agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-09-19 | |
stiu ca e cam lunga povestea, dar fiindca primele parti au fost postate mai demult, am zis ca e mai bine sa o afisez acum pe toata, de la cap la coada. sper sa va placa :)
A fost odata ca niciodata un ursulet pe nume Mufi. Avea o blanita cafenie din plus de cea mai buna calitate, ochisori cat doi nasturei si un nasuc mic si negru, asa cum au toti ursuletii. Numai ca el nu traia in padure ca ursii adevarati, ci intr-o cutie de carton tapisata cu matase, sub patul unei Printese. In fiecare dimineata, mica Printesa il scotea din cutiuta lui si il invita la micul- dejun. Dupa aceea il apuca de o labuta si il scotea in gradina palatului unde sa juca cu el pana la pranz, cand il invita din nou la masa si asa mai departe in fiecare zi. Seara, il aseza in cutiuta lui, ii ura “ vise frumoase” iar a doua zi o luau de la capat. Si asa trai ursuletul nostru mult timp, incredibil de fericit si de linistit desi.. trebuie spus ca printesa nu era intotdeauna atenta de care labuta il cara dupa ea, asa ca bietul Mufi iesea de multe ori in gradina atarnand cu capul in jos. Dar asta nu-l supara prea tare pe ursuletul nostru, fiindca Printesa nu se despartea aproape niciodata de el in timpul zilei, il lua cu ea cand avea de mirosit trandafirii, cand se juca, cand mergea impreuna cu parintii sai Regele si Regina in vizita in alte imparatii sau cand pur si simplu statea cuminte si citea povesti. Ei, dar odata cu trecerea anilor, printesa a crescut si a inceput sa il scoata pe Mufi din cutiuta lui din ce in ce mai rar. Din cauza asta ursuletul era din ce in ce mai trist. Ochisorii lui nu mai straluceau ca pe vremuri, labutele ii erau pline de praf, iar despre urechiuse.. ce sa mai vorbim. Una dintre ele se descususe aproape de tot si acum ii atarna trista peste un ochi. Doar moliile mai lipseau ca sa fie tabloul complet, isi spunea bietul Mufi. Printesa avea acum alte preocupari, mergea la baluri, chicotea toata ziua cu nesuferitele acelea de prietene ale ei si proba rochii si margele de dimineata pana seara. Bietul ursulet! Nici macar nu mai putea sa doarma de tristete. Asa ca statea nopti intregi in cutiuta lui ascultand sforaitul printesei si intrebandu-se ce ar putea face pentru ca printesa sa il iubeasca din nou. Si intr-o noapte, i-a venit ideea! Si-a adus aminte ca in toate povestile, printesele se indragostesc de cavaleri in armuri stralucitoare. Asa ca hotara ca a doua zi dimineata, ii va face o vizita armurierului Regelui, ca sa-si comande o armura cat mai stralucitoare. Cu acest gand linistitor, ursuletul adormi imediat si se visa bocanind mandru prin tot palatul. Dimineata, cum se trezi, fugi la armurier si-i spuse ca vrea si el o armura. Una cat mai stralucitoare, cea mai stralucitoare. Bietul om, cand il auzi vorbind, aproape ca lesina, insa dupa ce-si mai reveni din uimire, ii spuse ursuletului ca o armura “ cat mai stralucitoare, cea mai stralucitoare” se face din argint, nu din otel. Si pe urma, otelul ar fi prea greu pentru un ursulet atat de mic. - Bine, bine, zise ursuletul. Atunci fa-mi te rog una din argint. - Ti-as face cu draga inima, ursuletule, zise armurierul, dar nu am argint. De asta trebuie sa faci tu rost. Amarat, cu urechea atarnandu-i jalnic, ursuletul se gandi cu tristete: “ de unde sa fac eu rost de argint ?” Si asa mai trecura cateva zile si nopti foarte lungi si foarte triste, pana cand intr-o noapte, plimbandu-se prin camera printesei care sforaia ca de obicei de mama focului, vazu ceva lucind langa piciorul mesei. Hei, dar era chiar o lingurita de argint! Daca ar avea destule lingurite, poate ca or sa-i ajunga de-o armura. Si din clipa aceea sforaiturile printesei incepura sa sune ca cea mai dulca muzica in urechiusele lui Mufi. Ei bine, da! Bietul Mufi ajunsese sa o faca si pe asta, cum vedea o lingurita sau un nasture de argint, cum le lua si le ascundea. Dupa cateva saptamani, ochisorii ii straluceau la gandul ca in curand printesa il va iubi din nou, labutele nu mai aveau nici un fir de praf pe ele, iar urechiusa rupta nu mai atarna jalnic, ci chiar gratios. Ehei, Mufi al nostru stransese 8 lingurite, 3 nasturi si 2 monede de argint. Ochise el la un moment dat chiar si polonicul, din care se gandea sa-si faca un coif maret, numai ca fusese prea greu si n-a putut nici macar sa-l scoata din castronul de supa. Asa ca a renuntat la polonic, spunandu-si ca si un coif mai modest ar merge. Fluierand fericit, aduna linguritele, nasturii si banutii intr-o batista, le puse pe umar si se duse la armurier. - Buna ziua domnule armurier, zise Mufi. Am adus argintul pentru armura. - Buna ziua Mufi, zise armurierul. Ia sa vedem cat argint ai adus. Cand vazu mesterul despre ce fel de argint era vorba, incepu sa rada atat de tare, ca zanganeau sabiile si buzduganele atarnate pe pereti. - Ha, ha, ha, lingurite zici.. ha, ha, ha! Mufi simtea cum incepe sa se infurie, si chiar si urechiusa bleaga se ridica amenintator, dar nu-i spuse armurierului decat: - Vezi bine, domnule armurier. Crezi ca-mi ajung de-o armura? - Sigur ca-ti ajung, am putea sa facem chiar si o sabie, spuse armurierul si incepu sa incinga imediat cuptoarele, chicotind in barba. Era si el curios sa-l vada pe Mufi in armura. Ce gluma buna, auzi, ha, ha ,ha, un ursulet in armura. Abia astepta sa-i povesteasca nevestei de patania asta. Asa ca se apuca imediat de lucru, in timp ce Mufi aproape ca-si toci labutele tot plimbandu-se in sus si in jos prin atelier in asteptarea armurii. Si iata ca fu gata. Ce minunatie! Ce finete! Ce stralucire! In mod sigur printesa se va indragosti la prima privire isi spunea Mufi admirandu-se in oglinda.Iar cand isi incinse si sabiuta, aproape ca-i dadura lacrimile de mandrie si de fericire. Armurierul care cu greu isi retinea hohotele de ras, il intreba pe ursulet: - Ei, si acum ca ai armura, ce-ai de gand sa faci? - Pai ma duc sa o cer pe printesa de sotie, zise Mufi bocanind mandru prin atelierul mesterului. Cand auzi una ca asta, bietul om nu se mai putu abtine, ii dadura lacrimile de ras. Printre sughituri si hohote, il intreba: - Ha, ha, ha, dar unde ti-e hic, ha, ha, ha, calul hic? Mufi inlemni pe data. Cum de nu se gandise la cal? Toti cavalerii in armura stralucitoare veneau calare pe cai albi sa ceara printesele de sotii. Rusinat fiindca nu se gandise la asta, si fiindca mesterul continua sa rada tavalindu-se pe podea, Mufi fugi cat il tineau piciorusele cu armura zdranganind parca in ciuda lui, in padure. - Macar acolo nu va mai rade nimeni de mine, isi spuse el… Cand ajunse la marginea padurii se opri din alergat, si ca sa isi mai traga sufletul se aseza pe o buturuga. -Cum de am putut uita de cal? Isi spunea micul Mufi. Ce ma fac eu acum? Oricum, daca stau sa ma gandesc bine, un cal ar fi prea mare pentru mine, iar eu nu am bani sa-mi cumpar unul. Nici macar unul mic. Ce ma fac, ce ma fac? Se vaita Mufi. Chiar nu exista nici o cale sa o fac pe printesa sa ma iubeasca din nou? Si cum statea el asa trist pe buturuga, il apuca plansul de disperare. Incerca sa isi scoata coiful ca sa-si poata sterge ochisorii, dar acesta nu mai vroia sa iasa. Asa ca satea acolo, cu armura lui stralucitoare, cea mai stralucitoare, cu sabia la sold, cu coiful pe cap, si plangea de mama focului. Dupa cateva ore de plans, se ridica obosit de atatea emotii si-si cauta un culcus pentru noapte. Asa ca intra in padure incercand sa faca cat mai putin zgomot, fiindca ii era cam frica de animalele salbatice ( sa nu uitam ca nu era decat un ursulet de plus ), numai ca zdranganea si scartaia din toate incheieturile, asa incat in curand, dupa ce incerca sa-si scoata singur armura, vazand ca nu poate se aseza