Il voi numi Kim.

Kim se gandise la sinucidere, insa ii era teama ca daca ar fi facut-o va ramane singur. Era torturat de acelasi gand: oare nimicul se simte singur? Sau poate ca, dincontra, cu cat esti mai mult decat nimic, cu atat simti mai mult singuratatea materiei care te constituie. Poate ca moartea era tocmai, pasul catre nesinguratate… Si intr-o zi a facut-o… a lasat in urma pe cei dragi, gandind ca amintirea lui se va topi, curand, din inimile lor… Kim a ramas, insa, un gand singuratic in inimile zdrobite ale celor dragi. Mai nesingur ca oricand, Kim nu se mai temea de nimic. El insusi era Nimicul ! Ei, cei ramasi erau torturati nu de amintirea lui Kim, ci de nimicul inradacinat in sufletele lor. Un gol ce nu va putea fi, niciodata, umplut… Constituiti din aceasi materie, cei ramasi erau devorati pe dinauntru de crudul nimic ce, pana atunci, nu stiau ca-i inconjuara… Aceasta este, poate, maniera in care nimicul ne cheama, inapoi, la el…

Il voi numi Paul.

Din frageda copilarie Paul ii uimise pe cei din jurul sau prin inteligenta si maturitatea sa. Fusese si el, la randul sau, uimit de tot ceea ce descoperea pas cu pas. Matematica il captivase inca dinainte de a invata sa scrie… crezuse intr-o vreme ca asta va face pentru tot restul vietii… Erau, insa, atatea minuni in lume incat inima sa tresalta de emotie si nerabdare in fiecare clipa, anticipand stralucirea pe care alti oameni nici macar nu o puteau banui, in lucruri ce pareau atat de banale… Copil fiind, descoperise trupul femeii ca pe un bastion al instinctualitatii ancestrale pe care pana atunci o adulmecase fara sa o constientizeze… Prima femeie din viata lui, se consumase in lacrimi… lacrimile ei… in acel moment Paul a descoperit ceva cu adevarat fascinant- lacrimile… plansese si el pana atunci, cunostea fenomenul insa abia acum il descoperise… ba nu.. nu-l descoperise, apucase sa-l guste, ii placea gustul sarat al vulnerabilitatii, il incita dezolarea interioara si il starnea ca pe un animal de prada fragilitatea sentimentelor. Era coplesit de propriile-i emotii in fata lacrimilor altcuiva… Isi dorea si el sa planga insa nimeni nu reusea sa-i ofere acest deliciu… Femeile din viata sa, insa, ii ofereau satisfactia lacrimilor de fiecare data… jocurile sale alternau iubirea cu indiferenta, eroticul cu prietenia, gandurile cu sentimentele, ratiunea cu emotiile… el insusi cadea adesea in propriile-i jocuri, iubind pasional, fascinant pentru femeile simple, banale… de fapt, el redescoperea in acestea, complexitatea naturii feminine pe care lacrimile- doar ele- o scoteau la suprafata. Cele care ajungeau sa-l cunoasca cu adevarat n-aveau sa mai fie niciodata aceleasi… Ajunsese, din pacate, mai fascinant pentru ele decat invers. Descoperise si aceasta minune, o explorase, o savurase, o profanase mai mult decat ar fi trebuit. Pentru prima dat in viata se simtea nefericit. Ajuinsese la capatul lumii… admirase, se bucurase de artisticul lumii, il disecase fara mila in fragmentele ce se regaseau – in forma ancestrala – in inima sa, iar acum, acum poate ca acele fragmente formasera un intreg… Abia acum atinsese conditia umana fireasca… lacrimile sale nu mai varsau fascinatia minunilor ci deznadejdea banalului. Lumea era mai putin minunata decat crezuse candva… Lumea era a lui, iar el se scufundase in adancul ei precum o epava. Dupa moartea sa urmasii l-au considerat un scriitor desfranat, lipsit de moralitate, de etica si decenta, incapabil sa disciarna binele de rau. L-au blamat; apoi, dupa mai bine de un secol au ramas fascinati de fericirea lui groteasca… Oamenii- nimiciti de natura lor banala- au inteles fericirea unui geniu cu o intarziere de un secol- insa au ramas la fel de nefericiti, de parca ar fi dorit cu indarjire sa-l fascineze incontinuare pe cel ce scrisese candva acele opere scufundate in lascrimi…

O voi numi Denisa.

Denisa fusese o fetita stearsa. Apoi, mai tarziu, o adolescenta derutata ce a stiut, parca, sa faca prea multe greseli… La 30 de ani viata de noapte, bautura, tigarile si aventurile neinspirate facusera din ea o epava. Zambetul copilariei, nevinovatia senzuala a adolescentei, maladivul placerilor topisera orice urma de fascinatie si frumos din inima ei. Abia dupa 35 de ani a reusit sa isi rafaca viata, alaturi de un barbat ce poate ca tinea mai mult la ea decat ea insasi- fara sa o iubeasca, insa. Desi se asezase la casa ei nu a mai putut fi niciodata fericita. Nici macar cei doi copii pe care i-a daruit sotului sau nu i-au redat zambetul firav ce-l pierduse in tinerete. Tristetea sa si-a pus amprenta asupra tuturor. Odata ce copii au ajuns la varsta adolescentei familia a inceput sa se destrame. Ea ramasese doar o unealta a destinului. Traia pentru cei din jur, fara sa mai cunoasca fericirea, fara sa-si mai constientizeze propria persoana. Copiii s-au facut mari iar ea a imbatranit alaturi de sotul ei. Denisa a murit de batranete, fericita de a se putea considera o femeie realizata…

Il voi numi El.

Unde este El ?

Nota : 23.11.2003, "Cum te vei numi?"