Valurile eternitatii
Existenta in suferința e aidoma unui vulcan permanent activ, cu nemăsurate furtuni de materie incandescenta ce risipește conștiința, odată cu erupțiile-i suverane de venin si imposibilitate.
M-am trezit in dimineața aceea procleta dintr-un coșmar inefabil, ce avea sa-mi profetizeze strașnica fatalitate care aveam sa o trăiesc doua săptamâni mai târziu. Se făcea ca eram spirit; si pluteam intr-un zbor nemăsurat deasupra Pământului pe care-l vedeam miniatural, ca o bila de ping-pong. Nu știu prin ce mecanisme sibilinice Pământul îmi sare dintr-o data in mâini si se preschimba intr-un suflu albastru pur, ce-mi prăjește mana de ectoplasma. Deodată, din străfundurile Universului, o voce calda si duioasa ca de copil, psalmodia acel cântec tenebros ce parca suna ca o reprehensiune la a doua moarte: „Si vreau sa mă înec in valurile eternității”!
Aveam ciudata impresie ca Lipscaniul de acum nu mai era Lipscaniul pe care îl știam, cu străzi ticsite de praf, cu vârstnici ce se întorceau de la piața cu plasele pline, cu parcul monoton si înverzit in mijlocul căruia guverna o madona trista si mâncata de mucegaiuri. Am clătinat de câteva ori din cap ca si cum as fi vrut sa alung o iluzie urata…Nu mă simțeam bine deloc. O piroteală stridenta mă cuprinsese incit aveam senzația ca mă sfârșesc…
Vrusesem sa închid ochii dar n-am putut. Parca erau de otel. Intr-o fracțiune de secunda ceea ce știam a fi normal si firesc, s-a preschimbat intr-o fresca apocaliptica ce părea ca o sa mă dezintegreze. Străzile prăfuite se transformaseră intr-o vâscozitate neagra pe care alergau zeci de perechi de copii ca la vreo paisprezece ani, urmăriți de limbi de foc ilogice, strigând cat puteau de tare : „Vreau sa mă înec in valurile eternității!”
Împietrit de groaza am ieșit alergând din balcon cu senzația arzătoare ca rezonanta cântecului îmi suna înca in minte. Mi-am stropit fata cu apa si-mi ziceam in gând :”Doamne am înebunit?”
Dramele omenești sunt ineluctabile. Ele poseda misterioase conexiuni metafizice ce unesc sufletele, insuflându-le o legătura perpetua chiar si in viata de apoi. In moarte nu pleacă decât sufletele pereche indiferent daca ele au păstrat întamplator legătura in viata pământeasca .
A ignora un suflet maladiv înseamnă a-ti ignora propria viata, renunțând astfel la umanitate.
Vicisitudinea pământeasca se răsfrânge in cea cosmica realizându-se totul desăvârșit; deci trebuie sa trăiești in suferința aproapelui tău.
La astfel de lucruri mă gândeam in acel moment fără să prevăd ce avea să mi se întâmple in ziua aceea. Cum nu aveam o stare tocmai pozitiva, m-am hotărât sa fac o plimbare pe faleza Oltului, cu speranța ca voi reuși sa alung gândurile negre ce îmi străbăteau mintea in clipa aceea.
O zi surâzătoare si senina priveghea deasupra orașului, îndemnând cugetul la petrecere si fericire. Numai ca starea mea contrasta pregnant cu voința naturii realizând o antinomie a firii.
Nici zâmbetul Soarelui, nici vuietul străzii, nici chipurile înseninate ale trecătorilor nu reușeau sa-mi alunge angoasa ce poposise in sufletul meu. Eram total absent la ce se petrecea in jurul meu, subjugat de voința mea acerba de a ajunge cat mai repede la faleza, ca si cum viata Oltului mi-ar fi alinat necunoscuta mâhnire. Așa a fost, nu știam de fapt de ce sufeream cu toate ca ea devenea tot mai îndârjita cu cat mă apropiam de destinația mea.
Eram atât de hipnotizat incit nu băgasem de seama când prietenul meu Bobby mă oprise pe strada :
- Hei pribeagule, cu tine vorbesc, ce ai? Parca ai fi văzut o stafie! Alo, cu tine vorbesc!
Cu o mirare ciudata am întors mașinal capul spre Bob:
- Da, ce e? nu aveam deloc chef de vorba.