din nou langa un copac si incepu sa planga. - Ihhh, armura asta, zicea el, si eu nu am nici un cal, nu mai zic de unul alb, dar nu am nici macar un cal maro, negru sau portocaliu. Orice cal ar fi fost bun. In loc sa o cer pe Printesa de nevasta, trebuie sa stau aici, in padurea asta intunecoasa. Si in curand va fi intuneric bezna, iar eu nu am lanterna si nici macar un chibrit. Daca ma ataca vreun animal periculos? Mormaia Mufi plin de tristete. Numai ce apuca sa termine, si auzi un glas gros spunand: - Buhuhu, cine esti tu? Speriat, Mufi sari in picioare uitandu-se in stanga si in dreapta, dar nu vazu pe nimeni. - Mi s-o fi parut, isi spuse el. Ar trebui sa dorm un pic, am inceput sa aud voci… - Buhuhu, cine esti tu? Se auzi din nou vocea. De data asta, Mufi se sperie ingrozitor. Cum sa nu se sperie daca nu vedea pe nimeni in jurul lui, si in padure deja incepuse sa se intunece? - Buhuhu, uita-te in sus, chestie lucioasa ce esti! Zise vocea. Si Mufi se uita in sus, unde vazu o pasare mare cu niste ochi si mai mari care se uitau fix la el. Intepeni de frica si incerca sa spuna ceva, dar nu reusi sa zica decat: - Mmmm, aaaa, eu… stiti, domnule pasare, eu… - Buhuhu, eu sunt doamna Bufnita. Nu domnul Bufnita, el e plecat intr-o vizita. Tu cine esti, si de ce stralucesti asa? Nu am mai vazut niciodata un animal ca tine prin padurea asta. Auzind ca e vorba de o doamna, Mufi isi reveni imediat, si ca un cavaler ce era, spuse: - Buna seara doamna Bufnita. Eu sunt Mufi, ursuletul cavaler. Stralucesc asa din cauza armurii, este din argint, explica el. - Si ce cauti tu in padurea noastra Mufi, ursulet cavaler ce esti? Daca stau bine sa ma gandesc, am mai vazut ursi dar toti erau mari si nu purtau armura, tu esti cam micut. Ai fost bolnav cand erai mic, sau nu mancai tot din farfurie? Intreba plina de curiozitate doamna Bufnita. - Stiti, doamna, eu sunt un ursulet de plus, asa ca nu prea mananc, de fapt, nu mananc deloc sincer sa fiu. De-aia sunt asa mic. Iar in padure… ce sa fac, stau si eu pe aici, fiindca sunt foarte, foarte suparat. - Si de ce esti tu suparat, Mufi? - Fiindca tot ce vroiam era ca Printesa sub patul careia locuiam sa ma iubeasca din nou. Dar ei acuma nu-i mai pasa decat de cavaleri in armuri stralucitoare, asa ca mi-am facut si eu una, din argint. Numai ca am uitat ca imi trebuie si cal, ca sa fiu un cavaler adevarat. De-aia sunt asa suparat si am fugit de la palat. Trebuie sa gasesc un cal pe masura mea, sau .. stiu si eu? Zise Mufi gata sa planga din nou. - Buhuhu, stiu si eu? Nu cred ca am vazut vreodata un cal atat de mic, care sa ti se potriveasca. Dar eu nici nu prea ies din casa, sotul meu, domnul Bufnita calatoreste mai mult. Am sa-l intreb pe el daca a vazut pe undeva un cal mic. - Si alb. Adauga Mufi. Trebuie sa fie si alb. - Bine, bine, si alb. Ma duc sa vad daca a venit acasa, si daca a venit, il intreb. Asteapta aici ursuletule. - Multumesc, doamna Bufnita, zise Mufi si facu chiar si o reverenta care se auzi pana departe in padure, fiindca de atatea lacrimi, armura incepuse sa cam scartaie. In asteptarea doamnei Bufnita, Mufi isi pregati culcusul cum putu el mai bine, desi armura il cam incurca la miscari. Dupa ce culcusul fu gata, se tranti in el cu un oftat obosit: - Ooof, ce zi!Ma intreb daca o sti domnul Bufnita unde gasesc un cal mic si alb. Abia termina de spus asta, si auzi un falfait de aripi in copacul de deasupra lui. - Buhuhu, buna seara micutule, se auzi o voce si mai groasa decat a doamnei Bufnita. - Buna seara domnule Bufnita, spuse Mufi dandu-si seama cu cine statea de vorba. - Ia spune micutule, de ce iti trebuie tie un cal alb? Fiindca Doamna Bufnita mi-a zis ca iti trebuie neaparat. - Pai.. cum sa va spun, eu am acum armura asta stralucitoare, sabie la sold, coif pe cap, si mi-ar mai trebui un cal ca sa fiu cavaler adevarat. Un cal mai micut, asa, ca pentru mine. - Buhuhu ha ha ha, rase domnul Bufnita. Cavalerii adevarati sunt cei care lupta pentru tara lor, sau care apara printesele. Tu stii sa lupti? Nu conteaza daca ai cal sau nu. Important este sa fii viteaz. Ei? Esti viteaz? - Pai..nu am apucat sa ma lupt pana acuma, zise Mufi rusinat. Dar cu cine se lupta cavalerii pentru tara lor, si de cine le apara pe printese? - Hm, nu stii nimic, micutule. Pai tu nu ai auzit de balauri? - Parca am auzit ceva acum catva timp, dar am inteles ca balaurii nu mai traiesc pe aici, fiindca nu le place apa. Ei beau numai apa minerala. - Este adevarat, dar cate un balaur, doi, se mai gasesc totusi. Ar trebui sa te lupti cu ei. - Cu care din ei? - Cu oricare din ei. - Pai.. nu sunt cam mari pentru mine? - Buhuhu, ha ha ha, sigur ca sunt mari, dar asa iti vei dovedi vitejia. - Hm, zise Mufi. Si nu mai exista nici un alt mod de a-mi dovedi vitejia? - Eh, mi se pare mie ca esti cam fricos micutule! - Nu, nu, adica nu fricos, dar ma gandeam asa, ca poate.. - Bine, bine, zise plictisit domnul Bufnita. Vad ca nu esti interesant deloc. Ai putea sa incerci sa intri in ostirea Regelui, fiindca am auzit ca imparatul Negru vrea sa atace imparatia. Mai treci pe aici cand o sa fii cavaler, da? Spuse domnul Bufnita si cu un falfait de aripi disparu in intuneric. - Ce sa fac eu pe campul de lupta?se intreba ursuletul. Poate doar sa lustruiesc armurile cavalerilor sau sa le hranesc caii, ca altceva... sau poate o sa gasesc un dusman mai mic, ca sa ma pot lupta si eu cu el. Imbarbatat de acest gand, Mufi adormi imediat. A doua zi dimineata, cu hotararea de a lupta pana la moarte pentru Printesa, se infatisa la capitanul ostirii. - Buna ziua domnule Voinicel ( asa il chema pe capitan). - Buna ziua… hei, dar tu nu esti Mufi, ursuletul care vrea sa fie cavaler? Zise zambind domnul Voinicel. Vezi bine, deja stia toata lumea de la palat de ispravile lui Mufi. - Ba da, ma gandeam sa intru si eu in oastea Regelui, zise Mufi gandindu-se ca acum-acum va incepe si capitanul sa rada de el. Facandui-se mila de bietul ursulet, care se vedea bine ca e gata sa planga de jena, domnul Voinincel ii spuse: - Bine Mufi, tu o sa fii mana mea dreapta. Cand o sa am nevoie de ceva, tu o sa ma ajuti. E bine? - E foarte bine, chiui Mufi de bucurie ca intrase in oastea Regelui. Plin de mandrie, incepu sa bocaneasca, sa zdrangane si sa scartaie din toate incheiturile plimbandu-se prin biroul domnului Voinicel, pana cand acesta il ruga sa sada un pic, si sa-i citeasca scrisorile spionilor trimisi la imparatul Negru. Si asa trecu prima zi a lui Mufi ca soldat. Dupa cateva luni toti soldatii il cunosteau, fiindca el era cel care le aducea cafea calda inainte sa plece la lupta. Si soldatii nu mai radeau de el, fiindca Mufi era atat de dragut si de zambitor si gata sa ajute pe toata lumea, incat nu mai indraznea nimeni sa glumeasca pe seama lui. Iar Mufi in armura lui stralucitoare servea si pe post de ceasornic pe campul de lupta, fiindca in toiul bataliei nu mai statea nimeni sa se uite la ceas, toti se luau dupa armura lui Mufi. Cand era foarte stralucitoare, cea mai stralucitoare, insemna ca este pranzul, si atunci se opreau sa manance, si soldatii Regelui, si soldatii imparatului Negru. Seara, cand armura nu mai stralucea aproape deloc, lupta inceta pana a doua zi dimineata la rasaritul soarelui. Si asa mai trecura cateva luni de lupta, pana cand intr-o zi, imparatul Negru le spuse ostenilor sai: - M-am saturat de maimutoiul ala stralucitor, pana maine dimneata sa-l rapiti si sa-l aduceti la mine. Vreau sa vad si eu de ce toata lumea il place, si pe mine nu. - Dar nu e maimutoi, indrazni sa sufle marele sfatuitor al imparatului, pe numele lui Soptila. E un.. - Da, da, il intrerupse imparatul, e un ursulet de plus. Stiu foarte bine. Soptila, daca nu aduci maimutoiul aici pana maine dimineata, o sa-ti tai capul. - Am inteles imparate, zise Soptila si incepu sa faca un plan de rapire. Nu mai conteaza cum s-a pregatit, ce-a facut, important este ca a gasit o o baba vrajitoare si a trimis-o in tabara Regelui in cautarea lui Mufi. Baba vrajitoare nu era chiar rea, dar stia ca daca nu face ce i-a spus Soptila, imparatul o sa le taie capetele la amandoi .Asa ca il gasi pe Mufi si ii spuse cu o voce scartaita, ca o baba stirba ce era: - Voinicelule, dar ce armura frumoasa ai! - Ei, domnul Voinincel e in birou, eu sunt Mufi. Si armura asta e din argint. Va place? - Siiigur ca-mi place, zise vrajitoarea. Dar cum se face ca un ursulet ca tine s-a facut soldat? - Pai, ma gandeam sa ma lupt si sa ma fac si eu voinic, sau macar viteaz daca se poate. - Si te-ai luptat? - Pai, nu prea. Ca sunt cam mic totusi. Ii ajut pe soldatii Regelui, asta fac eu aici. - Si nu vrei sa devii voinic mai repede? - Ba da, zise Mufi repede. Stiti dumneavoastra cum? - Siiigur ca stiu, ca nu degeaba sunt batrana si urata. Stiu, cum sa nu stiu, dar pentru asta trebuie sa vii cu mine. Nu vreau sa auda toti soldatii de aici. Pe urma or sa vrea sa fie si ei voinici, si eu nu pot sa-i ajut pe toti. - Sigur doamna Baba, haideti sa mergem. - Hm, pe mine ma cheama doamna Vrajitoare, nu doamna Baba. Doamna Baba e o toanta, nu stie nici macar sa scape de tantarii din casa, nu mai zic de vraji complicate, cum stiu eu. - Imi cer scuze doamna Vrajitoare, putem merge acum? Unde mergem de fapt? Intreba plin de nerabdare Mufi. - Mergem la ascunzisul meu. Dar sa stii ca e destul de mult de mers pana acolo. Si pornira la drum. Mersera ei ce mersera pana la caderea serii, cand doamna Vrajitoare zise: - Aoleu, piciorusele mele, ma dor de nu mai pot. Am obosit viteazule, hai sa ne odihnim un picut. Nu vrei sa bei un pic de ceai? Il intreba ea intinzandu-i o sticluta verde. - Nu, multumesc, stiti, ursuletii de plus nu au nevoie de apa si nici de mancare. Vrajitoarei nu-i pica bine raspunsul lui Mufi, fiindca in ceaiul acela pusese un somnifer, ca sa-l adoarma si astfel sa-l duca in tabara imparatului Negru. Cum sa-l adorm eu pe micutul asta? Se gandea Vrajitoarea. - Poate vrei totusi sa te intinzi un pic sub copacul asta, sa dormim un pic. Nu te mai fatai te rog cu armura aia atat de stralucitoare prin fata mea, ca ma apuca ameteala, si in afara de asta, iti mai si zdrangane sabia iar pe mine ma doare capul. - Va rog sa ma scuzati, zise politicos Mufi, desi era plin de nerabdare sa ajunga mai repede la ascunzisul vrajitoarei. - Acuma ca te-ai mai linistit, am sa-ti spun ce trebuie sa faci in continuare, zise ea vazand ca ursuletul nu are de gand sa inchida ochii si sa doarma. - Trebuie sa ma lasi sa te leg la ochi ca sa nu poti vedea unde mergem. Este secret, foarte secret, nimeni nu trebuie sa afle unde ma ascund eu. Bine-nteles ca Mufi o lasa sa il lege la ochi. Ar fi lasat-o sa-l atarne si de creanga unui copac cu conditia ca pe urma sa il faca voinic. Dupa ce il lega la ochi, Vrajitoarea zise: - Ei, si acum e timpul sa pornim din nou la drum. Ai incredere in mine, micutule, uite, da-mi labuta si mergi dupa mine. Dar sa nu-ti scoti baticul de pe ochi! Si Mufi, ascultator si increzator in Vrajitoare, o lasa sa il conduca pana in mijlocul taberei imparatului Negru. Cand ajunse acolo, le facu semn unor soldati sa puna mana pe ursulet si sa-l tina bine, iar ea intra la imparat si-i spuse: - Imparate-luminate ( caci asa era politicos sa vorbesti cu un imparat), l-am adus pe ursulet. - Unde e maimutoiul? - Nu e maimutoi, imparate, e un ursulet.. incepu sa spuna Vrajitoarea, fara sa vada semnele disperate pe care i le facea Soptila. Imparatul asta era cam nervos si nu prea suporta sa fie contrazis, asa ca evident, se enerva si de data asta: - De plus! Un ursulet de plus! Tipa el. Stiu, ce, credeti ca