agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-01-25 | |
Nu-și iubea rudele.Erau multe, erau lacome, veneau, mâncau, se râgâiau și plecau.Uitau zilele de naștere, nu aduceau niciodată nimic, aveau numai pretenții.Erau nespălați, mai ales nespălați..majoritatea de la țară, rude ale generalului, cele zece mii de unchi, mătuși, veri, verișoare, burți grase, dezgolite, cărnuri putrede,tampoane pline de sânge lăsate aiurea, copii obraznici, cărți lipsă, lucrurile ei personale devalizate, rupte, furate..un lung șir de animale cu nume tâmpe ca Darvan Militineu Zoran, politician, Marcia Secundar,rudă îndepărtată a mamei, cu colecția ei stupidă de coleoptere, Sandu Ișc Dupandu, învățătorul din PunteDunte..precum și mulți alți unchi și mătuși, ca frunzele de toamnă, ca buștenii din șemineu, cum ar fi de exemplu Caput Capitis, un timp balila la Florența, apoi săpător de piatră în insulele Farcee, Darkon Isfirest, din Balcani, Zulu Munchagu, din neamul Haudssa sau Banftu, Querando Calla din Argentina.Erau toți roșii, un roșu tâmp de roșie stricată..nu steagurile roșii strângându-se spre asaltul palatului ci un roșu putred, da putred.Îi visa când și când îmbarcându-se pe un vas imens, cu patru și cinci coșuri, toți cu bale la gură, unchi, mătuși și copii acestora, toți transpirați, superexcitați de măgăriile și porcăriile pe care le vor face în America, toți cu haine cenușii, cu figuri cenușii, cu vieți cenușii și vaporul plecă..și toți sperând, dorind o viață mai bună, o fărâmă de fericire înainte de moarte, o bucurie efemeră cum avea să fie aceea când vor ajunge pe Ellis Island, „dă-mi bolnavii tăi..” dar vaporul ..vaporul n-avea să plece niciodată decât până la Tupilații Amărășteni acolo unde căpitanul îl va vinde pe trei ciocălăi de porumb și un gât de țuică..
Spera un unchi naiv precum Don Quichote, distrugător al răului, apărător al purității și virtuții, mărșăluind în apus spre soarele care dispare, mereu spre soare, spera un unchi bărbat, ca și Gary Cooper, nu-i plăcea John Wayne în schimb Gary Cooper, cu figura aceea de stâncă, de forță a naturii atunci când trebuie să piardă și știe că trebuie să piardă, să-și lase iubita, de obicei Barbara Stainwick, să plece departe, acolo unde-l cheamă datoria și el se uită ca o stâncă-ca o forță a naturii, în definitiv nici râurile nu curg unde vor ele, nu-i așa ? Spera un unchi naiv și fericit, precum Jimmy Stewart atunci când se plimba cu mașina de pompieri, spera ..și avea parte de ce ? De Unchiul Unghie Crocodil,veșnic murdărel, nu putea spune murdar dar avea un aer neângrijit, pantofii nefăcuți,viața așișderea, slujbaș cuminte, doritor de cafea, șeful „Oficiului de dat pe goarnă și trădări mărunte” Mătușa Zeghe Crocodil,mereu obosită, mereu maladă, mereu îngrijorată de soarta genialului ei copil, vara Matraca. Unchiul Crocodil avea mereu o acadea slinoasă pentru ea, o acadea cu fire din pantalonul lui jegos, cu bănuți mici lipiți pe ea, o acadea deja linsă (mi-a fost poftă, se scuza el, jenant și penibil)dar totuși pentru ea, pentru Emma Lia. Dar soții Crocodil mai aveau un copil la țară, în PunteDunte,și acela o aduse în acea zi toridă pe Emma Lia la ei, pentru că era pe moarte.Avea să moară și toți o știau, și Unghie cu aerul acela vinovat, mereu trăgându-și nasul -dragă Lia, e o nenorocire, e un blestem, simțeam că va muri, mă uitam în fiecare zi la el, nu e mai galben la față, nu tușește, nu are ochii roșii..de câte ori suna telefonul mă gândeam că mă anunță Zeghe că a murit...e o porcărie imensă să ai pe cineva, fie el și un pisoi, la care să ții și să știi că are să moară..că mai are ore, zile și va muri, luni, ești bucuros când poți să faci revelionul cu el și el nu știe și nu poți să-l iei în brațe și să-i spui, tată, mamă, nu muriți, vă dau tot ce am să nu muriți, să mă lăsați pe mine să mor înaintea voastră, să nu sufăr...