Motto
"Madrid du wunderbare
Mamita mia
Dich wolte sie nemen. . . . "

Dar era cineva, o nălucire, o fantomă. . . . o părere care plutea prin toată acțiunea, abia simțit, precum riscul, între ape. . . . . .
Ceva, cineva. . . pe care K nu-l cunoscuse prea bine, pe care G nu-l întîlnise niciodată. . . pe care Michael Pontiakowski de-abia îl visa. . . ceva, cineva. . . . o influențase foarte, foarte mult pe Emma Lia demult, mult mai demult decît piramidele. . . atunci , cînd apăruse prima dată în faimoasa secție a Institutului de Iuțeală și Viteză , în uniforma sa impecabilă căpitanul Dandu Flondor Dan.
Mai tîrziu, atunci cînd K avea să afle. . . afla toate murdăriile, cînd avea să "răscolească tot rahatul", așa cum spunea Emma Lia, avea să culeagă tot ce era urît, abject, și atunci cînd va ajunge la acest om, necunoscut, o legendă, o fantomă mai degrabă, o himeră și avea să-i vadă poza, avea să-i spună Mr. Lee, avea să-l știe totdeauna ca Mr. Lee, după Robert Lee, generalul sudiștilor. Era un om din alt timp și alt loc, un "gigant, efectiv un cavaler fermecător, ah, Ana, dacă l-ai vedea. . . " . . . , era Mr. Lee la începutul războiului, mîndru pe calul său de paradă, cu frumusețile sudiste care se înghesuiau, se călcau în picioare să-i arunce flori, cu Atlanta deschisă pentru el, era Mr. Lee așa cum Mr. Lee apărea în dagherotipuri, cu uniforma aceea impecabilă, cu pălăria de cavalerist, cu cizmele înalte, mereu lustruite, cu trabucul în colțul gurii cu căldura invingătorului, a plutitorului pe marea de nimicuri, și cu aerul acela , cu acel simț că omul mort de o sută de ani, din poza vagă era gata, putea să sară în orice moment pe cal, să treacă la acțiune. . . să facă ceva. . . înfrînt de nordiști, cu armata pierdută , să devină căutător de aur în California sau petrolist în Alaska, să vîndă biblii indienilor naquinaw sau să facă trafic cu arme, cu carne vie și cu dumnezeu știe mai ce. . . .
Căpitanul era Mr. Lee la sfîrșitul bătăliei, înfrînt, cu armata dusă, cu Atlanta arzînd, așa ca în "Pe aripile vîntului", cu drapelul rupt, era Mr. Lee demn și mîndru, cu uniforma ruptă, plină de pămînt, , cu spada crăpată, Mr. Lee care nu-și pleca capul, care nu ceda. . . . era Mr. Lee pentru care va exista și mîine, pentru care nu era totul pierdut, .
Căpitanul Dandu Flondor Dan era un vierme, o ființă abjectă, un suflet murdar. Căpitanul Dandu Flondor Dan era un moștenitor, un supraviețuitor, un zîmbet cuceritor, o tristețe a la Clark Gable, o nostalgie după tot ce era bun și interzis pentru oricare din miile de femei, ființe bezmetice și singure care populau Institutul de Iuțeală și Viteză. Căpitanul era gol, era vid, el nu exista, era doar frumoasa lui uniformă, mereu impecabilă, mereu curată, părul grizonat, ochii de femeie. . . golul acela pe care, fiecare din bietele femei ale institutului îl umpleau cu visele personale. . . . Cucerea chiar fără să vrea, seducea chiar fără să știe. . . . niciodată K nu-și închipuise existența lui efemeră, ca un fluture de vară și totuși extrem de durabilă în viața nesăbuitei Emma Lia. Niciodată K nu-și va putea închipui dragostea și pasiunea și pierderea aceea totală, pe care o ai o singură dată. . . și pe care Emma Lia le experimentase cu Mr. Lee. O fată, o floare. . . un receptacul de sentimente, de afecțiune, de dragoste, lut în mînile murdare ale lui Mr. Lee, căruia îi cedase și i se abandonase de prima dată cînd îl văzuse intrînd pe ușă " mi s-a oprit respirația și am mulțumit lui Dumnezeu că mi s-a oferit această șansă să văd un om așa de cuceritor, așa de fermecător. . . parcă eram într-o poveste. . . "
Corul:Eram îndrăgostite toate, de el
Corul: Eram nebune, bete, ne băteam pentru el. . .
