Institutul Politehnic era dominat de beznă, mult mai adâncă decât în nopțile epocii de aur. Nici măcar bătrâna alee dinspre Dâmbovița nu era luminată, dar în cei aproape patru ani de studenție îi învățasem fiecare înclinare a dalelor care o alcătuiau, fiecare tufiș și arbore erau în locurile pe care le știam foarte bine. Îmbrăcat în kaki, cu haine de prelată militară, încălțat cu bocanci de armată, cu mușchii încordați, eram gata de luptă și am început furișarea până la Transporturi (de fapt, sediul Metalurgiei și Transporturilor care, conform unor ironii și chiar autoironii de campus, „erau pe stânga, iar Politehnica și facultățile ei pe dreapta”), în salturi mici, întrerupte de perioade de mers târâș. Dar până la clădirea facultății, prima din complexul politehnist, nu s-a întâmplat nimic. Nu se făcuse chiar târziu, era cam 7-8 seara, dar nu se auzea nici o mișcare. Am trecut printr-un moment de cumpănă, crezând că toate chemările televizate ale studenților nu erau decât o farsă, datorată bramburelii generale din acele zile sau, și mai rău, că se întâmplase ceva grav, că facultatea, precum și alte instituții, fuseseră cucerite de forțele răului suprem, teroriștii, iar eu ajunsesem prea târziu, nu răspunsesem îndeajuns de iute chemărilor disperate de la televizor. Când am ajuns la înalta ușă de acces în facultate, sătul de monumentele de tăcere care îmi umpluseră sufletul, am început să bat, cu puterea disperării, în geam. De la a doua cutremurare a sticlei, prin care se producea un zgomot ca de clopote în izolate mănăstiri de munte, întunericul din uriașa sală de primire a viitorilor ingineri s-a luminat vag, ca un capăt de tunel feroviar mediu circulat, porțile de fier și vitralii s-au întredeschis, iar o voce caldă, șoptită melodios, împinsă de un val de parfum fin, devastator, de fată frumoasă, m-a săgetat până în adâncul sufletului meu de revoluționar optzecinou-ist și mi-a mărit dorința de a pătrunde în interior:
- Stai, că trag ! Cine ești ? De la ce facultate ?
Cu o țeavă de Kalașnikov în piept, încă zăpăcit de penumbra din care izbucniseră șoaptele întrebătoare și din care clipeau, des potopiți de gene, doi frumoși aștri de nuanțe cenușii, ascunși apoi de lumina sălbatecă, de reflector nemilos, a unei lanterne, care mi-a rănit pofticioasele globuri oculare, am scos, rapid, triumfător, greu încercatul meu carnet de student și l-am așezat drept pavăză crudei izbucniri fotonice artificiale.
- Om bun sunt ! Am venit să apăr facultatea și Revoluția.
- Bine, mai vedem noi, deocamdată te las să intri, deși nu prea mai semeni cu ăsta din poză, a mai cântat, cu un pronunțat simț critic, care mi-a cam dezumflat bunele păreri despre perenitatea tinereții mele, urmașa Ecaterinei Teodoroiu.
În holul facultății era o beznă cenușie, prin care se simțea forfota curajoșilor paznici dăruiți Revoluției. Cea care mă luase în primire își continua conștiincioasă treaba și mă percheziționa de zor, fapt care corespundea și dorințelor mele, de a elimina orice fel de suspiciuni legate de apartenența, trup și suflet, la obiectivele revoluționare. Diana, după cum am aflat, ulterior, că se numea frumoasa cerberă (chiar era frumoasă, intuiția nu mă înșelase, mai târziu am citit și niște explicații științifice referitoare la parfumatul timbru vocal al femeilor frumoase) a lăsat să i se zărească, prin întunericul care îmi devenea din ce în ce mai prietenos, un sclipitor zâmbet de Albă ca Zăpada și, cu toată inocența de care era capabilă o viitoare specialistă în „turnătorie” (era studentă în anul doi la Metalurgie), mi-a dat undă verde:
- E OK, nu-i periculos, n-are nici un fel de armă !
Am fost condus în amfiteatru, la etajul 1, unde se afla un fel de comandament zonal. Aici, un grup de 15 studenți, cuprinși de o stare revoluționară vecină cu febra, clănțăneau din dinți înjurându-i pe Odioși. L-am recunoscut pe Radu Roșu, colegul meu de grupă, un oltean de treabă, care s-a speriat când m-a văzut:
- Băă Dane, cum de trecuși de postul de pază de la tranșeu ? Cum de nu te împușcă ăla ?
- De șmecher ce sunt, roșcovane ! Ce tot bâigui acolo ? Singurul control, ce-i drept, ca lumea
tare, mi l-a făcut fata de la intrare, care vă păzește gingașele făpturi.
- Cum așa, doar nu păți ceva mormolocu`!? Auzi, Cosmine, nu l-a întrebat nimeni de sănătate înainte de a intra în sediu, ce-o fi cu Marius, ăl` de l-am pus paznic la șanț ? Hai să mergem cu schimbul!
