Podul, cu bârnele și stâlpii lui de susținere pictați în cărămiziu de razele soarelui în devreme apus iernatic, apărat acum temeinic de vajnicul Mitică-Gonzo și ai lui, îmi ieșea încet din memorie. Aveam, deja, gândul în altă parte. Trebuia să ajung în București, acolo unde era, după cum se striga la televizor și radio, mare nevoie de mine. Mi se părea că trebuie neapărat să mă prind de roata istoriei, care se învârtea demențial în acele zile, fără teamă de forța ei centrifugă, că nu mi-aș fi iertat în tot restul vieții neimplicarea sau ascunderea dupa bârnele unui pod prea neimportant și prea apropiat. La televizor, știrile despre războiul cu teroriștii și chemările către românii din toate colțurile țării curgeau într-un ritm amețitor. Revoluția și proaspetele ei cuceriri erau în pericol. Dar cum să plec? Tatăl meu, din grijă pentru ce putea să mi se întâmple, și-a pus mâinile în cap și a făcut o criză de nervi, numai la auzul dorinței pe care, timid, mi-am exprimat-o. Și, apoi, cu ce? Soluția mi-a fost oferită de o prietenă a familiei, o fostă elevă de-a mamei, fiică a satului devenită bucureșteancă („capitalistă” deja, așadar), prinsă de evenimente în locurile natale. Venise în vizită la noi și ne povestea că a aflat, telefonic, prin grija unei vecine, ca locuința ei din București (stătea la casă) fusese lovită de o bombă, în noaptea trecută (un tir greșit al Armatei, care se dăduse cu poporul, dar și la el) iar acum era disperată să ajungă la locul întâmplării și să afle cu ce-a mai rămas. În dorința ei de a ajunge cât mai repede, a ieșit la marginea drumului european care străbătea falnic mica localitate de câmpie și a început să facă semne de „ia-mă nene” către mașinile care treceau spre București. Eu, fiind trimis de ai mei să o însoțesc până la poartă, am început să o ajut la semnale, eram ca un amplificator, ca o prelungire a brațelor ei întinse rugător spre nălucile celor (puțini) care mânau vijelioși telegari auto spre Capitală. După o jumătate de oră de așteptare înfrigurată, o Ladă 1500 galbenă, aproape plină, a oprit în parcare. Șoferul, un om jovial, roșcovan și plinuț, care auzise de departe destinația dorită („București! București!”, strigăt care acum, după atâția ani, îmi sună ca un fel de „La bulivar, birjar, la bulivar!”) ne-a făcut semn să urcăm. Ioana s-a băgat în mașină, iar eu am rămas o clipă în cumpănă, gândindu-mă că ai mei habar n-au de această plecare. Parcă aș fi fugit de acasă (și chiar așa era, până la urmă), iar taică-meu, de-abia ieșit din spital, după o grea operație, numai de asta nu avea nevoie. Am simțit mâna Ioanei pe mâneca hainei și i-am auzit îndemnul : „Hai!”. În ochi îi luceau steluțe pline de rugăminți, dar era evident că nu erau expresia unor dorințe erotice (deși în perioada aceea, ca în orice vremuri de mare agitație și pericol, în gena umană se răscolea, prevenitor, fiecare celulă care avea legătură cu perpetuarea). Pe lângă spiritul de conservare și nevoia de protecție, specific feminine, am observat la ea un aer de Ana Ipătescu, gata să salveze poporul și Revoluția, eliberând de chingi văzute sau nevăzute pe adevărații bărbați ai patriei, bărbați în stare să ia stihiile istoriei în piept și să îngenuncheze dușmanii.
- Hai tinere, urci sau nu ? m-a luat la rost șoferul. Trebuie să ajung la Bucale până dă luminosul colțu’.
M-am hotărât și m-am aruncat, vijelios, parcă pentru a recupera timpul pierdut, pe bancheta din spate. Lada, mașină solidă, ca orice lucru rusesc, a primit noua sarcină cu demnitate, a săltat din arcuri, s-a opintit puțin și a demarat în trombă. Casa părinților rămânea în urmă, iar dinspre ai mei îmi imaginam crescând, deja, un pod de griji (sau de „grijanii”, parcă îl vedeam pe taică-meu cum ar fi strigat el, în urma mea : „Grijania mamii lui de derbedeu !”) .
Mergeam spre vest (conform îndemnului șlăgăros „Go West”), iar soarele, darnic în acele zile cu cei ieșiți pe străzi, îmbrăcat în hlamida roșiatică a apusului, ne mângâia privirile și lumina cabina mașinii „bolșevice” ciudat, în portocaliu, ca pe interiorul unui OZN. În spate, în afară de mine și Ioana, se mai afla o familie, un el și o ea, rude cu șoferul, vârsta a doua spre a treia, speriați, strânși unul în celălalt, ca pentru ultima dată împreună. În dreapta șoferului, o femeie tot cam la 45-50 de ani, soția lui, creață și dolofană, volubilă, ale cărei haine îmi trimiteau spre nări miros de mâncare, de afumătură, semn că femeia gătise până în ultima clipă de dinaintea plecării de la neamuri. Dar toată înghesuiala aia și toate mirosurile domestice răspândite în interior nu făceau decât să îmi sporească și mai mult bucuria și dragul față de acei oameni. De fapt, față de toți românii, frați de suferință și revoluție. Nu băusem nimic, dar mă cuprinsese o stare de exaltare pe-aproape de nebunie, cred. În acele vremuri era ceva firesc, stările de exaltare se suprapuneau pe sticla televizoarelor, înca de la amiaza zilei precedente, când strigătele de „Am învins! Dictatorul a fugit!” ale lui Mircea Dinescu și Ion Caramitru dăduseră tonul dansurilor de bucurie în toată țara. Am început să cânt „Deșteaptă-te române”, încă de la intrarea în Slobozia. Șoferul a fost primul care și-a unit glasul cu al meu, ținându-mi isonul, pe la sfârșitul versurilor, acolo unde se întrezărea cuvântul potrivit rimei. Apoi și ceilalți. Eram singurul care știam tot cântecul și cântam din toți rărunchii, mândru, simțindu-mă scăldat în privirile admirative ale celorlați pasageri. Euforia ne-a fost întreruptă de primul baraj, la Andrășești. Erau cete de voinici de-ai satelor, mobilizați televizat pentru a depista teroriștii care se deplasau, motorizat sau nu, pe șoselele țării. Ne-am legitimat unui tânăr de vreo 25 de ani (semăna tare de tot cu Gonzolea al meu de lângă pod), înconjurat de alți 10 inși plini de voie bună, care ne-au crezut bunele intenții și ne-au lăsat să trecem mai departe.
Până la București am trecut prin alte 10-15 baraje, iar drumul se lungise și se îngustase parcă, tinerii din gărzile astea ad-hoc deveniseră din ce în ce mai negricioși, mai înarmați (bâte, lanțuri și chiar pistoale automate) și mai obraznici. Nu mai apucam să terminăm de cântat ce începusem. Se întunecase și, sub camuflajul obligatoriu, umbrele filtrelor umane deveneau din ce în ce mai amenințătoare. La intrarea în Capitală, un grup de 25 de țigani și țigănci (deveniți, mai târziu, cetățeni de etnie romă sau romi, puri și simpli), de diferite vârste, fuste colorate, pălării și mustăți pe oală, cu vârste de la 15 la 50, ne-au făcut semne hotărâte, agitând armamentul din dotare (ciomege, lanțuri, nunceacuri, bile etc.), să oprim. Nea Ilie Cojan, șoferul cel inimos, sătul de atâtea controale, aflat în mare întârziere și oarecum temător de verificările acestei întunecate găști, a încercat să ocolească „staborul”, trecând pe celălalt sens. Nu a apucat să ajungă prea departe, pentru că în aer au început să răsune focuri de armă automată, iar un glonț 7,62 din serie a spart geamul din spate și ne-a făcut puțin curent pe la urechi. A oprit Lada 1500, pentru că, altfel, se putea transforma în ladă de roșii zdrobite, acompaniat de țipetele celor trei femei din interior.
- Staaați băăăi, teroriștilor, tu-vă muma mamilor voastre! urla țiganul burduhănos care trăsese,
oarecum la întâmplare, dar într-un stil norocos de ambele părți, agitând AKM – ul ca pe o aripă a unui zbor dezordonat. Jos din mașină cu mânele sus, că vă-mpușc, să moarâ mama, haoleu, vă fac bucăți.
Am ieșit din mașină, cu mâinile sus, așa cum ni se ceruse de oacheșul tribun, călcând încet, ca pe o bârnă îngustă, fiind conștienți că s-ar putea să fie ultimii pași.
- Suntem oameni buni, mergem acasă, ne grăbim, nu mai știm nimic de copii de câteva zile! Dați-ne drumul să plecăm, am mai fost verificați de 30 de ori până acum! S-a rugat, fără succes, nevasta șoferului.
- Deschideți portbagajul! Aha, ia uite carne și cârnați, ajunge pentru un pluton de teroriști, da’ mai bine pentru 10 căși de rumâni de-ai noștri.
Þiganii se repeziseră la portbagaj și o pirandă chiar își pusese de gât, ca pe un colier, o frumoasă legătură de cârnați afumați. Am zvâcnit, aproape inconștient și, cu o mișcare rapidă, i-am luat trufandalele de la gât și le-am aruncat la loc, în portbagaj. Grupul de țigani s-a întors spre mine, ca o hidră cu o mie de ochi bulbucați, gata de atac. N-am știu ce să fac altceva și, așa cum îl văzusem eu pe Florin Piersic odată, legat de o stâncă, la ocnă, strigând despre cuțitul ascuțit de trei ori, am început să cânt, cu cea mai puternică și frumoasă voce a mea de vreodată, „Deșteaptă-te române, din somnul cel de moooaarte…”. Efectul a fost fantastic, de neimaginat. Þiganii s-au oprit din jaf și, înmărmuriți, au început să cânte și ei, încercând să ghicească majoritatea cuvintelor. Melodia o știau, iar talentul artistic al nației lor se manifesta deplin în multele perioade de fortissimo ale cântecului. Glasurile dogite, lăutărești, ale bărbaților se împleteau, într-un uluitor farmec coral, cu cele subțiri, pline de vibrații unduitoare, ca mii de șerpi urcători spre cerul întunecat de până atunci, ale purtătoarelor de colorate fuste multiple. Ceva asemănător mai auzisem numai, ca suport sonor, la un frumos, de neuitat film, Șatra. Am cântat imnul Revoluției de două ori și țiganii, cu ochii strălucind de mândrie, nu-și mai puteau opri vocile.
Am plecat nevătămați, lăsându-i să umple cartierul mărginaș cu armoniile refrenului, iar când am ajuns pe aleile facultății, sărind printre boscheții de la intrarea în Politehnică, încă nu reușisem să-mi scot din minte glasurile lor, "Deșteaptă-te rumâne...".