Mărioara a lui Dumitru, din capul satului, fusese o fată frumoasă. Mă țin minte ascunzându-mă prin desișul răchitelor, la pândă, ținându-mi respirația, când fata asta frumoasă se scălda în apele limpezi ale Muncelului. Picurau stropii de apă fierbinți de pe trupul ei și se întorceau în vălurele năuciți de așa atingere. Mai năucit eram eu, mai plin de suflet usturător și de fierbințeală. Boleam de dragoste ascunsă și de neputință, că era mai răsărită decât mine cu câțiva anișori care se cunoșteau bine pe fața mea cu două tuleie, pe pieptul meu scobit și slab de copil firav, blând și fără vlaga bărbăției. Dar se pare că inima nu prea ține seama de asta și mi se zbătea printre coaste ca o turturică strânsă în pumni. Mă înturnam în casa bunicii galben la față și pe moarte. Îmi punea bunica tot felul de leacuri pe piept, făcute din cine-mai-știe ce fleacuri de ierburi, mă descânta și mă certa c-am fost prin poiene, prin locurile unde jucau ielele. De-ar fi știut ea ce fel de duh mă bântuia... Și, vezi doamne, leacurile ei nu prindeau, că rugăciunile ei alungau alte alea și nu iubirea mea ascunsă pentru Mărioara. Așa că la două zile, neîntremat, mă urcam iar pe picioare și ațineam drumul fetei ca puiul de lup ce învață a lua urma. Și Mărioara, ca o femeie plină ce era, își lăsa urma la văz, potecă plină de miros reavăn, crud, ce-mi trezea nebunia.