și mătușa Zeghe care nu putea, nu putea suporta moartea unicului ei băiat și plecase să-și aline durerea la sora ei Anaximandru Eulampia, văduvă de protoțap, „dar să-i închizi ochii ,Lia, că așa se obișnuiește, să nu uiți cumva că te blestem..așa, și să-i prinzi ultima suflare în borcanul acesta...” Unchiul Crocodil avea mereu doliu sub unghii, generalul era furios, „ăsta e un țipliflender, rudele tale sărace..” Micuțul Libertate Crocodil venise într-o zi acasă de la școală, foarte serios, „mămico, tăicuță, eu o să mor..” și de atunci începuse să transpire cu sânge, strângeau sângele la început în batiste, apoi în sticulețe și sticuțele, apoi în sticluțe și sângele stătea acolo cuminte, nu se îngroșa, ca și cum o forță nevăzută l-ar fi făcut să-și caute adăpostul în acei recipienți reci și nu în corpul micuțului Libertate, băiețelul atât de serios , întins pe patul alb, care asculta atent cum Emma Lia ațipise. Unchiul Crocodil cumpăra gazete și le citea solemn, balansându-și piciorul stâng în mod caraghios în aer, unchiul emitea judecăți caraghioase ca și numele lui „cum ar fi să fim liberi să trăim cum vrem, să trăim fără să ne gândim că trăim, să trăim pur și simplu”, făcu el odată șocându-l pe general și pe generalul Sala care fuse și el invitat la masă-ce-i ăsta, un bolșevic ? se interesă Sala curios, nu, e pur și simplu un văr îndepărtat al soției, stăteau caraghioși, cuminți la masă, în așteptarea supei și numai Crocodil era pe balansoar, numai Crocodil era altfel față de fasonul bine aranjat, față de hainele prea curate, față de tot mirosul acela de spital și de moarte care bântuia mesele luate în comun în casa Hașdeu, atunci când mai era și mama ei cea fugită..și după, pentru că, în mod curios, generalul cel cu ochelari de cal, tatăl Emmei Lia prinse drag de el. ..noi suntem poporul etern, frații mizeriei.....noi închidem și deschidem în fiecare zi lumea, îi spusese odată Crocodilul foarte serios..iar tu , generale, nu ești decât un cântec stupid.. -Și tu, tu ce ești ? întrebă generalul curios. -A ,eu, râse Unghie Crocodil ,eu sunt Curtea Miracolelor... Micul Libertate avea o singură calitate-de când era pe moarte, ghicea.Îi spuse vecinei Panageea că-i va făta purcica un wombat, Ilenei lui Necufarcea că va rămâne borțoasă cu Lache a lui Legunatu, șamd,șamd.Speriase tot satul, nu se mai putea ascunde nimic și nimeni, copilul acela vedea prin case, prin oameni, prin tot..până la islaz, până la pădure, până la marea cea mare...”tușă ValevedeCasta, iar ai o căcărează de găină prinsă de când te tăvăliși cu vărul Dupandu prin coteț..” Domnul Crocodil L. Coteț, tatăl unchiului fusese cândva, chestor de poliție pe Câmpiile Întinse, de-acolo de unde pândea, perfidă, în iarbă, subversiunea.Bunicul Crocodil urmărea anarhiști și alți tulburători de țară, vâna transporturile clandestine (de orice fel dar mai ales de ciorapi de mătase-știut fiind că ciorapii de mătase tulbură groaznic ordinea existentă) și în general, orice putea „într-o urmă cât de mică să inducă idei necorespunzătoare, idei periculoase pentru țerișoara asta..”..bunicul Crocodil, cu melonul lui ciudat în dagherotipul imens de pe perete..cu disprețul față de fiul său..”un scârța scârța pe hârtie la stat..mai face și poezii proastă pe deasupra..” Unchiul Crocodil avea cea mai roasă haină din țară, atât la coate-unde se destrămase de-a binelea cât și la manșete,cea mai neagră batistă și cel mai dulce zâmbet când și când.”E un prost”, îl bruftuluia generalul, „și copii nu sunt ai lui.Vrea libertate, vrea fericire..auzi ce idei..și datoria, cu datoria cum rămâne..ce s-ar alege din țara asta dacă am fi toți fericiți ?” După aceea însă îl puteai auzi „Unghie dragă, hai să mai facem câte un pocheraș, să mai punem țara la cale..” Bunicul, la împlinirea vârstei de 70 de ani, văzând cum îi scad puterile, și lui și tovarășei sale, Elena Vrabitska Lando, din neamul de narodnici Lando, plecă cu ea la marginea mării și acolo..acolo o împușcă și se împușcă și el..din milă, din dragoste, pentru a nu o vedea cum suferă, cum se stinge..pentru ca povestea lor să rămână. Vreau în Paraguay, plângea micuțul Libertate, vreau să mor la marginea oceanului, să mor văzând toate acele râuri curgând în ocean ,vărsându-se ca păcatele lumii și spălate de apele oceanului ca de ultima speranță a satului PunteDunte și în general a întregii omeniri reunite..apele Niagarei, a cascadei Victoria și a altor cascade să curgă, să fie..să umple tot stropii, vaporii aceia de apă pură să spele toată murdăria, să aducă nostalgia și regretele, ocaziile pierdute, partidele de șotron întrerupte de vărul Costache și prima pipăială eșuată în fân, toate părerile de rău să se prefacă în apă și să curgă, să umple orizontul... Îi fusese atât de milă de copilul acela, rătăcit în neamul Crocodililor, copilul speriat, cuminte, timid, copilul cu nume caraghios „Libertate”, asta pentru că popa era un fost comunard, Lattence Isidor Egalite, devenit după trecerea la adevărata credință Budău Preascurtu, după sfântul ortodox Preascurtu cel care a ars ca o flacără pentru cauza măreață a credinței ortodoxe.Micuțul Libertate, cel atât de moale la pipăit, atunci când mătușa Zeghe i-a dat voie pentru prima dată să-l atingă și ea, domnișoară de 14 ani pe vremea aceea, care citise că craniul copiilor e moale și se poate modela și-a apăsat ceva mai tare degetul, nu atâta cât să-l doară și să țipe ci numai să vadă..și-și trecea mulți ani după degetul prin părul lui Libertate, pe pielea capului, să vadă dacă cumva semnul ei se păstrase, „să-mi las trecerea în craniul unui om”, cum își notase în jurnal, „și degetul meu să rămână pentru vecie acolo..” și acum , această urmă perenă a trecerii ei prin lume pierea, la primul semn de boală o mătușă Zeghe și mai maladă, și mai cafardă, o chemase înnebunită, „câtă grijă și ce necazuri am dragă și Matraca știi ce sensibilă este și nu-i vom spune niciodată, îi vom spune că a plecat, de aceea trebuie să plec și eu cu ea departe, mult mai departe..” Vreau la Cairo, să mor printre dervișii rotitori, plângea micuțul Libertate, vreau să-i văd rotindu-se din ce în ce mai repede, înebuniți de plăcerea pură a rotirii, să pară că nici nu mai ating pământul,că se înalță în aer și atunci, în clipa aceea de extaz să mor..și mai ghicea apariția unui ortotipil în ograda lui Purcăsprânceană, lângă batoză, ortotipilul dracului că nu lăsa vaca să dea decât lapte strecurat, fără golomoaze... Puștiul nu ghicea însă pe degeaba, aș vrea să mânânc o savarină, spunea cu vocea lui micuță și plăpândă de gânganie care trage să moară, și mătușă Lighenuș o supă de pasăre n-ar fi rea...