- Mergem, cred că are nevoie și de schimburi, nu numai de schimb de gardă, nu-l știi cât e de „spărios” ? Și-o fi pus căciula pe ochi să nu-i vadă pe „dușmănoși” și, dacă a auzit vreun zgomot, s-a scăpat pe „dumnealui” de i-a fost rușine să mai dea vreun semn de viață, a început să râdă, cam strâmb, ce-i drept, numitul Cosmin, un vlăjgan de „doi metri și-un pic”, student în anul trei pe la seral.
L-au găsit pe Marius, ăsta tremura tot, nu mă observase, fapt pentru care m-am simțit un pic mândru de talentele mele de „cercetaș”, nici nu-l mai interesam, de fapt, singurul lucru pe care părea să-l dorească era o pătură groasă și un ceai cald. Ceea ce i s-a și oferit, erau acolo o mulțime de studente revoluționare care ajutau la recuperarea morală și trupească a „ostașilor” de ocazie, făcând sandwich-uri, ceaiuri și cafele.
Între timp, organizarea „minirezistenței” trecuse în mâini mult mai pricepute, mai experimentate. Una dintre aceste mâini aparținea unui profesor de la Transporturi, secretar de partid pe facultate „înainte”, Botoreanu, pe care mulți colegi care aveau rude în străinătate îl acuzau, pe la colțuri, de îndoctrinare malefică. Roșcovan, plinuț, dar cu tendință evidentă, în aceste zile, de micșorare a volumului, cu privirea albastră căutând în permanență un loc în care să se poată fixa, o încuviințare, un semn de bunăvoință, gesticulând iute, nesigur pe fapte și vorbe, pe viitor și pe trecut, cu modul lui de a vorbi ciudat, peltic, sâsâit, fonfăit, care îl făcea greu de înțeles la catedră, reușise să pună în aplicare un plan de pază, ne repartizase pe schimburi și posturi de apărare a facultății, judicios, cu mult mai mult talent și dăruire decât reușea în plan didactic. Cel care coordona întreaga activitate de pază era fostul „șef” al Gărzilor Patriotice din Politehnică, cu un nume vrednic de ținut minte, Mantaroșie, parcă predestinat vremurilor revoluționare, protejate atât la vârf cât și la poale de aceleași rezistente și la fel colorate haine de vreme rea. Nu prea am văzut alți profesori. Mai târziu, mi-am dat seama că dintre cei prezenți pe noile baricade, de după 21-22 decembrie, cei mai mulți făcuseră parte din nomenclaturi de diverse spețe, de la al II – lea rang, până la nomenclaturi de buzunar, dar cu atât mai ușor de condamnat și că acești oameni, culpabili, dar și valoroși, mulți dintre ei, se apărau, de fapt, pe sine, își construiau alte temelii din acest curaj revoluționar, pentru un viitor ferit de acuzații, penale sau morale, ale colegilor de muncă sau chiar de viață.
Erau 6 posturi de pază, iar pentru două dintre ele, aflate într-un corp separat (corpul H), eram și eu repartizat. Am intrat în schimbul al II - lea, de la 22.00 (10 „piem”, după cum ne-a șoptit, occidental, fostul secretar de partid Botoreanu, bun vorbitor, însă, de limbă rusă, care cugeta shakespear-ian, încă, despre comunism: „Bâti ili ne bâti ?”) și am început să ne învârtim prin cabinete și săli de curs, eu și „roșcovanul”, mimând diverse tehnici de atac și apărare, la baionetă, cu AKM-urile pline de gloanțe, solid atârnate de gâturile noastre de viteji partizani. Era o noapte luminată intens, atât natural, de luna rotunjită cât tot cerul, care parcă s-ar fi vrut o prelungire a soarelui de peste zi sau măcar cât o replică în oglindă spartă, cernită, cât și dureros de artificial, de trasoarele tirurilor sol-sol, artificii zgomotoase, izbucnite periodic dinspre Ministerul Apărării Naționale și dinspre Gara de Nord, semne ale unor lupte crâncene. Pe la miezul nopții, în timp ce făceam o scurtă escală pe hol, am auzit vocea lui Radu, din cabinetul „de frâne”, ca un șuierat de muribund sau de, cel puțin, speriat de moarte:
- Dane, vino repede, teroriștii, măi omule! Sunt aici, lângă noi!
Vocea lui șuierată, rezultat al unei conștiente camuflări dar și al involuntarei lipse de aer produse de imaginea de coșmar, mi-a înmuiat genunchii și mi-a făcut sângele să urce artezian spre capilare. Am strâns cu putere mânerul pistolului automat și am intrat în încăperea de unde venise strigătul, șoptit, de ajutor. Transpirasem, deși nu era deloc cald și încă mai transpiram, după furișarea tactică în laborator, chiar și așa, stând cu tâmpla lipită de metalul rece al standului DRV, lângă Radu, privind spre uriașul geam, cât un perete, așezat orbitor spre luna plină.
- Sunt mulți, vreo 7-8, stau acum după colț, se ascunseră, cred că mă zăriră, afurisiții.
Am auzit clănțănitul încărcătorului și am observat, printre razele lunii, mișcarea decisă a lui Radu, care își pregătise pistolul mitralieră pentru o intervenție în forță.
- Stai, i-am șoptit, nu te grăbi, așteaptă să iasă la interval! Dacă tragi acum, în orb, n-o să faci decât să ne pui în bătaia puștii lor.
Chiar în momentele în care îi explicam lui Radu aceste subtile tactici militare, cei de dincolo de geam s-au mișcat, au sărit pe lângă zid, pe sub pervazul geamului cât un ecran de cinema și au trecut mai departe,înconjurând clădirea. Am armat eu, a încărcat și el, reflex inutil dar providențial, încă o dată, apoi a tras, sau a vrut să tragă, oricum fără folos, pentru că arma se blocase. Eu ezitasem, nu reușisem să prind nici o umbră mișcătoare de afară, în cătare, ca lumea, degeaba am alergat spre laboratorul celălalt, dinspre est, de motoare, nu i-am mai ajuns nici măcar cu privirea. Ca niște iepuri bine antrenați de mulțimea sezoanelor de vânătoare, aceștia dispăruseră, săltând spre coclaurile dinspre sala de sport, fără urmă. L-am lăsat pe desumflatul "Împărat Roșu", înlăcrimat de ciuda nereușitei, de pază cât pentru doi și am fugit prin curtea interioară (vreo 25 m, în diagonală), tremurând tot, către centrul de comandă al operațiunilor, amfiteatrul din sediu. Am izbit ușa de perete, speriindu-i pe cei care ascultau, încă, la televizor, alarmantele știri din țară despre morții și răniții Revoluției.
- Teroriștii, fraților, au trecut pe lângă noi, i-am văzut dar ne-au scăpat, ne înconjură, au trecut pe
lângă haș spre sală, hai după ei! am strigat, gâfâind, cu un un aer de erou grec în luptă cu perșii scăpați spre Atena.
- Fova….Cefățene Bratu, nu pufem părăsi sediul, lăsăm faculfafea fără apărare ! mi-a răspuns,
în stilul specific, Botoreanu. Du-fe repede înapoi, de se ai fugif din posf, si-a fost frică si l-ai lăsaf pe Rosu singur ?
Spumegam, nervii îmi încolăciseră creierul și eram pe aproape de explozie, degetele îmi căpătaseră negativul gâtului său de greoi cuvântător, când, deodată, lângă ușă a început să sune, ireal, telefonul public.
- Da, alo, da aisi faculfafea de Fransforfuri, Boforeanu sânt, să frăisi si dumneavoasfră ! Se ? Asi
frimis o frupă de sapte sersetasi de la Recforat, să serseteze împrezurimile ? De hând ? De vreo zuma` de oră ? Si nouă de se nu ne-asi spus, au frecuf pe aisi, da, s-au dus spre sala de sport, era să-i împushăm bine mersi. Da, am înseles, shuzasi, să frăisi, fără somenfarii !
Îmi devenise, brusc, simpatic Botoreanu, dacă ar fi semănat, puțin măcar, cu Diana, chiar l-aș fi
pupat. Deci, nu scăpasem teroriștii, nu ne înconjurau forțele întunericului, reușisem să evităm o catastrofă, din întâmplare, eu din prea mare chibzuială, iar colegul meu oltean din prea mare grabă și, printr-o minune, nu ne împușcasem între noi, studenții deveniți câini de pază ai democrației. Nici noi doi și nici trupa de șapte cercetași, trimiși fără preaviz de la Rectorat, bine dotați cu armament, AKM-uri pline ochi, cu 30 de bucăți de 7,62, nu am avut soarta celor de la Otopeni. Cineva, acolo sus, încă ne mai iubea.
Mai târziu, pe când dormitam, așteptând rândul la un nou rond de pază, lungiți pe caloriferele masive, confortabile, de la parterul sediului, am auzit, ca prin vis, o salvă de armă automată :
- Taca, taca, taca, trrrrrm !
Ne-am aruncat, instinctiv, alunecând pe mozaicul pardoselii până la primul colț de zid. Am simțit parfumul, același de la intrare. Nu era parfumul morții ci altceva mult mai fin, delicat dar și puternic, care trezea în mine o nemăsurată poftă de viață. Diana își înlocuise pașnicii adidași, purta niște superbi pantofi,cu toc imens,construit ca o legătură la pământ a coapsei sale zburătoare și, împinsă de energie revoluționară, străbătuse în viteză maximă holul scufundat în liniște, coșmaruri și noapte. Inima-mi nu mai avea bătaia fragilă a spaimei, pricepusem rapid cauza mitralierii noastre nocturne și chiar doream să-i mai aud pașii apropiindu-se.
Fusesem un biet câine de pază, dar perioada trecuse și, ars de botezul neaprinsului foc, puteam să cânt, ca mai târziu un faimos și nonconformist menestrel, după a doua perioadă de stagiu militar, concentrat într-o singură noapte, « Am să mă întorc bărbat ».