pare rau. Tu nu stii cum e sa-ti para intr-adevar rau. Vreau sa raman singura.”
“Esti sigura?”
Dar in loc de raspuns, Eve B. intoarse capul spre fereastra si se uita la soare ca si cum l-ar vedea pentru ultima oara. Doctorul pleca iar o femeie batrana se apropie, acea femeie care ii povestise la inceput acele foarte caudate intamplari.
“Acum ma crezi? Tot mai speri sa fiu nebuna? Poate ai fi reusit sa-i salvezi. Dar tu spre deosebire de mine, ai avut o a doua sansa. Eu sunt pe moarte.”
“Nu! Tu esti moarta, ai murit de mult. In clipa in care te-ai aruncat de pe stanci. Nu esti altceva decat o iluzie care da sperante desarte oamenilor. Pleaca!”
“Asa le-ai spus si lor in clipa in care i-ai intors spatele mosului. Puteai sa-i ajuti dar n-ai vrut!”
“Nu-mi voi vinde sufletul pentru nimeni si pentru nimic. Voi pleca in lume sa caut Cetatea Rosie. Iar acolo daca nu voi reusi sa intru, imi voi lasa sufletul liber pe bolovanii din fata Templului.”
“N-o vei gasi. Nu stii nimic despre ea.”
“Stiu mai multe decat tine. Stiu pentru ca am avut si eu visul acela”
“N-o sa poti intra. Ca vezi tu… noi doua suntem una si aceeasi persoana. Te vei duce pe marginea prapastiei si te vei arunca in ocean, la fel cum am facut si eu.”
“Mai vedem noi!”