și un măr din grădina matale, nene Purcăsprânceană și acestor țărani acrii, cu pielea cât hipopotamii li se făcea o milă cumplită și mila aceasta îi măcina pe dinăuntru în dupăamiezele fierbinți, mizerabilele dupăamieze din sat, era o milă fierbinte deasupra satului, ca o pâclă atunci când oricine iese pe uliță se topește instantaneu, în satul acela mizerabil ca toate satele din iubita noastră țară, acolo unde frate se căsătorește cu soră, verii între ei ce să mai spunem, și un copil cu coadă nu e o raritate, la un moment dat la școala din PunteDunte era o clasă întreagă,”bă ăia cu coadă, treceți la gimnastică că acuși se scoală părintele și nu mai pupați voi gimnastică, trebuie să faceți religie”, părintele Egalite era foarte încurcat când trebuia să combată teoriile lui Darwin în fața tuturor acelor copii cu coadă..foarte foarte încurcat, până la urmă Darwin devenise un mic sfânt în panteonul ortodox din PunteDunte... Vreau să mor printre frații mei, tuaregii albaștrii, vreau să mor în nisip, să mă-ngroape nisipul la Tașefsut ,prima oază după Assali,aproape de Antineeea plângea micuțul Libertate. Toată bruma de avere a Crocodililor se topise în această plecare, ba se mai împrumutaseră de la toți, absolut de la toți „nu există nimeni pe stradă, în orașul acesta, chiar în țară, nu există nimeni care să ne cunoască și să nu-i fim datori, dar asta e, asta e voia Domnului”, preotul Preascurtu chiar trăsese cu djambula în landoul cu care se îndepărtau Zeghe și Matraca-poate le oprește, poate le face să stea cu acea mână de pământ-poc, făcu djambula, poc și mărul încărcat se zdrobi de landou,n-a fost să fie, „întâi la Biaritz, draga de Matraca vrea să vadă Biaritzu’ și apoi la Vienna și sigur și la Paris, vărul Capitis ne așteaptă la Mantova, ducele l-a făcut șef de gară acolo, și mai vedem..oricum tu l-ai iubit totdeauna pe Libertate mai mult chiar decât noi..” copilul serios, mult prea serios pentru vârsta lui, copilul care-l citea pe Toma din Aquino, „măi Libertate, hai să-ți facem codițe” Vreau să mor la Bruxelles, în fața primăriei acelea superbe, vreau să mor la Bruxelles pe o ploaie fină, fină, pe un cer plumburiu, vreau să mor la Bruxelles suspina tânărul Libertate, înainte ca soldații să schimbe garda... Hai mai taci, făcu Emma Lia, n-o să mori, din familia ta nimeni nu moare.. Știu la ce te gândești, spuse serios Libertate, noi nu murim pentru că suntem răi..dar nu e adevărat, eu și tata nu suntem așa, poți să-l întrebi și pe Domenico din Ragusa.. „Ia libliu tebia, tî ne spomina, aiu, naiu, spominaiu, cucorița na citaiu” murmură micul Libertate de pe patul lui funerar. Resimțea din ce în ce mai mult lumea pe care o străbătea ca un mare oraș al singurătății unde nu avea pe nimeni, era un gândac stingher, fără nici o ancoră, fără nici un sprijin , fără nimic..doar o dâră singuratică care dispare imediat, fără să lase nimic în urmă, fără nici un semn..”îți ticăie ceasul biologic, fă și tu un copil”-îi spusese odată fata Morarului, dar nu era asta..era pur și simplu un val de negură și de singurătate care o învelea ca un giulgiu..de aceea..poate de aceea era ea aici, azi, în PunteDunte..și poate de aceea..ca o bărcuță pe Marea Tireniană, ca Domenico din Ragusa, ca un om nou american, un om profund, dedicat pasiunilor ei, dedicat iubirilor ei, așa rele sau bune cum erau,fără cântece sau stele, fără plăcere și fără păreri de rău, era o supraviețuitoare și la înmormântare aveau să-i cânte „Gira giro tondo ,gira come giro Il mondo che bel gioco giro che ma finira..”..era așa, ca o zi transpirată, ca o supărare ascunsă, ca un vis rău..de aceea era ea aici la mormântul încă neânchis al micului Libertate.. Vreau să mor la Bonn, în parcul din fața Universității,murmură micul Libertate Mai taci dracului din gură că n-o să mori, mârâi Emma Lia. Și micul Libertate nu muri.Dar o fi bine, o fi rău ? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate