agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-09-06 | |
In tinutul Nyiokujima domnea un daimyo puternic, temut de adversarii sai, dar si de aliatii pe care-i avea. Curtea sa era de o stralucire ce rivaliza cu cea a shogun-ului. Nu doar forta militara o cauta daimyo Masakusa Ono, dovada faptul ca era ocrotitorul a o multime de invatati chinezi, refugiati de teama stapanirii intunecate a mongolilor. In acelasi timp, la curtea sa se editau anual cele mai bune antologii de poeme tanka, si vestita scriitoare Anura Kanatsoukine preferase confortul acestui colt retras al imperiului obositoarei vieti de curte. Desi e foarte probabil ca marea prozatoare reusea sa combine astfel placerile vietii de lume cu cele ale unei vieti contemplative. Insa mandria secreta a daimyo-ului era gradina sa in care cultiva cei mai frumosi kaneru, floare care exista doar in ilustra vreme de care vorbim si care s-a pierdut, mai apoi, prin degradarea vechii arte a gradinilor. Daimyo Masakusa stia, din surse sigure, ca nici imparatul nu poseda asemenea kaneru. Maestrul artei gradinaritului, Asobe, era si maestrul ceremonialului ceaiului de la curtea sa, si totodata interpretul cel mai iscusit la naiul japonez. Acest maestru se arata rar in lume, era un ascet, practicant Zen, unii spuneau ca practica si levitatia si avea darul de a se face nevazut, fiindca era de negasit atunci cand altcineva decat daimyo-ul ii cerea prezenta. De fapt, putini oameni se puteau lauda ca ar fi vazut de aproape chipul impasibil al maestrului. Nebunul curtii a fost, probabil, cel care a lansat barfa ca maestrul si daimyo-ul ar fi una si aceeasi persoana. E posibil insa sa fi existat un cult al personalitatii marelui daimyo la curtea sa; resursele istorice nu ne permit sa afirmam ceva precis despre acest amanunt. Cert este ca puterea daimyo-ului parea sa emane din misterul si magia gradinii de kaneru, rod al stiintei de necuprins a maestrului Asobe. Aceasta gradina, de o mare intindere, era prezenta de fundal a vietii curtii, iar activitatea ei neintrerupta parea un vis magic intretinut de drogul parfumului de kaneru.
De aceea, zvonul ca exista o gradina de kaneru inca si mai frumoasa decat a sa nu-l lasa pe daimyo sa doarma. Nici grijile razboiului de trei ani cu clanul Asakusa, nici nenorocirea bolilor si mortilor timpurii ale celor trei primi fii ai sai nu l-au afectat in asa fel. Intr-un fel, marelui daimyo ii era rusine. In fond, puterea sa nu se putea compara cu frumusetea iluzorie, atat de fragila, a florilor de kaneru. Rivalul sau,un calugar, a binevoit sa-l invite la resedinta sa din muntii Kobe. Era greu de stiut unde se afla precis locul gradinii, intrucat muntii, foarte abrupti, nu erau locuiti de oameni. Era inexplicabil ca florile de kaneru, atat de sensibile, rezistau la frigul si la vanturile taioase ale inaltimilor. Daimyo isi spunea ca totul trebuie sa fie o farsa, o inselaciune: calugarul din munti e un nebun mistic, iar cei care au povestit despre gradina sa erau probabil transportati de delirul religios pe care il insufla straniul personaj. Urmand o femeie fara chip - atat de neinsemnata parea in miscari - care parea lipsita de darul vorbirii (facea din cand in cand niste semne, cand voia sa se odihneasca, sa adape asinii, sau sa-si faca nevoile), daimyo ajunge, pana la urma, la saracacioasa manastire din creierul muntilor. Aerul era atat de tare si de rece, aproape irespirabil, incat daimyo regreta pasiunea sa absurda pentru frumusete. Ajuns singur, acum, pasii il purtara pe daimyo catre ceea ce parea o gradina, fiindca se zareau niste arbusti si se auzea un parau cazand pe pietre. Cu cat se apropia mai mult, cu atat mai mare ii era stupoarea; sfarsi prin a alerga cei cativa metri ramasi. Acum era in fata unui fapt uluitor: peste tot zarea tufe de kaneru calcate in picioare, sau hacuite de o sabie barbara. Calugarul traia singur, prin urmare doar el era in stare de o asemenea infamie. Daimyo, inrosit de furie pana si pe gat, cu mana pe capatul sabiei, patrunse in modesta casa a ceaiului din mijlocul gradinii. Se opri uluit, in prag, neindraznind sa creada ceva de domeniul evidentei: ce avea inainte era cel mai frumos kaneru pe care l-a zarit vreodata. Culorile sale erau atat de vii, incat in mod obisnuit o tesatura ar fi fost considerata un kitsch la curtea sa daca ar fi semanat cu acest kaneru. Floarea, insa, avea o gingasie si o prospetime pe care nici un tesator nu le putea imprima unei stofe. Daimyo iesi profund tulburat din casa ceaiului, il cauta pe calugar, care se facuse nevazut, parca. Ajuns acasa, maestrul sau ii zise, ceea ce a fost si ultima sa lectie inainte de a muri, ca nu poate exista decat o singura gradina de acest fel, astfel incat ar fi inutil sa se copie in vreun fel procedeul. Cu ultima suflare, maestrul ii spuse un poem scurt: la ce bun un trandafir daca nu spre a fi mancat? La care daimyo, intelegand, ii raspunse: sa musti dintr-o roza ca dintr-un mar ar fi atingerea zilei. -------------------------------------------------------------------------------- |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate