“Ce ne facem cu el?” intreba o voce de femeie.
“Nu stiu” ii raspunse alta de barbat. “Inapoi nu-l putem trimite, mai departe in nici un caz. E blocat aici.”
“Nu se poate” continua femeia. “Nimeni nu ramane aici. De care parte a granitei il trecem?”
“De nici una! E un caz special. Cand s-a mai inregistrat un astfel de caz? Acum cateva secole, parca?!”
“Iti mai amintesti ce s-a intamplat atunci?”
“Da! Sigur ca da!” spuse barbatul cu o voce trista. “I-a bantuit pe bietii de ei pana cand a trebuit sa-l exterminam. N-as vrea sa se intample una ca asta… din nou. Ar trebui sa scapam acum de el si gata. N-o sa-i simta nimeni lipsa.”
“In nici un caz. S-ar supara….” Il mustra ea, iar in glas i se simtea ingrijorarea.
“Corect! Asta e unul nelinistit. Hai sa-i dam o misiune, si vedem ce facem cu el in functie de cum se descurca.”
Toate astea le-am auzit tragand cu urechea din spatele unei usi mari de lemn de stejar, o usa foarte ciudata, fara clanta si fara gaura pentru cheie. Am auzit pasi marunti indreptandu-se spre mine si m-am departat rapid, incercand sa nu par vinovat si sa iau o pozitie cat mai relaxata. Abia am avut timp sa imi revin putin, cand un barbat micut de inaltime, cu spatele foarte drept si cu ochi extrem de patrunzatori, a aparut ca din senin in fata mea. Dar ceea ce m-a mirat foarte mult a fost faptul ca nu puteam sa-mi dau seama ce varsta are.
S-a uitat la mine, incercand parca sa-mi ghiceasca gandurile, m-a masurat din cap pana in picioare, si, fara sa se prezinte, mi-a explicat in cuvinte simple “regulile jocului”. Aveam doua lucruri de facut. Primul era sa salvez o persoana care avea mare nevoie de ajutorul meu, iar pentru asta trebuia sa cutreier lumea-n lung si-n lat sa aflu cine era nefericitul ce trebuia salvat, iar al doilea era sa aflu cat mai multe despre mine. Deci sa ma descopar. Abia atunci am realizat ca nu-mi amintesc lucruri elementare despre mine, cum ar fi varsta, numele si altele. Eram ceea ce altii ar numi un amnezic. Si, totusi, existenta mea mi se parea lucrul cel mai firesc din cate exista. Asa cum unii considera firesc sa ia micul dejun la ora 10, asa si eu consideram firesc golul acela din mintea mea. Barbatul mi-a mai spus cate ceva despre “joc”, cum ca nimeni nu are de pierdut sau de castigat. E un fel de test ca ei sa vada unde ma aflam. Nu trebuia sa ma chinui prea tare sau sa nu fac chiar nimic. Trebuia sa fiu cat se poate de natural.
Asa, fara nici un indiciu, cu mainile goale, am pornit in lume, in cautarea acelui suflet pierdut care avea nevoie de ajutorul meu. Si am gasit o multime, oameni care ma impresionau si pe care i-as fi ajutat cu placere, dar pur si simplu nu ma vedeau. Stateam in fata lor dar parca erau orbi, le vorbeam si faceau pe surzii. Apoi plecam mai departe. Pe cine si cum sa ajuti in conditile astea, m-am intrebat, cand nimeni nu ma vede. Poate ca si asta era un test, o incercare sau poate o ghicitoare. Iar cand totul a inceput a mi se parea o mare bataie de joc, o raza de lumina s-a ivit, redandu-mi speranta. Un copil. Un copil nu mai mare de vreo pot ani s-a apropiat de mine si m-a intrebat de ce sunt suparat si cu ce ma poate ajuta. Fericit, am descoperit raspunsul intrebarii pe care mi-o pusesem de atatea mii de ori, si acel raspuns era un copil. Copiii ma vedeau, deci eu trebuia sa ajut unul. Dar pe care? Ah… inca o intrebare fara raspuns. Ii voi ajuta pe toti si gata. Ce rost are sa-i mai selectez? Toti au nevoie de ajutor. Sau poate nu!
Am mers la multe case, in speranta ca-l voi gasi. Inca ii mai tin minte, pe fiecare in parte. Unul fara parinti, mergea in cautarea unei rude apropiate, era obosit, murdar, infometat. L-am intrebat cu ce-l pot ajuta, si stii ce mi-a raspuns? “Las’ ca are cine sa-mi poarte mie de grija!”. O alta fetita a inceput sa planga. Probabil am speriat-o. Altii radeau de mine fara nici o jena. Unii sunt chiar sadici. Cateodata, stau si ma intreb daca omul, prin natura sa, este facut sa fie bun sau rau. Ca trebuie sa fie bun, asta o stie toata lumea, toti aspiram la o lume mai buna, la un suflet mai bun, dar de ce? Daca natura umana ar fi facuta sa fie buna, atunci nu am mai aspira la bunatate, ci la rautate.
Nici nu mai stii, copiii sunt rai sau buni, parintii ii educa asa sau… dar ce rost are sa ma abat cand stiu ca raspunsul nu-l voi afla niciodata.
“Imi pare rau ca nu ti-ai cunoscut parintii, caci eu i-am vizitat si pe ei, cand erau copii si pareau foarte de treaba. Am incercat sa-i previn, le-am spus, dar au uitat. Ma vad nevoit sa-ti spun si tie ca te paste o primejdie ingrozitoare. Nu stiu exact despre ce e vorba, dar orice s-ar intampla dupa aceea, sa-ti intre bine-n cap ca viata nu ne este data sa facem ce vrem cu ea, noi nu trebuie decat sa decidem ce sa facem cu timpul ce ne este dat.
Acum, stii povestea mea, ai sfatul meu pe care sper sa nu-l ignori, iar eu, imi voi continua drumul in noapte, cum am facut pana-n prezent, incercand sa rezolv cele doua enigme ce mi-au fost date. Si poate, cine stie… cine stie!”