agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-01-19 | | „În consecință, chiar dacă nemurirea poate fi modelată, manipulată, pregătită cu anticipație, ea nu va fi înfăptuită așa cum a fost planificată.” – Milan Kundera – „Nemurirea” Mâinile îi seamănă cu paginile unei cărți de anticariat, îngălbenite de vreme, uscățive, fragile, aproape translucide. În timp ce stânga ține strâns marginea genții maro de vinilin, dreapta încearcă febrilă să scoată ceva de pe fund. „V-am adus savarine!”, le zise, cu ochii sclipind, semilune. Iar brațul descrise un arc surprinzător în aer, ca al unui magician care scoate un iepure din joben în fața copiilor surescitați. Fetele zâmbiră obligate, ridicându-se de la birou, îi spuseră că nu trebuia, și amândouă știau deja ce o să facă cu prăjiturile care sigur zăcuseră cel puțin o jumătate de oră în servieta veche, cu fermoar ruginit. Le era rușine de sila lor, și, în aceeași măsură, și milă de pensionarul care își rupea de la gură ca să le aducă ceva bun „domnișoarelor de la ziar”. Dintr-o privire își ghiceau gândurile, pentru că nu era prima dată când se întâmpla așa. Cam o dată la două săptămâni, uneori și mai des, domnul Craioveanu venea la redacția ziarului și, tremurând de emoție, dar mai ales din cauza scărilor care îi scoteau sufletul, îi înmâna Monei o foaie sau două, pe care la fel de bine ar fi putut să le trimită și prin poștă. Dar îi plăcea să își susțină cauza și prin viu grai. Le povestea fetelor despre ce scrisese, așezat pe un scaun gri, capitonat. Agitația îl făcea să salte din când în când, așa încât trupul uscățiv părea că se luptă cu un magnet lipit de fundul taburetului, care îl trăgea mereu în poziția inițială, pentru ca bătrânelul să salte din nou, la următoarea idee. Iar apoi se liniștea și râdea și își presăra finalul discursului cu glume fine, croite pe măsura situației. Scrise la mașină, paginile erau destinate rubricii „Vocea cititorului”, iar omul era fericit să își vadă publicate frământările, ba chiar să mai ia din când în când și premiul pentru cea mai bună epistolă a lunii – două sute de mii de lei, bănuți buni pentru un învățător pensionar. Scria despre tot ceea ce afecta viața lui și a vecinilor săi, aproape că nu rămăsese regie locală să nu fie criticată. Firmele care furnizau căldura și gazele la bloc, cea care asigura convorbirile telefonice, cele care ridicau gunoiul, ori aceia dintre locatari care nu înțelegeau regulile traiului civilizat la bloc, toți fuseseră apostrofați când ceva nu era în regulă, iar bătrânelul își căpătase renumele de comentator neobosit al cartierului, scriitorul-justițiar. „Scrieți la ziar, domnule Craioveanu, că nu ne lasă ăștia nici să murim în liniște!”, îl îndemnau vecinii, ori de câte ori aveau vreo problemă. Iar el cântărea bine argumentele, ba chiar se documenta ca un redactor, întrebând în stânga și-n dreapta și notând conștiincios în carnețel, și se apuca de scris. Când era gata, își punea pe-ndelete hainele de oraș, cobora ușurel pe Calea Dumbrăvii, până în centru, și preda epistola cu finele sale observații. Intrarea în redacție o compara mereu cu finalul unui maraton, început în ziua în care decisese despre ce trebuia scris. Cursa se încheia pe scaunul comod din biroul cu vedere spre curtea interioară, unde bătrânul, recăpătându-și suflarea, simțea că întinerește, sorbind din cupa puterii. Căci a-ți fi publicate opiniile „la ziar”, asta însemna putere pură pentru el. Iar fetele prinseseră drag de personajul politicos, cu ageri ochi de veveriță, zâmbet subțire și siluetă zveltă, decupat dintr-o epocă apusă. Intrarea bătrânului într-un loc atât de ancorat în vâltoarea prezentului, cum este redacția unui cotidian, devenea, pentru ziaristele din mica încăpere de la etaj, o călătorie într-un trecut altfel greu accesibil. Așa se întâlneau cele trei personaje, călătorind în sensuri diferite, în biroul devenit cruciuliță suprapusă perfect pe hărțile trecutului și prezentului. Agitată permanent și cu ochii-n patru pentru orice informație publicabilă, Mona era de obicei încântată să îl revadă pe cititorul datorită căruia una din rubricile de care răspundea era ușor de umplut. Își freca mâinile de bucurie că a mai rezolvat un sfert din pagina socială. Iar Doina, deși lucra pentru altă secție a cotidianului, la fapt divers, era fascinată de apariția fostului învățător și, oricât ar fi fost de ocupată, se oprea din goana lucrului, ca să schimbe măcar câteva vorbe cu el. Căci bătrânul nu avea mai nimic din ceea ce ei i se părea respingător la alți vârstnici, ba