sunt prost? Dar pentru mine toate chestiile de plus cu urechiuse, sunt maimutoi! E clar? Maimutoi! Mai tipa el bagand frica in toti cei prezenti. Biata baba, cat era ea de vrajitoare, se facu mica, mica de tot, auzind cum tipa imparatul. - Sa i se taie capul Vrajitoarei! Ordona imparatul. M-a enervat rau de tot. Sau mai bine, bagati-o in beci, o sa o gadilam mai tarziu pana moare de ras. Acuma aduceti-mi MAIMUTOIUL, mai racni el odata. Ostenii o aruncara pe Vrajitoare in beci, stinsera si lumina ca sa o sperie bine, apoi alergara afara si-l luara pe sus pe Mufi. Acesta cand se simti ridicat pe sus si cand auzi atata galagie in jurul lui, isi dadu seama ca se intampla ceva rau, dar nu prea putea face nimic, asa ca statu cuminte sa vada ce se mai intampla. Dupa cativa pasi, il pusera jos, ii dezlegara ochii, si ce vazu? Statea pe o pernuta rosie, in fata tronului imparatului Negru. Stia sigur ca e imparatul Negru, fiindca de sub coroana i se vedeau urechile negre, si toata lumea stia ca de mic imparatului nu-i placea sa-si spele urechile, asa ca acestea erau negre de murdarie. Vazand unde se afla, ii veni sa planga de frica si dezamagire, dar imediat isi spuse: sunt un ursulet cavaler, am armura si sabie, si nu trebuie sa-mi fie frica. Asa ca il infrunta cu o privire dura pe imparat. - Ia vino mai aproape… cum te cheama ?zise imparatul. - Ma numesc Mufi, imparate, zise ursuletul facand un pas mai aproape de tron. - Ihm. Intr-adevar, armura ta e draguta, dar a mea e mult mai frumoasa. Si mai mare, zise imparatul. - Asta e o armura mica, zise Mufi. Cand o sa ma fac voinic, o sa am si eu una mai mare si mai frumoasa, mai zise el plin de incredere. - Ha, Ha, Ha. Rase imparatul. Esti nebun, ursuletule, cat de mare crezi ca te mai poti face? Sau cat de voinic? Ha, ha, ha. - Sunt micut, dar sa stiti ca nu mi-e frica zise Mufi cu curaj, amintindu-si in aceeasi clipa ca totusi lui ii e frica de intuneric si de orezul cu lapte. Hai ca de intuneric intelegem cu totii de ce ii era frica, dar de orezul cu lapte? Ei bine, cand era mica, Printesa nu intelegea ca ursuletii de plus nu au nevoie de mancare, asa ca in fiecare dimineata incerca sa il hraneasca din orezul ei cu lapte. De atunci bietul Mufi, cum simtea miros de orez cu lapte, o lua la fuga. Cu toate acestea, repeta cat mai tare si mai raspicat: - Mie nu mi-e frica de nimic, zise el din nou. - De nimic, de nimic? Intreba ranjind imparatul. - De nimic, zise Mufi cu vocea ceva mai subtire, intrebandu-se ce-i trece prin cap imparatului asta cu urechi atat de murdare. - Ha, ha, animalutul asta e chiar amuzant, zise imparatul Negru catre oamenii lui. Ia sa vedem la ce proba de vitejie putem sa-l punem…stiu: Mufi, ai sa te duci in gradina zmeului si o sa-mi aduci de acolo o floare de “adu-ti aminte”. Are el un copac de adu-ti aminte si tocmai se intampla sa nu mai stiu unde mi-am pus inelul de la mama. Trebuie stiut ca mama imparatului traia de multi ani in castelul parintilor ei, si nu prea mai venea in vizita la imparatul Negru, fiindca imbatranise si ea. - Si unde sta.. zmeul asta? Intreba Mufi gandindu-se ca probabil ca nu are nici o sansa sa scape intreg din povestea asta, dar ca trebuie sa incerce macar. - O sa te conduca un soldat pana aproape de gradina lui. Nu uita sa iei floarea, ai inteles? - Am inteles. Si daca zmeul nu vrea sa-mi dea floarea? Mai intreba Mufi. - Daca nu-ti da, furi de la el. - Si daca ma prinde? - Daca te prinde o sa te manance, zise imparatul cu gura pana la urechi. - Si daca scap de zmeu dar pierd floarea? - Atunci o sa te pun eu insumi la prajit. Gata, nu ma mai plictisi cu intrebarile. Pleaca odata! Vazand ca orice ar face, nu scapa de imparat, bietul Mufi suspina adanc si porni pe urmele soldatului care il conducea. Mersera ei ce mersera, iar cand ajunsera in apropierea gradinii zmeului, soldatul ii zise: - Imi pare rau, eu trebuie sa ma intorc la palat. Uite, gradina e chiar in fata ta. De aici cred ca te descurci singur. Si asa se trezi Mufi singur-singurel langa gradina zmeului. Statu el ce statu acolo incercand sa-si faca curaj sa intre, cand deodata cineva incepu sa cante chiar in acea gradina: “lalalalaaa, lala, lalaaaa” , si canta atat de caraghios, incat pe Mufi il apuca rasul. Deodata cantecul se opri si Mufi auzi o voce subtirica: - Cine rade de mine? - Imi pare rau ca am ras, dar cantecul e foarte… dragut, zise el. Eu sunt Mufi, ursuletul cavaler. - Si ce, tu canti mai putin… dragut? Intreba vocea subtirica. Ia pofteste in gradina sa te aud si eu cum canti. Uitand de Zmeu si de pericol, Mufi intra zambind pe poarta gradinii si intreba: - Dar cine esti si unde esti? Ca s-a intunecat si nu mai vad nimic. - Eu sunt Zmeul si stau langa tufisul de trandafiri din dreapta ta. Auzind Mufi ca tocmai Zmeul era cel de care rasese mai devreme, simti ca I se inmoaie armura. Inghitind in sec, zise: - Vai, domnule Zmeu, eu nu as vrea sa va deranjez, stiti, am sa plec si va las sa cantati in continuare - Dar nu ma deranjezi deloc, chiar eram ingrozitor de plictisit, stii, eu trebuie sa sperii lumea toata ziua, iar seara nu mai am cu cine vorbi, fiindca toata lumea moare de frica atunci cand ma vede. Dar te rog, canta-mi ceva. Auzind o rugaminte atat de frumoasa, si fiindca ii mai era inca frica de Zmeu, Mufi se hotara sa cante cat putea el mai frumos. Si ii canta despre floricele, despre soare, despre cerul albastru, asfel incat atunci cand termina, Zmeul nu mai stia ce sa-i faca de bucurie. - Spune-mi Mufi, vrei de-acuma sa fim prieteni? zise Zmeul. La o asa propunere, ce putea sa zica? Asa ca se aseza langa Zmeu si statura de vorba despre o gramada de lucruri, cum ar fi: importanta curcubeului, daca bufnitele au sau nu gat si daca floricelele de “nu ma uita” au efect sau nu. Si fiindca tot vorbira de flori, Mufi ii marturisi Zmeului ca ar avea nevoie de o floare de “adu-ti aminte”. Zmeul nici nu astepta sa-i spuna de doua ori, ca sari in picioare si ii si dadu o floare. - Uite prietene, sper sa-ti foloseasca. Si sa-ti aduci aminte sa mai treci seara pe aici, sa nu treci ziua, fiindca ziua trebuie sa fiu rau, ca asta e treaba mea de Zmeu. - Am sa trec draga Zmeule, sigur ca am sa trec. Si Mufi isi lua la revedere si pleca fericit inapoi catre palatul Imparatului. Cand ajunse acolo si il vazura garzile toata lumea o lua la fuga spre sala tronului, ca sa il anunte pe Imparat ca s-a intors Mufi viu si nevatamat. - Te-ai intors, deci, si vad ca n-ai patit nimic, zise imparatul - Uite floarea imparate, zise Mufi si facu si o plecaciune, atat cat il lasa armura sa se aplece. Imparatul lua floarea din labuta ursuletului, o duse la nas, o mirosi, statu asa cateva clipe dupa care isi trase o palma peste frunte: - Deci acolo am pus inelul! Vezi bine, isi adusese aminte ce-a facut cu acel inel. Mai statu cateva clipe, dupa care isi mai trase o palma peste frunte: - Deci dupa urechi trebuia sa ma spal eu in fiecare zi! Mai statu un pic, dupa care isi mai trase o palma peste frunte: - Si trebuia sa fac cate o fapta buna pe zi, nu una rea! Aoleu, ce le-am mai incurcat, zise imparatul. - Nici nu stii Mufi cat de rusinat ma simt acuma. M-am purtat cam urat cu tine, nu? - Cam asa e, zise Mufi. Dar mai urat v-ati purtat cu doamna Vrajitoare. - Aoleu, Vrajitoarea! Striga imparatul. A murit de ras? Intreba el. Auzind ca inca nu a murit de ras, dadu ordin sa fie adusa imediat in fata lui. In asteptarea vrajitoarei, imparatul zise: - Dragii mei, imi pare rau ca m-am purtat asa urat cu voi pana acuma, dar promit ca de-acum inainte o sa ma port frumos, zise el. Iar pe tine, Mufi, te fac Viteaz, fiindca ai dat dovada de vitejie cand ai fost in gradina Zmeului. Auzind acestea, lui Mufi ii dadura lacrimile de fericire, dar se abtinu, fiindca deh, era viteaz, nu mai putea sa planga asa, oricum, oriunde. - Iti multumesc, imparate- luminate, zise Mufi cel Viteaz Cand Vrajitoarea fu adusa in fata lui, imparatul Negru ii ceru si ei scuze fiindca se purtase urat cu ea, dupa care o intreba daca ar dori ceva de la el. - Mai nimic, imparate, zise baba inca rosie la fata de atata ras ( fiindca fusese gadilata, nu gluma). Mi-as dori si eu sa fiu Vrajitoarea palatului, fiindca pe cuvant ca sunt o buna vrajitoare, si o sa te ajut de cate ori o sa ai nevoie, mai spuse ea. - Foarte bine, de-acum inainte esti Marea Vrajitoare a palatului. Iar tu, Viteazule, daca nu te superi, faci ceva pentru mine? - Sigur, spuse Mufi, fericit fiindca i se spusese “viteaz” - In tara vecina locuieste o familie pe care nu am mai vazut-o demult. Eram prieteni buni cand eram eu mic, dar de cand m-am facut mare nu i-am mai vazut. Vrei tu sa le duci un dar din partea mea? - Sigur ca ma duc, spuse Viteazul Mufi. Si asa porni ursuletul imediat la drum. Merse ce merse, trecu peste niste dealuri mai mici, trecu peste munti, peste cateva ape, dar fiindca imparatul ii daduse si un cal pe care sa mearga, drumul nu i se paru prea lung. Prin toate orasele prin care trecea, toata lumea intorcea capul dupa el pe strada, fiindca nu vezi in fiecare zi un ursulet de plus in armura foarte stralucitoare, calare pe un cal alb, exact asa cum visase Mufi ca va arata candva. Tocmai cand incepuse sa se cam plictiseasca de atata drum, iata ca ajunse la casa pe care o cauta. Batu la poarta, iar dupa cateva clipe auzi o voce minunata intreband: - Cine esti tu, si de ce stralucesti asa tare? - Sunt Viteazul Mufi si stralucesc asa tare din cauza armurii. E din argint, explica el. Aduc un dar din partea Imparatului Negru. Cand auzi numele imparatului, vocea aceea minunata striga: - Nu-mi vine sa cred! Si-a adus aminte de noi. Si imediat usa se deschise larg, iar in pragul ei statea cea mai frumoasa ursoaica de plus. Cand o vazu, Mufi simti ca nu mai conteaza nimic, nici printesa cu toate sforaieturile ei, nici calul lui alb si nici macar armura de care fusese atat de mandru. La randul ei, micuta ursoaica, se simti si ea topita cand vazu asa mandrete de ursulet, asa ca in trei zile fu nunta mare, Mufi se casatorea cu Mimi, fiindca asa o chema pe ursoaica. Dupa nunta, pornira la drum catre imparatul Negru, care se pare ca dinadins il trimisese pe Mufi in vizita la Mimi. Mimi fusese ursoaica de plus a imparatului, cand acesta era foarte mic. Dupa ce a crescut, nu s-a mai jucat cu ea iar Mimi plecase inapoi la parintii ei. In timp ce Mufi era in drum spre aleasa inimii lui, imparatul Negru oprise razboiul si invitase la masa pe Imparat, pe Regina si pe Printesa, ca sa le ceara scuze fiindca fusese rau. Acum nu mai avea urechile negre, dar numele ii ramasese, si deja nu mai putea sa si-l schimbe, dar spera ca Printesa sa il placa macar un picut, fiindca el auzise o gramada de povesti despre cat de frumoasa era aceasta. Printesa veni la masa impreuna cu parintii si ramase fermecata de cat de dragut se purta imparatul Negru cu toata lumea, apoi cand acesta ii propuse sa mearga impreuna la plimbare, ea zise ca merge, si in ziua in care Mufi se insura cu Mimi, imparatul Negru se insura cu Printesa. Dupa ce Mufi ajunse inapoi in imparatie, imparatul Negru il ruga sa se mute in palatul lui impreuna cu Mimi, si asa traira toti fericiti pana la adanci batraneti, iar vrajitoarea ii ajuta de cate ori aveau nevoie de ea pentru chemarea sau alungarea ploii, pentru zapacirea dusmanilor si mai ales pentru gatirea supei de gaina, in care aceasta era experta. Uitasem sa zic de Zmeu: acesta ii vizita aproape in fiecare seara, erau cu totii prieteni foarte buni, si traira fericiti pana la adanci batraneti. :) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate