Capitolul 3
Parintii Dianei erau ingrijorati. De cateva saptamani fica lor aproape ca nu mai vorbea cu nimeni, privea absenta si nu schita nici un gest. La liceu Diana devenise tot mai curtata si se imbraca tot mai provocator desi se rezuma la a zambi distrata de fiecare data cand un baiat ii vorbea. Invata foarte putin si notele ei incepusera sa scada serios. Nu ii mai pasa de nimic. Continua sa scrie si devenise deja un fel de vedeta locala, reusind sa publice numeroase articole intr-o revista literara fondata chiar de tatal ei. Urma chiar sa-si publice un volum de poezie si proza intitulat “umbre ale gandurilor”. Pe cat de mandru era tatal ei pe atat de alarmat era de comportamentul bizar al ficei sale care se acutiza cu fiecare zi…
Intr-o seara Diana se plimba pe marginea lacului, de-a lungul unei stradute aproape pustii. Erau risipite cateva case darapanate intr-o pustietate dezolanta. Se opri in fata uneia dintre ele privind la o femeie ce statea absenta pe un scaun de lemn, contempland umbrele albe de puf din atmosfera… parea sa nu o observe.
-Buna ziua ! incerca ea sa-i atraga atentia.
Femeia tacea.
Diana incerca sa-i urmareasca privirea, sa patrunda in gandurile ei. Femeia nu schita nici un gest. Ramanea incremenita intr-o frumusete absenta pictata, parca, in ceara. Parul castaniu i se revarsa in bucle bogate peste trupul ei static, de nimfa ingropata in tesuturi de ganduri negre. Trebuia sa fi avut vreo 30 de ani, ochii ei, insa, incremeniti intr-o durere sfasietoare se innecau in fragezimea trecutului.
Diana tresari. Cineva ii vorbise. Era o femeie in varsta ce se apropia de ea. Nu intelesese ce ii spusese insa intelese ca era legat de femeia nemiscata de pe scaun. Avea sa afle ca batrana era chiar mama acelei femei al carei nume era Elena. Avea sa afle o multime de lucruri care aveau sa-I amiteasca de acea noapte stranie din padure. Umbra nu era o poveste! Acum o stia cu siguranta! Innebunise oare si ea ?
Pe drumul spre casa Diana se intalni cu o colega de liceu si se opri la o terasa. Era o seara placuta ce topise caldura insuportabila din timpul zilei intr-o racoare prietenoasa. Pasarile intunecau cerul intr-o zbatere stranie de aripi negre, acoperind vantul cu glasurile lor ratacite. Lumea intreaga parea ratacita iar ochii Dianei contemplau ratcirea propriilor ganduri innecate in umbre vaporoase. Asculta vantul incercand sa-l traduca, asculta privirile prietenei sale ghicindu-i cuvintele nevorbite, asculta stopii din atmosfera ce-si condensau materia incinsa in racoarea tacerii. Isi asculta propria tacere cum ii arde clipele si visele in eterul volatil al noptii. Asculta lumina cum se lasa rapusa, cu fiecare stop, de corpul usor al noptii. Se dorea noapte ! Da, dorea sa fie absorbita de noapte, sa se dizolve in vant, sa se lase purtata catre esenta…
Prietena ce vorbea intr-una i se parea stupida. O vroia departe pentru a fi lasata singura in noapte. Poate ca vroia sa scrie insa si asta parea o risipire,… o irosire. De ce oare mai exista cand nimic legat de viata nu o mai atragea ?
-I-am spus ca imi place in Vermou. Nu as putea accepta sa plec nici pentru el nici pentru nimeni si nimic altceva !
-Ce-ti place la orasul asta, Irina ? o intreba Diana meditativa.
-Nu stiu… murmura Irina. Poate linistea,… poate padurea, lacul, ma simt libera si in plus, toti prietenii, toate amintirile mele… ma leaga de acest loc.
Diana tacu. Ei oare ce-i placea ? Cu siguranta linistea, padurea, lacul, pasnicele alei ce serpuiau printre salcii pletoase intr-o singuratate ce te impingea spre meditatie. De cand se mutase in oras se regasise pe ea insasi… insa, in ultimele saptamani parea sa se piarda din nou. Acest oras, padurea, lacul... pareau sa o absoarba, sa o rataceasca in pitoreasca lor singuratate. O atragea tacerea oamenilor chiar daca, intr-un oras mic se stia cunoscuta de intreaga comunitate. Ocolea mai tot timpul contacutul cu localnicii insa de aceasta data simtea ca are nevoie de ei. Simtea nevoia sa se agate de o parte integranta a nesinguratatii orasului si totodata simtea ca trebuie sa cunoasca prin intermediul oamenilor acel ceva ce o chema, care o absorbea incetul cu incetul spre indefinit.
-Am cunoscut astazi o femeie foarte frumoasa pe nume Elena. Statea nemiscata pe veranda unei case darapanate de pe Aleea Florilor. Mama ei mi-a zis ca in urma cu aproape 15 ani…
-Padurea… ne facineaza pe toti. Nu stiu. Unii oameni inca mai cred ca in padure se ascunde cineva sau ceva… sunt prea multe coincidente…
-Ce s-a intamplat cu aceasta femeie ?
-Eram mica pe atunci. Eu nu stiu, insa am auzit multe… La ore tarzii parintii nu ne lasau nici macar sa ne apropiem de lac. Ne speriau cu niste povesti legate de un monstru, o bestie a padurii ce isi alegea victimele seara de pe malul impadurit al lacului- cam prin zona unde a ridicat tatal tau cabana. Femeia pe care ai vazut-o tu este prima victima… se spune ca intr-o noapte s-a intors din padure cu hainele sfasiate, murdare de sange si noroi. Nu avea nici o rana. Nu era sangele ei. Fizic nu patise nimic, nici macar o zgarietura. De atunci, insa, nu a mai scos o vorba, a ramas impietrita asteptand ploaia…
-Asa am auzit si eu… murmura Diana ganditoare.
-In ultima vreme nu s-a mai auzit nimic despre aceste lucruri. O fi murit bestia…. zambi Irina amuzata.
-Nu cred ! gandi Diana cu voce tare.
-Diana, s-a intamplat ceva ? o intreba Irina cu o sincera ingrijorare.
-Ce mai stii de aceasta creatura ?
-Nu mare lucru. De ce ?
Diana tacu prelung.
-Am inteles ca, uneori, cand ploua, femeia aceea priveste cu tristete catre padure si ca, de cateva ori a incercat sa fuga, in noapte, catre lac. Ceilalti nebuni sunt lipsiti de orice reflexe, sunt total inerti, insa am vazut-o pe Elena cat de lucida poate fi pe timp de ploaie… Nu vorbeste nimanui insa are o sclipire ciudata in ochi... Este intr-adevar foarte ciudata. Pe mine ma sperie oamenii astia… Nu mi-am dorit niciodata sa ma apropii de ei… Sunt stranii… Sunt multe lucruri stranii legate de acest oras...
-Am observat… zambi Diana absenta.