chiar invada biroul cu o prospețime și o vioiciune molipsitoare. Câteva minute îi erau suficiente ca să se rupă de agitația din redacție, pentru ca apoi să se arunce iar în vârtejul documentării și redactării, cu și mai multă sete. Domnul Craioveanu avea să împlinească în curând 90 de ani și se bucura de orice ocazie ca să își repete, public, vârsta. Cu zece, douăzeci de ani în urmă, nu îi făcea nici o plăcere să o declare, dar, trecând de 80, descoperise că mărturisirea îi poate atrage simpatia, iar confidenții, cumva, nu îl mai priveau ca pe un bătrânel, ci ca pe un om care reușește să învingă greutățile unui trup care ar fi trebuit, pesemne, să fie sleit de putere. Nu își arăta vârsta, dovedind o vigoare ieșită din comun, dată în mare parte, credea el, de ascuțimea spiritului, care îl ținea mereu în formă. Depășise un prag, dincolo de care se acorda, iată, un bonus neașteptat. Alt joben, alt iepure. * De astă dată, înșirase pe două pagini necazurile pe care i le provoca - lui și pensionarilor din cartier - o oarecare poștăriță, care nu numai că tot întârzia cu banii, dar când binevoia să vină își oprea cu de la sine putere un bacșiș substanțial. Mona îl rugă să mai zăbovească puțin, până ce ea avea să citească tot și să îi spună dacă scrisoarea poate sau nu să fie publicată - era vorba despre o sesizare care ar fi putut aduce ziarului un neplăcut proces cu poștărița acuzată. Citea aplecată pe foaie, urmărind cu pixul rândurile dese. Acesta este momentul în care bătrânul, cu vioiciunea sa neobișnuită, observă pe ecranul monitorului Doinei pagina de Internet care avea să îi schimbe finalul vieții. La cei 89 de ani ai săi, cetățeanul Craioveanu, din Sibiu, în România anului 2003, nu avea cum să știe ce este acela Internet, ce este un site sau o căsuță de e-mail. Dar nimic, nici măcar faptul că ochii îi lăcrimau de bătrânețe și frig, nu l-a putut împiedica să citească titlul mare, albastru, al paginii, indiferent de ce fel de pagină ar fi fost aceea. Iar cu bruma de engleză pe care o mai știa, fostul învățător citi și înțelese: „Telegrame dincolo de viață”. Pe ultima literă își apăsa fundulețul durduliu un îngeraș care te invita zâmbitor să intri în joc. Cu vocea subțiată, așa cum i se întâmpla când îl cuprindea mirarea, o întrebă pe Doina – “dar fără supărare că am tras cu ochiul!” - dacă ar putea să îi spună despre ce este vorba. Cu toată simpatia pentru curiozitatea subită a bătrânului, fata era totuși ocupată, de-abia își rupea din timp ca să viziteze site-ul cu pricina, pe care îl descoperise de curând și despre care intenționa să scrie – repede, cum altfel? - un articol. Și nici nu prea o încânta ideea de a dezvălui noutatea cuiva care, oricum, nu avea să înțeleagă mare lucru. Iar omul mai era și teribil de bătrân, iar asta imprima situației un aer cam lugubru. Fiindcă ceea ce pentru ea era un fapt divers demn de o știre de senzație, pentru nonagenarul curios ar fi putut suna de-a dreptul macabru. Îi spuse, totuși, încercând să nu își ia privirea de pe ecran – poziție care îi conferea statutul de persoană-de-acum-oficial-ocupată – că este vorba despre o firmă care transmite mesaje celor morți. Telegrame către lumea de dincolo. Bătrânul se dovedi tot mai interesat și, cum nimic nu îl grăbea, căci Mona încă îi mai citea scrisoarea, ceru mai multe informații. Încolțită de întrebări, dar și de scaunul tras mai aproape, Doina îi făcu rapid un rezumat al primei pagini. - Este vorba de o firmă din America, recent înființată. Mulți oameni poate ar vrea să le transmită ceva celor dragi, pe care i-au pierdut. Să îi spună, spre exemplu, bunicului răposat, că i s-a născut un strănepot, care îi poartă numele. Sau să încerce să aducă liniștea victimei unei crime, transmițându-i că făptașul a fost prins și pedepsit. Ei bine, scrii telegrama, iar firma se ocupă să o trimită, prin niște mesageri. Mesager poate fi orice bolnav în stare terminală, care aduce un certificat medical din care reiese că nu mai are de trăit decât cel mult un an. Curiozitatea bătrânului care își sprijinise cotul de marginea biroului, dar și întrebările Monei, devenită dintr-o dată interesată, o făcură să continue, chiar și atunci când simțea că ar fi mai bine să tacă. - Mesagerul învață mesajul și își ia angajamentul ca, atunci când va trece în lumea de dincolo, să găsească destinatarul și să îi transmită întocmai telegrama. Mona lăsase foaia lui Craioveanu pe genunchi și asculta fascinată. - Și cât costă? - Zece dolari cuvântul, iar banii - toți, pentru că firma nu ia nimic - se dau