Corul:Eram fericite dacă ne băga în seamă. . .

Iar el, ca într-un roman de duzină, n-avea ochi decît pentru Emma Lia. . . proaspătă, nevinovată. . . la prima ei mare iubire "dar nici nu știu dacă a fost, Ana, dacă era adevărat. . . nu știu, nu pot să știu ce era în mintea mea. . . știam că era căsătorit. . . că avea doi copii, îmi imaginam că e neglijat, că e nedreptățit. . . mă mințea, Ana, făcea pe victima, marele nînțeles, marele neiubit, eu eram singura care-l ascultă, care-l poate înțelege, cu care poate vorbi, vroiam să-l fac fericit, asta e, Ana, vroiam să-l fac fericit cu toată ființa mea. . . . să mă dau pe mine, toată, cu fiorul acela a primei iubiri. . . . ".
Corul:Acolo, acolo-ceva
Și aici-ceva
totdeauna, îl vom iubi, îl vom venera. . . . o dragoste,
o clipă
un vis risipit
ceva,
să putem povesti,
să putem visa. . . . . .

Căpitanul era spectacolul care de-abia începe, era amăgirea, era bărbatul, era prezența fizică cu miros de tutun , era vocea aceea bărbătească , extrem de bărbătească "Bună dimineața, fetelor. . . ", era zîmbetul fermecător, chiar și atunci cînd Emma Lia făcea o greșeală, "nu, asta trebuie să stea aici. . . " , era disperarea ei de a-i face mereu pe plac, de a nu-l mînia, era atingerea lui ușoară peste mîna ei și căldura pielii lui atunci cînd o mîngîia pe spate, aburul fin al respirației lui pe gîtul ei atunci cînd o amușina "cu ce parfum te-ai dat azi. . . . ", mirosul de colonie bărbătească bună și mușchii de oțel care o țineau în brațe. . . era acel sentiment extraordinar că e dorită, iubită, protejată de toți și toate . . . "era al meu, Anna, numai al meu. . . pentru prima dată aveam și eu pe cineva care, culmea, putea să placă fata ciudată. . . ascuțită, putea să mă placă pe mine. . . fără să-mi ceară nimic, fără să mă oblige nimic. . . . "era un timp doar pentru ei, erau dimineți în care soarele se ridica doar ca să le zîmbească, erau acele locuri în care erau împreună numai ei, doar ei, erau acele locuri, numai ale lor, unde, peste ani, avea să le străbată din nou cu K, dar, din păcate, fără să regăsească același fior, fără să regăsească acea tresărire din șira spinării atunci cînd, el, neasemuitul el era lîngă ea. . . .
"Nici măcar nu vroia prea mult, Anna, vroia un copil de la mine, fără să fim căsătoriți, fără răspunderi, fără obligații, din partea lui, mai ales. . . . . . . da, un copil, ar fi vrut un copil de la fiecare femeie cu care se încurcase. . . pămîntul ar trebui să fie plin de copii lui, copii lui ca și banii depuși la bancă, copiii lui ca și Dumnezeu, pentru că-l vedeam atunci ca pe un Dumnezeu, ca pe alfa și omega. . . . de semnele sămînței lui răspîndite prin toată lumea. . . de semnele puterii lui. . . un copil, un copil al tău, e un prost, un imbecil , un idiot bărbatul care nu te va supune, bărbatul care te va lăsa liberă, care nu te va însămînța. . . așa mi-a spus-nici măcar nu vroia prea mult, vroia să mă lege. . . să fiu a lui pe veci, prin acel copil. . . . "
Căpitanul era șansa, erau lacrimile, era plînsul de la sfîrșitul spectacolului, plînsul de la înmormîntarea bunicii, gîndul că nimic nu se va mai întîmpla ca înainte, că nu te vei putea reîntoarce în brațele ei primitoare pentru că bunica nu mai este. . . și tu nu mai ești copil. . . . . . plînsul de la intrarea în viață, așa meschină, murdară și mizerabilă cu plictiseala și dezgustul cu care întîmpini fiecare dimineață. . . .
Nici măcar nu fuseseră amanți. . . ezitase totdeauna. . . îi fusese frică de acea clipă supremă, de clipa în care va ceda, se va deschide , va capitula necondiționat. . . iar el, poate că nu dorise asta. . . îi plăcea să se joace cu ea, s-o cucerească încet, s-o ducă acasă atunci cînd ploua, să stea de vorbă cu dl. general, să o farmece, să o acapareze, să o digere și să o transforme în fum. . . . durerea aceea, durerea aceea atunci cînd, peste noapte dispăruse totul. . . dar mai ales căldura lui, mai ales simțămîntul acela că poate să aibă încredere în el, că orice i-ar spune, orice i-ar face poate să aibă încredere în el. . . . "e ceva magic, Ana , atunci cînd sunt cu el. . . cînd e acolo, numai pentru mine, atingîndu-mi mîna, mîngîindu-mi genunchiul, sub masă, cînd mă sărută. . . nu zăbovește niciodată cu buzele lui peste buzele mele ci totul e așa ca o joacă, ca o gîdilare, ca o adiere. . . mă ațîță, Ana, mă provoacă și cred că sunt îndrăgostită. . . . "
Nici măcar nu fuseseră amanți. Erau altele, multe altele, mai frumoase, mai nerușinate, gata să-i sară în pat. Și faptul că generalul H. îl agrea. . . că îl simpatiza, că stăteau tîrziu, în noapte, discutînd tot felul de chestii iar Emma Lia, somnoroasă, cu ochii aceia de îndrăgostită, cobora scara doar să-i vadă, la lumina lămpilor verzi din salon, cum puneau țara la cale cei doi bărbați din viața ei. . . . "Emma Lia, nu e de tine. Omul acesta e căsătorit. Și, ceea ce e mai grav, este faptul că e un profitor. . . . "
"Ana, atunci l-am simțit prima dată pe tata gelos, l-am simțit speriat că mă poate pierde că el, un bărbat. . . un tată, legat prin sînge de mine m-ar putea pierde, în favoarea unui necunoscut. . . unui nimeni. . . și m-am bucurat-da, m-am bucurat pentru că în sfîrșit însemnam și eu ceva pentru tata. . . nu mai eram doar băiatul pe care nu-l avuse, fiul neisprăvit, prima trădare a soției dușmănoase. . . . "
Dar nu fusese nimic. Absolut nimic. Timpul, care face clape de pian din colții de elefant, timpul care face bunici din fetișcane, timpul nu era propice. Trigonul Soarelui cu Mercur și Venus fusese înghițit de Săgetător într-o criză de bulimie. Pur și simplu nu era cazul. Pur și simplu tîrfa de timp nu era propice. Și nici nu fusese nimic. Decît răni și mărturii stupide, despre oameni ciudați.
"Ana , n-am putut. Pur și simplu n-am putut. Și , ceea ce e cel mai ciudat, nici el n-a profitat. . . dacă ar fi insistat, dacă ar fi făcut măcar un gest. . . eram moartă , fermecată, sedusă. . . mai aveam doar un dram de spaimă, de împotrivire. . . mai aveam doar un dram din fricile mele, din spaima mea. . . și n-am putut. Și el a spus, nu-i nimic, oricum n-o să creadă nimeni că nu. . . să spunem că am făcut-o, să crezi că am făcut-o, că a fost minunat. . . să te gîndești că a fost minunat. . . el e primul meu bărbat, Ana, el este. . . . "
-E o chestie de chimie , avea să-i spună mai tîrziu dezamăgitului K, Vasiliu Tăzlăuanu la o bere, e pur și simplu o chestie de chimie. . . tu bărbat cinstit, ești bun, prost de bun, crede-mă, aș fi făcut orice, efectiv orice pentru ea. . . . am ținut-o la școală, i-am găsit postul acela, la Institutul de Iuțeală și Viteză, m-am milogit pe lîngă Anibal , tîmpitul dracului, să o lase să învețe, să facă o carieră, și ea, pur și simplu. . . n-a reacționat, nu reacționa, parcă nu înțelegea sau nu-i păsa, parcă tot ceea ce făceam pentru ea era vînt, vax, . . . eram ca două substanțe care nu se pot combina niciodată--în schimb, cu el. . . și așa află uluitul K de faptul că și onoratul ministru Vasiliu Tăzlăuanu era la fel de nae ca și el. . . lucruri povestite ca între bărbați, la bere, acolo unde se discută de femei direct, fără ocolișuri, fără rușine. . . . și așa începu K să afle despre "istoricul arheologic "al Emmei Lia și despre faptul că nu era singurul bărbat înșelat de pe pămînt
"Ana, nu este și nu va fi niciodată cineva care să-l egaleze. . . cînd sunt cu el parcă plutesc. . . parcă ies din meschinăriile acestea zilnice, parcă nu mai sunt în acest institut cu oameni mici, meschini. . . parcă e altceva, e o altă viață, simt, mă înspăimînt cînd mă gîndesc că se va termina brusc și foarte dureros pentru mine. . . . "
-El era un demon, era răul absolut, da , un demon, făcu grav dl. ministru Tăzlăuanu. Era ceva pe care, noi, bărbații obișnuiți, cu un început mai mic sau mai mare de burtă, cu chelie, mă rog, ca mine și ca dumneata îl urîm din toată puterea ființelor noastre. . . domnule, era un fermecător, o oglindă spartă, crăpată, care nu se vede decît pe sine, un prag către nicăieri. . . . . .
"Ana, nu mai e . . . a dispărut și eu parcă sunt moartă. . . parcă nu mai sunt. . . . mă mișc ca un strigoi, ca Nosferatu, și el nu mai e aici. . . stau de nebună cu ochii la ușă, poate intră, poate o să-l aud din nou, poate o să-mi zîmbească , poate. . . dar el nu va veni. . . . sar ca o nebună la orice sunet. . . îl visez, îl visez și ziua, și asta e mai grav. . . mă amăgesc, Ana, mă amăgesc. . . era prea bun pentru noi. . . . "
-Avea puterea groaznică și nemăsurată de a face fericit orice corp de femeie, de a-l transforma în aur. . . iar ea, era frumoasă, domnule, avea acea frumusețe distinsă și rafinată de franțuzoaică. . . . de midinetă, era rasată, teribil de rasată iar eu doar un profesoraș. . . mă întrebam tot timpul ce a găsit la mine, cum de poate umbla cu mine. . . cum de nu îi e rușine să umble cu un tip cu burtă, cam trecut. . . . deși nu avea așa un corp frumos, fundul cam mare și cam lăsat. . . . dar, deși venea din fundul satului era ca un diamant, ca stea nimerită întîmplător. . . .
-Emma Lia ? întrebă K confuz
-Care Emma Lia, nu , nu . . . deși, poate că, cine știe. . . nu, Andreea, fosta mea soție. . . . Andreea mea.
-Încă o bere ? Așa cum ți-am mai spus. . . le vrăjea, le înnebunea, le făcea fericite. . . noi, amărîții, le iubim, le divinizăm, facem orice ca , măcar pentru o clipă, măcar pentru un moment să putem atinge cu mîna. . . să putem vedea. . . ceea ce înseamnă fericirea cu noi pentru adoratele noastre, pentru iubitele noastre. . . și asta se întîmplă foarte rar. . . sau nu se întîmplă niciodată, brățara pe care i-o iei azi i-a plăcut ieri, parfumul e prea parfumat, pantofii sunt ieftini. . . și tu te amăgești, ca prostul, cu ideea că poate ai făcut-o fericită măcar pentru un moment, pentru o infimă fracțiune din viața ei. . . și pentru imens de multe clipe din viața ta. . . dar nu, omul acesta nu le dădea nimic, nu le oferea nimic decît simpla sa prezență, magnetismul său animalic. . . .
-N-am știut că ați fost căsătorit. . . .
-Noi suntem nimicul pe care calcă femeile, domnule K. Noi suntem momentul, clipa, bîlbîiala, gesturile deplasate. . . noi suntem noroiul. . . cei care putem fi uitați rapid, ne uită zilele de naștere, uită clipele fericite petrecute cu noi și spun "între noi n-a existat niciodată nimic, noi n-am fost niciodată împreună", îți neagă tot pentru un fleac, pentru o neatenție, o indelicatețe . . . se întîmplă, ni se întîmplă tuturor dar femeile acestea, ah, femeile acestea. . . suntem pur și simplu nimic și trec prin noi și ne calcă în picioare, noi nu suntem nici măcar țărîna pe care calcă. . . .
-Vreți și niște mici ?
-Noi nu suntem în stare. . . niciodată-sau poate rareori. . . cum treci pe stradă și vezi tate aceste figuri jalnice și penibile de bărbați îți poți da seama că niciodată nu vor putea. . . pentru că pur și simplu, nu pot. . . în ciuda lăudăroșeniilor, în ciuda cocoșismelor. . . . . . noi nu suntem în stare. . . decît să fim penibili, să fim patetici, sa cerșim, să ne milogim pentru o fărîmă de dragoste. . . în timp ce alții primesc cu carul și fără să facă nimic. . . . . .
Am idolatrizat-o, i-am pus pămîntul la picioare. . . sigur, erau o groază de binevoitori , de prieteni devotați care mă pisau cu telefoanele, pe vremea aceea eram un simplu profesor. . . "măi belfere, te-ai mai uitat în oglindă să vezi cu cît ți-au crescut coarnele în ultima vreme. . . . ", "profesore, profesore, ai orbul găinilor. . . nu vezi în cotețul tău. . . " sau pur și simplu. . . "nevastă-ta e o curvă. . . " și te rog să mă crezi că nu vedeam, aveam o încredere oarbă, deosebită în Anna-Andreea sau mai bine zis în Andreea pentru că Anna îi spunea el. . . , mă simțeam, și ne simțeam mai speciali, deasupra tuturor bîrfelor și relelor acestei lumi, simțeam împreună, nici nu știi, băiete, ce înseamnă asta, să simți același lucru cu omul iubit, să simți că ești aceeași ființă, să spui . . . vorbește cu ea, suntem una. . . aveam încredere în ea, nu mă interesa cu cine pleacă de la servici, unde se duce, la ce oră vine acasă, venea la mine, se culca cu mine, se trezea cu mine, eram împreună, chiar dacă numai în gînd, atunci cînd nu eram aproape, sărutam aerul fiind sigur că sărutul meu avea să ajungă la ea, sărutam pămîntul fiind sigur că sărutul meu avea să ajungă pe glezna ei, e o poveste tristă, prietene, la fel ca toate poveștile adevărate, ști, a fost colegă cu Emma Lia o vreme, sincer, cred că și Emma Lia a fost fermecată, vrăjită . . . nu te supăra, Andreea mea. . . Andreea mea, ciudat, nu ne-am mai văzut de 100 de ani și o consider tot Andreea mea, era posomorîtă domnule, era geloasă, venea acasă supărată foc pe Emma Lia, pe tinerețea ei, că șeful ei e foarte încîntat de ea, că a fost lăudată, că nu i se mai ajunge cu prăjina la nas. . . era un război al hormonilor acolo, toate femeile din institutul acela de rahat s-ar fi întins pe jos, s-ar fi tîrît ca niște viermi, ar fi lins în urma lui, da, lins urma pașilor lui, crede-mă, doar doar le va băga în seamă. . . eu n-aveam treabă, o luasem pe Andreea așa cum era, nu chiar goală dar cu o rochie de fată săracă. . . și, ce crezi că m-a făcut să deschid ochii. . . ce crezi că m-a adus la realitate . . . într-o seară de toamnă tîzie terminasem un examen, eram obosit, simțeam nevoia să fiu cu cineva, undeva unde să nu fiu cunoscut drept "dom' profesor. . . "eram tot aici, la "Rezemilă" și, așa s-a nimerit că. . . și domnul căpitan, direct de la hotel, de la Marna, unde fusese cu Andreea, din pat, țigara de după, o bătaie finală pe crupa ei, "a fost perfect, iubito, du-te acasă, hai, îmi faci silă acum. . . "și țup, lîngă mine, domnul căpitan spune "fac cinste la toată lumea pentru că m-am simțit teribil, e o maestră femeia asta, ce știe ea să facă la pat nu știe nimeni, e o profesoară. . . " Andreea mea, sfînta, neprihănita, preacurata Andreea, cea care se ștergea de o mie de ori atunci cînd se freca cineva din întîmplare de ea. . . . Andreea care era prea fragilă. . . prea sensibilă, plîngea o lună cînd vorbeam cu ea pe un ton mai răstit. . . . și admitea să fie tratată ca o cîrpă, ca ultima otreapă de acest gunoi, , el nu mă cunoștea, nu-l cunoșteam, și s-a apucat să povestească. . . . te rog să mă crezi tinere, am văzut multe la viața mea dar om mai dezgustător decît omul acela. . . pentru el toate acele biete nenorocite nu erau decît obiecte, obiecte pasagere, "calul meu de paradă face cît toate parașutele alea. . . mi+e silă de ele, vor doar dragoste, doar dragoste, un șuvoi scîrbos de cereri de dragoste, de dorință de dragoste, de a fi iubite, de a li se acorda și lor ceva, puțină atenție, puțină tandrețe, de unde, domnule. . . eu nu vreau decît să mă descarc. . . . brune, blonde, roșcovane, au alții, fraierii, bărbații, iubiții, muhaielele, cei de după. . . de a doua zi. . . uită-te la dumneata, așa cum arăți ești în mod sigur un profesoraș sau un contabil. . . . un om modest, după aspect, trăiești de la o leafă la alta, în schimb, după figura dumitale ești îndrăgostit orbește, da' orbește. . . de vre-una ca aia pe care am tăvălit-o în seara asta" și s-a apucat să detalieze, pînă la nume de familie și alunița de pe coapsa Andreei și gemetele Andreei cînd face dragoste și gesturile de tandrețe ale Andeei, tot ce-mi era mie refuzat și acordat rareori, cele mai mari bucurii ale mele dezvelite toate, călcate în picioare de acest nimeni, scuipate, umplute de seva lui grețoasă, spermă sau scuipat, cine mai știa, și atunci m-a cuprins nebunia, amocul, și atunci, eu, belferul nenorocit, caraghiosul, omul cu ochelari. . . am simțit că înnebunesc, că mă înfurii , că explodez și, dacă m-ar fi cunoscut mai bine, dacă ar fi avut măcar idee cine sunt. . . . atunci ar fi fugit din toate puterile, ar fi scos sabia și m-ar fi străpuns. . . . dar aidoma lor eu nu contam, eram o entitate neglijabilă, dar aidoma lor, eu nu eram decît un biet jalon, un biet reper pe lîngă care domnul fante, domnul cuceritor avea să strălucească. . . noi eram scena lui, locul unde-și dădea spectacolul, eu eram un biet receptacul, aidoma tuturor acelor femei. . . și am ieșit afară, eu în urma lui. . . . și pe chei. . . i-am spart o sticlă de bere Golsch în cap, parcă văd și acum sticla, sticlele Golsch erau foarte groase și de un verde închis, foarte închis, atunci cînd era întuneric sau penumbră sticlele Golsch băteau în negru, tu băiete n-ai mai apucat berea Golsch, era așa o bere bună. . . nu era foarte prelucrată, nu era foarte rafinată. . . așa cum îmi place mie. . . , și i-am spart capul, vedeam pentru prima oară cum curge sîngele, cum se lasă sîngele pe o sticlă, cum țîșnește sîngele dintr-un om, cum dispare, încetul cu încetul, pe caldarîmul umed, în niște băltoace, sînge și apă de ploaie. . . . el murea acolo, era teribil de uimit, lui nu i se putea întîmpla asta, să fie omorît de un vierme, crede-mă tinere, era un bărbat chipeș, Ramon Novarro, Valentino în "Șeicul" și Gary Grant, iar eu stăteam acolo și n-am făcut nici un gest să-l ajut, mă bucuram că moare de parcă ar fi fost cea mai mare realizare a mea, s-a mai zbătut de cîteva ori ca o păpușă stricată, l-am împins cu piciorul și l-am aruncat în apă. . . era ceață, era vînt, și un monstru infernal, trimis de Dumnezeu țișni din apă și-l duse acolo unde îi era locul și de-atunci căpitanul Dandu Flondor Dan e dat dispărut. Apoi am plecat pe culmile din Donegall, alături de cei din clanul McDaugherty, la vînătoare de englezi. Apoi am devenit ministru. Leunucă știe de chestia asta. Leunucă m-a ajutat, atunci cînd și-a dat seama că nu sunt doar un pămpălău de profesoraș. . . și că pot să omor. . . . . .
"Acum Ana, eu, cu cei treizeci, patruzeci de ani pe care-i mai am de trăit sunt moartă. . . fără el. Acuma Ana, nimic nu mai există. Trec ca o fantomă, ca un spirit printre lucruri imateriale, printre lucruri pur și simplu și mă mir. . . uite un perete, uite o ușă, o piață. . . ce ciudat, de ce sunt aceste lucruri aici. . . singurul lucru pe care mi-l doresc e liniștea. . . o liniște de sfîrșit de lume, o liniște neomenească în care să dispar, să fiu înghițită. . . și apoi nimic. "
Dar evident că nu se putea crede prea mult din poveștile domnului ministru Vasiliu Tăzlăuanu.