- Iarta-mă , Bob, nu te-am observat. Mă grăbesc așa de tare sa ajung undeva, ca uit ce se întâmpla in jurul meu.
- Adi, crede-mă, nu arați deloc bine… Ce ești așa dezolant ? Vorbește-mi, te ascult!
- Nu știu ce mi se întâmpla, sincer. Am o stare foarte bizara astăzi… Am capul atât de greu…mi-e teama de ce se va întâmpla.
Cu o crispare in glas Bob urla spre mine:
- Ce ai mă, ai luat-o razna!? Ar trebui sa vezi un doctor!!!
- Nu, nu-mi trebuie nici un doctor. Am ridicat capul spre providență parca îndemnat de o forța nevăzuta. Mă uitam in jurul meu ca si cum as fi vrut sa scap de ceva. Pentru moment uitasem ca eram cu Bob.
- Ce ai mă, n-auzi? Cu tine vorbesc!
- Da, iartă-mă, Bob mă gândeam la altceva…
- Ceva se întâmpla si tu nu vrei sa-mi spui! Am dreptate ?
- Da ceva se întâmpla in adevăr, numai ca nici eu nu știu ce se întâmpla .
- Acum , scuza-mă, trebuie sa plec.
Parca înfricoșat de ceva, am plecat in graba de langă Bob urmându-mi itinerariul propus.
Întorcând brusc capul spre crepuscul am văzut tronând diadema fantastic de portocalie, încercând sa-mi spună ceva…Oare drumul pana la faleza fusese atât de lung încât ajunsesem tocmai seara? Eram sigur ca plecasem de acasă la prânz si tot așa de sigur mi se păruse ca tot drumul îl alergasem.
Oare sfidasem mersul timpului, care nici el nu mai avea răbdare?
Cursul Oltului îl găsisem statornic; aceeași unduială misterioasa a valurilor ce te povățuiau sa le asculți mitul străvechi ce își afla obârșia la începuturile Universului. Furat de gânduri cum mă găseam in acel moment, am început străbat dezinvolt faleza încercând sa găsesc răspunsuri venite din eter. Mergând oarecum nepăsător la ce se întâmpla in jurul meu, am observat in fata mea o făptura sublima, un mesager divin ce mi-a împietrit privirea intr-o clipita. Era acel magnetism involuntar ce apropie doua ființe străine, polarizându-le sentimentele spre alte orizonturi ale trăirii obișnuite. Mă aflam in genul de situație in care cugetul iți este anihilat de o gravură platonica pe care n-o poți înțelege decât admirându-l la infinit. Aveam impresia ca însăși fetița din ochii mei simboliza infinitul, un fel de simbolism inexprimabil si îmbătător în aceeași privința. Eram atât de furat de somptuozitatea ei statuara incit cu greu băgasem de seama ca murmura niște cuvinte neclare, ce sunau dintr-o alta dimensiune: „…mă…înec…eternitate…”
Intr-o clipire, mintea mi s-a luminat ca după o lunga perioada de absurditate, iar cuvintele acelea îmi sunau acum in minte ca un laitmotiv al unui cântec halucinant. Da, cu siguranța acea arie îmi stăruise toata noaptea in vis si-mi crease acel coșmar ilizibil . Totuși, nu puteam înțelege ce legătura avuseseră fantasmagoriile mele cu acel înger de fata.
Sa fi avut ca la vreo paisprezece ani, nu-mi dau seama; era micuța, delicata ca un bibelou chinezesc, încât aveai impresia ca la cea mai mica manipulare se va mistui în bucăți, fata bruneta cu un aspect egiptean, ochii de un negru sfidător si in același timp emanând o dureroasa duioșie; era acel chip superior, de o tristețe zdrobitoare care se întreabă mereu asupra predestinării sale. Era deosebit de elegiacă, acea depresiune venita parca din Neant, destinata sa ruineze si alte suflete in jurul ei.
M-am apropiat cu o deosebita grija de ea încercând sa stârnesc un dialog. Mi se părea ca viersul apei îmi spune sa nu fac vreo prostie…Mă speria tare acest gând. Si totuși am îndrăznit:
- Extatic si induioșător apusul de soare, nu-i așa? Iartă-mă ca-ti întrerup contemplația, dar ai putea te rog, sa-mi spui cum te cheamă?
- E îndurerat soarele, îmi răspunse cu o voce stinsa. Nu vezi, parca ar dori sa-si stingă deșertăciunea pentru totdeauna! O, cat as vrea sa mă topesc in arșița lui!...Zău ca n-as simți nici o suferință…Mădălina.
Eram ca o stana de piatra privind bicisnic spre miracolul din fata mea. Toate cuvintele îmi pieriseră. Ce gânduri ascunse nutrea aceasta fetita?
- Pe tine cum te cheamă , daca nu te superi ?
- Adi, i-am răspuns cu jumătate de gura.
-Vezi tu Adi, raportându-ne la nemărginitul Macrocosmos, noi nu reprezentam decât a miliarda,miliarda,miliarda parte din tot, adică nimic… Un bob de nisip intre „n” miliarde de clepsidre ale existentei. Oare pentru ce existam in aceasta închisoare de carne si oase, când viata siderala e Absolutul?
Întrebarea ei mă frapase. La o vârsta atât de frageda ea reflecta la eternitatea spiritului.
-Mădălina, fiecare om e orânduit de Divinul Suprem sa-si îndeplinească misiunea pe Pământ. Dumnezeu ne-a creat pe fiecare cu un scop bine determinat, iar noi trebuie sa facem tot posibilul sa-i mulțumim Lui.
Un moment ramase gânditoare, apoi întoarse figura întrebătoare spre mine. Am mângâiat-o discret pe obraz in vreme ce ea a schițat un zâmbet uitat altundeva; o lacrima fierbinte a părăsit ochiul ei sfredelitor si mi-a brăzdat dureros mana.
-Spune-mi, de ce plângi? Tristețea ta mă doboară !
-In toata insignifianța lui, Pământul ascunde mii de frumuseți și enigme ce trebuie deslușite. Una dintre ele este viata omului . Exista un moment cheie în desfășurarea ei încât îți dai seama ca nu ești decât sclavul acesteia. Și atunci te întrebi, de ce mai trăiești ? Fericiți cei ce se pot bucura de toate bucuriile ei fara sa fie frământați de gândul morții iminente…
Mădălina a izbucnit atunci intr-un plâns sacrosanct sprijinindu-si capul pe umărul meu. I-am dezmierdat parul si i-am spus:
- Mădălina, nu înțeleg de ce gândești astfel? Starea ta mă întuneca si mai mult. Uneori îmi pun si eu asemenea întrebări dar realizez ca mai am mult de trăit, iar viata merge înainte…
- Nu vei înțelege niciodată osânda din mine… Te rog, Adi, ajuta-mă, mă simt așa de pustie si arhaica!!!
- I-auzi, glasul Oltului mă striga. Îmi cânta același canon de sfârșire, de chemare in genune. „Si vreau sa mă înec in valurile eternității!” Vreau sa devin una cu Elementul.
- Uneori am impresia ca viata se apropie de sfârșit, urmând cea superioara-moartea, am răspuns eu cu lacrimi in ochi.
In momentul acela cuprins de o impaciență apăsătoare, am părăsit-o plângând pe Mădălina, fără nici un cuvânt de adio. Voiam sa uit cu toate tenacitatea ziua aceea hotărâtoare pentru mine.
Următoarea zi a venit fără sa-mi dau seama ce se întâmplase ziua precedenta. Mă simțeam bulversat ca si cum m-as fi trezit dintr-o contemplație fără sfârșit. Cu adevărat simțeam ca visasem un vis al nemuririi integre si fără margini.
Oare Mădălina însemnase pentru mine eternitatea?
M-am așezat meditator in fotoliu încercând sa recapitulez cele întâmplate ziua precedenta, sau…in vis.
Nu-mi închipuisem pana atunci sublimitatea feminina incarnata intr-o copila de paisprezece ani.
Ce resorturi transcendentale se declanșaseră ca urmare a acelei trăiri? Simțisem atunci ca mă identificam cu Mădălina, androginismul doctrinelor conturându-se in jurul unui singur numitor comun-chemarea Oltului.
Zvârcolirlile nepământești ale râului chemau la hecatomba onirica. Cântecul acela necurat, venit din străfundurile inexistentului iți adormea orice gând rațional.
In momentul acela nu-mi venise in gând decât titlul cartii lui Cioran: „Tratat de descompunere”.
Câteva ore mai târziu a urmat inexorabilul. Am deschis sfios televizorul spre a urmări știrile locale când un titlu zguduitor a brăzdat ecranul multicolor: „Moarta de leucemie limfoblastica la paisprezece ani”. Ulterior am aflat cu stupefacție ca era minunea de Mădălina. Când am auzit vestea ecranul afișa cu litere imense:”Un înger va merge printre îngeri!”; m-am prăbușit in nesimțire in fotoliu încercând sa realizez ce se întâmplase.
In jurul meu a început sa sune acel cânt urgisit care adusese tragedia in sufletul meu:”Si vreau sa mă înec in valurile eternității!” Rezonanta era ucigătoare așa încât am început sa mă zbucium ca un demon înlănțuit strigând din răsputeri: NU! Nu puteam accepta ce se întâmplase, eram sigur ca totul nu fusese decât un coșmar infernal ce nu-mi dădea pace.
Viata se sfârșise in mine. Aveam impresia ca mă izolez de corpul fizic si dispar in veșnicie după Mădălina.
Nu mai voiam sa trăiesc nici o secunda. Fetita aceea inefabila cu chip de regina egipteana, mă rugase s-o ajut, dar eu in solitudinea mea spirituala am părăsit-o fără nici un cuvânt. Acum ii aud chemarea răsfrânta in cântecul morții:”Vreau sa mă înec in valurile eternității!”
Aveam impresia ca trăisem câteva veacuri pământești, atât de greu mi-era sufletul. Înțelesesem in sfârșit ce legătura indisolubila avusese ea cu Oltul . El era Universul ei miniatural, in care voia sa dispară pentru totdeauna.
Avusese dreptate. Momentul cheie al vieții in care te întrebi oare prin ce hazard ai apărut pe Pământ poate veni când nu te aștepți , fără sa vrei .
A trecut un an de la dispariția brusca a Mădălinei iar mie îmi pare doar un minut. Amintirea ei îmi va rămâne etern întipărita în memorie, chiar și în viața de apoi.
Am fost sa-i contemplu mormântul pe care sta scris cu marmura neagra :”Dispăruta pe vecie un lumea îngerilor”. Intr-adevăr un înger ca ea trebuia sa fi ramas veșnic printre îngeri. Viata ei laica n-a fost decât un semn pentru mine cum ca Impărăția lui Dumnezeu e mai aproape decât credeam. Divinitatea îmi transmisese mesajul existentei sale prin ea.
In sclavia metafizica a chinului provocat de stingerea Mădălinei, încercam sa găsesc calea înțelegerii adevăratului mesaj ce-mi fusese transmis. Meditând la îngeri ajunsesem sa cred ca ființa serafica este probabil un extaz al problematicii de a fi, un suport ideal al dorințelor si încercărilor refulate. A-ti căuta sensul existentei in imaginea proiectata a îngerilor înseamnă absorbirea spiritului in dimensiunea utopica a revelației. Revelarea angelica îmi transmisese imaginea aproximativa a tărâmului morții. O necroză a subconștientului declanșase scânteia transmiterii mesajului ceresc prin ființa Mădălinei. Nu înțelegeam insa de ce acest mesaj avea o limitare, sfârșita cu nenorocirea morții ei. Dar care fusese înțelesul viziunii mele prăpăstioase in care copiii își urmau itinerariul infernal, pășind pe potecile de zgura ale uitării. Simbolica experienței mele îmi deslușea cu certitudine un mister sinonim cu sfârșitul umanității: filozofia apatiei. Răspunsul trebuie căutat in abisurile existentei spirituale acolo unde orice întrebare își afla dezlegarea. Vocea Oltului nu era de fapt decât strigatul de disperare al subconștientului Mădălinei , subconștient care-i spunea ca viata ei siderala nu era departe de a fi trăita. Fusese victima indiferentei soartei nemiloase care plănuise dispariția ei timpurie din viata corporala. Fusese destinata de la început existentei in ceruri.
Acum am înțeles in sfârșit toate semantismele experienței mele, care îmi transmiseseră răspunsurile la enigma primordiala a omului-viata de după moarte. Mădălina trecuse in sfârșit in eternitate.





„Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor, dupa cum nu va mai fi nici moarte, nici intristare, nici durere, nici tipat.”
APOCALIPSA 21:4