când mesagerul moare și, deci, telegrama e deja pe drum. Întreaga sumă merge la o rudă sau unde vrea mesagerul, ca donație. Practic, cel care prestează serviciul o face ca voluntar, de vreme ce el nu mai are cum să ia banii, explica Doina absorbită, accesând link după link și traducând cum îi venea la gură. Intervențiile Monei stârniseră în ea entuziasmul jurnalistic și se pomeni explicând frenetic colegei de birou termenii afacerii, uitându-se peste umerii uscați ai bătrânului, care mai că se lipise cu nasul de monitor. Ceea ce începuse ca o obligație se transformase, pe nesimțite, într-o documentare care, chiar și publică, însemna totuși economie de timp pentru ziarista grăbită. - Auzi, dacă mesagerul nu moare într-un an, i se retrage telegrama și i se dă altuia, cu șanse să moară mai curând! Mișto, nu? Și cică pe mesager îl ascultă periodic, să vadă dacă și-a învățat telegrama. Ha, ha, ha! Bine, firma le zice clienților că nu plătesc pentru trimiterea telegramei în lumea de dincolo, ci pentru încercarea de a o trimite. Bună găselniță! Și uite, dau aici o listă cu motive pentru care mesagerul ar putea să eșueze. Pentru că există o mulțime de obstacole, unele pe care le bănuim, altele despre care nici nu avem idee. Lumea de dincolo este o necunoscută în care, recunosc și ei, nu avem cum să știm dacă și în ce fel poate fi transmis un mesaj. Brusc își dădu seama că vorbește despre moarte cu prea multă vervă în fața unui om atât de în vârstă, chiar dacă el fusese cel care ceruse detalii. Vorbea de funie în casa spânzuratului, sărind șotronul. Înțelese că oferta ei depășise cu mult cererea, așa că oftă de complezență și, cu un click, minimiză fereastra de pe monitor, cerându-și scuze - are de lucru. Înainte de a își lua rămas bun de la drăguțele ziariste, ducând mâna la o pălărie imaginară, așa cum făcea de obicei, domnul Craioveanu îndrăzni să o roage pe Doina să îi dea și lui adresa firmei din America. Deja prinsă într-o redactare pripită, fata îi mâzgăli pe un post-it galben numele paginii, precizându-i în fugă că - atenție, domnu’ Craioveanu! - este o adresă de Internet, nu una „normală”, așa cum este el obișnuit. Știa că nu are să îi folosească la nimic bătrânului, dar acum nu dorea decât să fie lăsată să scrie. Craioveanu auzise că în America adresele sunt altfel ca la noi, acolo străzile au numere și cine știe, poate casele au nume; astfel că, mulțumit de bilețel, îl îndoi în două și îl puse cu grijă în buzunar. Le salută ca întotdeauna și închise ușa în urma sa. * Pe drumul spre casă, pipăi cu buricele degetelor, îndelung, bilețelul din buzunarul pardesiului. Cântă pe clapele lui aria unei viitoare decizii. Nu mai urcă pe Calea Dumbrăvii, cum obișnuia. Făcu un mic ocol prin Parcul Sub Arini, ba chiar zăbovi pe o bancă cu scândurile încă îmbibate de ploaia ultimelor zile. Pentru prima oară de când făcea aceste drumuri la redacție, nu se gândea la următoarea scrisoare pentru ziar. Administratorul nerușinat de la bloc, poștărița hoață, instalatorii ghiolbani, toți rămăseseră undeva în urmă, gloată dezorientată, vociferând indescifrabil, agitând în mâini facturiere, pompe și ciocane slinoase, în timp ce el cântărea amețit, sub coroana unui castan porcesc, întru luarea unei hotărâri cruciale. Și în timp ce îndosaria în memorie informațiile din redacție, așezându-le ordonat și fără grabă în sertarele minții sale cuminți, urmări cu privirea distrată doi căței însetați de joacă, aducând stăpânului câte un băț aruncat în depărtare, cu blana scuturată de salturile vesele și spinarea arcuită de spasme ale plăcerii. Ceva din unduirea buclelor roșcate ale setterilor irlandezi, nobile flăcări arzând trecător, îl determină să spună da gândului cu care cocheta deja de mai bine de un ceas. A muncit toată viața și nici la pensie nu a putut trăi fără scopuri precise, și nu dintre cele ușor de atins. Va da un sens morții sale, se va înhăma la o muncă ce va precede, în timp, existenței sale ca ființă, lucrare ce va fi dusă la îndeplinire dincolo de viață și chiar dincolo de moarte. Lucrarea sa cu adevărat spirituală, gândi, lucrarea în neființă. Și totuși, o lucrare practică, atât de concretă. Minunat! Sări în picioare și porni țintă spre casă, ignorând junghiul care îl tot sâcâia ca un plod răsfățat. - Fragment - Lucrarea a fost publicata integral in revista de cultura "Transilvania" din Sibiu, nr. 11-12/2003 Nota: Acest text face parte din volumul"Adeb", Editura Limes, Cluj, 2004. http://site.neogen.ro/veronicadd |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate