43.000.000 de oameni dintr-o singură lovitură. Fugind spre margine, trei kilograme de opium maroniu într-o pungă îi scăpară din buzunar făcându-se praf instantaneu la atingerea pământului. Nu-i mai păsa. Uitase de ce se afla acolo, gândind și văzând doar orizontul, înroșindu-se treptat pe măsură ce succesiunea pașilor părea că-l apropie. Începuse să vadă doar marea sub cerul de culoarea unui televizor uitat pe un canal mort, tot mai mult, lăsând în urmă foițe de piele contorsionate de căldură și sânge ce se evapora rapid în alergare. Tălpile-i prindeau rădăcini la fiecare pas. Smulgând, le auzea sunetul făcut de plimbarea libidinoasă a unei limbi pe o broască la desprinderea de sol însa nimic din ce lăsa în urmă nu-i stăruia în minte. Avu o clipă senzația că fugea pe oase, ca un clovn pe catalige și se temu că va cade de la o înălțime fenomenală de pe oasele sale zvelte ce strabateau stratosfera, în biții de informație ce-i ghicea jos, fugind odată cu el pe magistrale dinspre megalopolis spre dracu știe unde, fără speranță sau router. Dar clipa aceea se termină și-și regăsi fuga spre marginea falezei un pas mai târziu, fără să simtă plămânii și aerul de motor încins ce-l lichefia din interior, fără să-și simtă ochii evaporându-se și rămânând două bile negre-n fundul orbitelor, fără să-și simtă dinții umplându-i gâtul de funingine, văzând doar marea tot mai mare și mai moartă, mai galbenă, fierbând ca o ciorba primordială în care-ai aruncat pentru un prânz nelijent petrol, acid, textile, plăci de azbest, cianuri, containere cu ceva inofensiv, mereu inofensiv, ambalaje de plastic mici, mari, vidate sau în pungi, detergenți, flacoane, vată, morții și cenușa unora și mii de tone de fecale, puțind în munți cu varfurile ca niște aisberguri intunecate ridicându-se până aproape de gurile de scurgere, cercuri negre pe faleza luminată de orizontul în culoarea becului aprins.
Ajunse la margine, la ultimul salt în gol până la apa ce urca spre el în aburi fierbinți. Sări și, între două frame-uri, printr-o operațiune ciudată, scheletul cazu doar pentru a urca o secundă în sus pe creasta unui nor încins, pe când țesuturile dispărură brusc, lăsând în urmă picături negricioase de nylon ce așteptau în aer să adere la scheletul ce avea să vină.
Ceva din el ajunse jos și marcase cu atomi de siliciu un teritoriu efemer de câțiva microni pătrați în marea de heliu și hidrogen. Unitatea centrală de procesare.