In fața și spatele meu strada se întinde leneșă și caldă ca un șarpe cald și leneș. Nu, nu văd oameni, s-ar părea că sunt singur. Mă gândesc mulțumit:”Sunt singur”.

Strada e în continuare așa cum era adineaori. Nu mă simt deloc bine, mă simt cald. Soarele parcă mi-a intrat în stomac. Parcă, parcă. Nu, nu e bine deloc. Mă uit în sus și îmi vine să vărs: cerul albastru cu soarele într-o parte, trec două păsări de parcă n-ar mai fi trecut. Cobor privirea și mă prefac că vomit scurt. Mă pufnește râsul. Îmi simt fața încastrată într-o grimasă stupidă și mă opresc brusc. Îmi par amuzant așa cum stau în mijlocul străzii.
E cald, înnăbușitor de cald și sunt singur. Gândesc:”Singur sunt sigur”.
De data asta mă prefac că mi-e somn și casc fals. Casc, îmi întind mâinile înspre cer, cobor mâinile drepte în dreptul feței și închid pumnii. Strâng pumnii și cred că transpir. Îmi vine iar să râd dar de data asta mă abțin și nu scot decât un icnet înfundat. Mă uit printre cei doi pumni care imi țin transpirația. Văd strada și casele vechi din sapatele trotuarelor. E liniște.
Deodată dintr-o dată parcă se apropie cineva. Mă simt neliniștit și acționez: Mișcarea I: cobor repede mâinile în stânga apoi în dreapta trupului și încerc să par cât mai firesc, mișcarea II: îmi pun o mână în șold și, în cele din urmă, mișcarea III de stânga-dreapta astfel încât vedeam ba cu o coadă a unui ochi ba cu cealaltă a celuilalt. Nu pot să apreciez exact gradul deviației de la normalitate a mișcării mele așa că nu pot stabili o cale mai firească de la dinamic la static-contemplativ. Îmi aduc aminte că într-o vreme eram destul de preocupat de problema asta, chiar îi găsisem o soluție bazată pe transferul progresiv al mișcării din trunchi în ochi ( în plan orizontal ) apoi de la ochi la degetele de la picioare. Aici de înfundau lucrurile: degetele de la picioare nu se pot mișca în plan orizontal pentru a contrabalansa ochii. De cele mai multe ori cădeam și atunci eram fericit: simțeam că am făcut tot ce se poate.
Mă atinge ușor pe umăr și ca prin minune capul mi se oprește din bălăbănit cu un zbârnâit apoi un pocnet scurt de articulație. Privesc static, mi-e din nou cald și cu voce tare începe:
-Sunt fată de preferință am părul lung si ochii scurți, fustă lungă ba nu scurtă. Acum dacă mă gândesc bine sunt Fata Morgana și vreau să fac dragoste cu tine. Dacă vrei poți să-mi spui la ce te-ai gândit vreodată.
Îmi aduc aminte subit în tăcere de unde am plecat și unde am ajuns. Uit la loc. Mă prefac că tremur, mă prefac că sunt calm, prefac că tremur, mă prefac iarăși că sunt calm. Mă decid asupra calmului prefăcut apoi semi-hotărat gândind “Nu și-a dat seama” spun următoarele:
-Domnișoară, vă jur că sunt un turist, un vizitator și numic mai mult. De fapt dacă mi-ați spune răspicat…
Mă opresc și încerc să-mi aduc aminte dacă am vomitat sau nu mai înainte. Evident că nu-mi aduc aminte, iar a naibii fată nu voia să-mi spună. Continui nesigur:
-…sunt sigur că v-aș înțelege. De fapt ne-am înțelege, casele erau frumoase, termin eu.
Fata își flutură pentru prima și ultima oară părul și de sub ochii scurți grăiește pe un ton fals numai adevăruri ( așa cred eu ):
-Da. Ești turist, ești pe stradă. Pe stradă e cald, în case e cald, așa și pe dincolo. Vreau să fac dragoste cu tine în ceașca de cafea pe care am adus-o special în acest scop.
Mințea cu nerușinare, fiind sinceră în același timp, pe semne din cauza tonului fals cu care vorbea. În ordinea asta am plâns respectin râs scurt.
Nu numai că nu avea o ceașcă de cafea, dar mai era și despuiată de orice ar fi putut ascunde recipientul amintit. Privesc cu băgare de seamă: sub sânii rotunzi era doar aer și piele, între pulpe aer piele și păr. În rest nimic. Îmi zâmbea pare-mi-se placid. Nu mai rezist.
-V-ați bătut joc de mine, fac eu. Nu mai zic de chestia cu ascunsul după degete..ar fi trebuit să spuneți clar: “Da domnule, ai vomitat!” ori “Nu domnule nu ai vomitat!”. Curată deziluzie cu ceașca aia a dumneavoastră, nu v-am crezut nici o clipă. Vă urăsc vă desfid, vă ironizez !
-Dar posibile iubit, posibile iubit!, dramatizează amărâtă fata, dacă nu ai avut răbdarea să mă cunoști asta nu mai contează. Ceașca mult prea tăgăduită există dar ai fost mult prea dobitoc în a înțelege o fire înțesată de sensuri tainice, subtile, minunate.
Su privirea mea de lemn fata se contorsionează, își introduce mâna până la cot în anusul cald, apoi o scoate cu un icnet scurt. În mâna ei se afla într-adevăr o inimă care zvâcnind împroșca în jur cu sânge și căcat făcându-mă de rușine. Făcandu-mă de rușine după câțiva pași se prăbușește în căldura de deasupra asfaltului formând o oglindă în care se văd cerul, casele și, evident, eu.
Am revelația sensului acțiunilor de până acum, mă arunc după ea dar, iarăși evident, după stratul de aer fierbinte îmi sparg osul temporal de caldarâm. Iar acum mă prefac că mor, privesc veșted căldura cu cer și case. Se aude muzica.