A fost odata o insula albastra în mijlocul unui ocean. O insula pe care un zeu albastru poposea din când în când purtând pasari albastre pe umeri. Si marea îsi trimitea valurile înspumate sa sarute gleznele zeului mare si bun.

Într-o zi, zeul albastru întâlnise o femeie, una din acele fiinte de lut care apartineau pamântului pentru ca nu puteau sa zboare. Zeul îi întinsese mâna si ea se asezase lânga el pe stânca albastra de lânga mare. Nu îsi vorbisera ; îsi leganasera numai picioarele în valurile marii privindu-se în tacere.
Zeul descoperea ceva ce nu ceva ce nu mai simtise pâna atunci, ceva ce se nastea din împletirea privirilor lor si din soapta celeilalte inimi batând alaturi de a lui. Era un sentiment necunoscut pâna si fiintei sale divine. Dar exista, iar tot ce exista trebuie sa aiba si un nume. Iar zeul nu putea sa-l cheme cu nici unul dintre numele lucrurilor cunoscute. Trebuia sa-i gaseasca un nume care sa nu semene cu nici un altul, un nume unic asa cum merita acea minunata simtire. Atunci auzise pamântul pentru prima oara cuvântul Iubire.

Dupa un timp zeul a fost nevoit sa plece. Trebuia sa se întoarca la ai lui ca sa le daruiasca si lor binecuvântarea nectarului sublim pe care îl descoperise. Trebuia sa îi învete si pe ei iubirea, singurul lucru mai nemuritor decât însasi esenta lor divina.
Însa în ziua când plecase, iubita lui nu venise la locul lor de întâlnire. Zeul trebuise sa plece fara sa-si ia ramas bun, ducându-i deja dorul, caci stia ca, în cele câteva clipe cât avea sa lipseasca, în lumea ei avea sa se faca târziu. Spera doar sa o mai poata gasi când avea sa se întoarca.

Se întorsese într-o zi trista de iarna. Cerul era acoperit de nori plumburii, iar marea urla lovindu-se de stânci. Zeul o asteptase la locul lor de întâlnire de pe stânca albastra Dar nimeni nu venise.
În lumea pamânteasca trecusera ani. Si totusi, stânca albastra mai pastra, ca o delicata amintire, aproape stearsa, urma trupului ei. Semn ca ea continuase sa vina acolo, înca mult timp dupa plecarea lui. Poate îl mai iubise înca sau poate îl urâse fiindca o parasise. Poate îl strigase de acolo de pe stânca implorând zarile sa i-l aduca înapoi, sau poate îl uitase. Poate plânsese sau poate îl blestemase. Nu avea sa afle niciodata. Si iarba albastra fosnea ca dintr-o amintire sub vântul aspru al iernii.
Zeul albastru o cautase înca multa vreme. Întrebase despre ea cerul si pamântul, vietuitoarele padurii si ale marii, dar nimeni nu stia nimic despre ea. Poate plecase sau poate murise. Nimeni nu si-o mai amintea, iar zeul se întorcea mereu pe stânca lor, împovarat de tristete si ramânea acolo pâna târziu, privind marea, parând el însusi o stânca împovarata de toate amintirile pamântului. Si marea capata, spre asfintit, divina nuanta albastra a lacrimilor zeului ce îsi plângea iubirea pierduta.

Poate ca mai apoi plecase pentru totdeauna, pentru ca nimeni nu-l mai vazuse vreodata. Nici marea nu mai devenea, spre asfintit, albastra, nici iarba albastra de pe stânca nu mai pastra forma melancolica a trupului sau. Legenda spune însa ca în fiecare an, în ziua când a cunoscut-o, coboara din ceruri ca sa arunce, de pe stânca iubirii lor, flori albastre în mare.